R E F E R A T

Etnologia juridica in cadrul “ stiintelor interferentiale sociale ”

Etnologia juridica poate fi definita ca acea ramura a etnologiei generale care trateaza aspectele juridice ale civilizatiei si culturii arhaice si populare, ca parti constitutive ale conceptiei despre existenta si lume si ale modurilor de organizare normativa a vietii; in alte cuvinte, etnologia juridica studiaza dreptul cutumiar al societatilor arhaice.

Drepturile primitive se definesc prin mentalitate prelogica, mistica, magica, spre deosebire de drepturile moderne care se caracterizeaza prin rationalitate.

Insa, fenomenele de drept arhaic nu pot fi considerate ca fiind prea simple sau prea rigide ; ele sunt adesea de o subtilitate deconcertata, iar pentru cei care le scruteaza atent apar ca ambigue, susceptibile de o interpretare atat utilitara cat si mistica. z6z23zl
-II-

Cu studiul aspectelor juridice ale civilizatiei si culturii primitive se ocupa partial si alte discipline: geografia juridica, antropologia juridica si sociologia juridica ; ele se mai numesc si „ discipline interferentiale seriale ”.

Etnologia juridica urmareste sa redea izvoarele si formele specificului etnic al civilizatiei traditionale si culturii populare romanesti. Ca stiinta autonoma a capatat contur stiintific abia la sfarsitul primei jumatati a sec. al XX-lea.
Ceea ce caracterizeaza etnologia juridica este faptul ca ea trateaza drepturile primitive, in sensul de arhaice. O regula sau institutie juridica este declarata arhaica in momentul in care ea traduce un stadiu de cultura pe care societatea noastra pare sa o fi depasit de foerte mult timp.

Geografia juridica a fost conceputa ca o stiinta de contact intre studiul formelor de relief si cel al regulilor de drept; cu timpul a devenit o stiinta a raporturilor reciproce intre ecologie si legislatiei; o stiinta de filozofare concreta asupra legaturilor dintre modalitatile geografice si gandirea juridica populara.
Unul din scopurile geografiei juridice il constituie transpunerea obieiurilor si traditiilor juridice ale unui popor, ale unui grup de popoare inrudite, pentru a incadra in spatiu un sistem juridic popular sau familii de sisteme juridice populare.

René David, unul dintre intemeietorii geografiei juridice (in Geographie juridique -; 1966) distinge dupa metoda cartografica trei mari familii de drepturi :

a) -; framilii de drepturi cutumiare -; ale unor popoare ramase intr-un stadiu putin avansat de civilizatie si cultura ; b) -; familii de drepturi cu caracter mistico-religios ; c) -; familii de drepturi populare moderne ( familia romano-germanica, familia common-law si drepturile socialiste).

Acest autor sustine ca aria fiecarei familii de drept se modifica in timp si spatiu prin adaptabilitate la mediul geografic, si ca difera de la o latitudine si longitudine la alta ; de asemenea, ea sufera modificari determinate de gradul de interventie materiala a omului in peisajul si structura solului.

Antropologia juridica ca ramura speciala a antropologiei generale incearca sa redea structura, functiunea si calitatea persoanei general-umane ca factor creator de ordine social-culturala; mai simplu spus, ea cerceteaza in planul vietii omului istoricitatea, limitarile lui bio-socio-culturale in stabilirea unei ordini umane pe pamant.
-III-

Inceputuri ale antropologiei juridice le gasim in a doua jumatate a sec. al XIX-lea, o data cu intemeierea scolii antropologice italiene, al carei reprezentant este Caesare Lombroso -; vestitul crimilonog.
In rezumat, acesta sustine ca debilitatea psihica ( ” tarele fiziologice ” ) stau la baza „Infractiunilor innascute” ; deci el punea la baza infractiunilor numai factorii biologici.

Antropologia juridica va culmina cu lucrarile scolii antropologice engleze si americane in sec. al XX-lea, devenind o stiinta antropologica particulara care isi propune explicarea evolutiei biologice a omului, adica trecerea de la legile biologice ale vietii la legile social-culturale.

Sociologia juridica sau sociologia dreptului poate fi definita ca o ramura a sociologiei generale care are ca obiect o varietate a fenomenelor sociale, si anume fenomenele juridice. Bazele ei ca disciplina autonoma au fost puse in Franta de Auguste Comte, insa constituirea ei ca stiinta de interferente intre sociologie si drept, de Emil Durkheim, la sfarsitul sec. al XIX-lea si inceputul sec. al XX-lea ( in teza lui de doctorat De la division du travail social -; 1895 ; si in lucrarile Le suicide -; 1897 ; La prohibition de l’incest et ses origines -; 1898 ).
Continuator al lui Durkheim a fost René Meunier.

La noi in tara premizele sociologiei juridice si prefigurarea etnologiei juridice au fost facute de Dimitrie Gusti ( profesor la Universitatea din Iasi si apoi la cea din Bucuresti, inca de la intemeierea lor ), iar studiile de sociologie juridica au fost continuate de scoala sociologica din Bucuresti prin Tr. Herseni, H.H. Sthal, Em. Constantinescu.

In Germania sociologia juridica este intemeiata de Max Weber ; el stabileste distinctia intre drept, conventie, uz si obicei ( in Lucrarea Wirtschaft und Gesellschaft -; 1964 ).

Ca stiinta etnologica particulara aceasta pezinta doua faze relativ distincte :

a) folclorul juridic ; si b) studiul specific al obiceiurilor unei comunitati etnice in evolutia sa istorica ( adica etnologia juridica ) .

Folclorul juridic, stiinta a culturii populare, anticipeaza etnologia juridica prin studiul modului de autoconducere al unei comunitati sociale dupa propriile legi economico-culturale, prin cutume si institutii juridice populare.
-IV-

Determinarea continutului folclorului juridic incepe de la conotarea cutumei juridice.
Aceasta este stabilita in functie de raportul dintre „ dreptul popular „ si „ dreptul codurilor, legilor si decretelor ”. André Varagnac sustine ca „ este popular tot ce nu este oficial ”.

Cutumele si traditiile juridice sunt in general produsul unei indelungate experiente sociale ale unui popor ; sunt reguli de conduita statornicite de-a lungul vremii in practica vietii sociale si care tind uneori sa devina regula de drept.
In general ele s-au mentinut ca „ pravile nescrise ” in viata spirituala a poporului. Geneza cutumei este obscura si chiar misterioasa.
S-a spus ca puterea sa de constrangere provine din convingerea ca practica pe care ea o impune a fost la origine un gest al unei divinitati sau al unui erou.

In substanta lor cutumele reflecta o experienta juridica populara in miscare al caror continut se poate schimba de la o generatie la alta.
In acest sens folclorul juridic prezinta un dublu caracter formal; unul rural, altul urban ; unul traditional, altul contemporan.
Prin continutul lui folclorul juridic se leaga de sat-oras, prin forma lui de traditie-inovatie.
Culegerea si analiza folclorului juridic a constituit o preocupare stiintifica a multor carturari romani inca din sec. al XIX-lea dintre care ii amintim pe :
B.P. Hasdeu, N. Densusianu, G. Popovici, E. Erlich s.a.; mai tarziu, D. Gusti, Mihail Kogalniceanu, A.D. Xenopol, Gr.I. Lahovari (magistrat), I. Nadejde, G. Fotino etc.

De la folclorul juridic la etnologia juridica :

La inceputul sec. al XX-lea denumirea, structura si problematica folclorului juridic nu mai corespundeau necesitatilor stiintifice crescande.
Folclorul juridic devenise o disciplina cu un vadit caracter descriptiv care nu trecea dincolo de prezentarea cutumelor si traditiilor juridice reflectate in literatura populara mai mult decat in cutume si traditii satesti.
Tonul in aceasta innoire il dau etnologii italieni urmati de cei francezi si apoi de cei germani si englezi.

Dintre intemeietorii etnologiei juridice ii remarcam pe: Giuseppe Mazzarella, F. Maori, Raffaelo Corso si, mai recent, Renato treves in Italia; K. Von Admira, C. von Schwerin, A. Baltl in Germania; H. Lévy-Bruhl; M. Alliot si, mai apropape, Jean Poirier in Franta.

-V-

CIVILIZATIA SI CULTURA TRADITIONALA ROMANEASCA

In perioada feudala poporul roman, impartit in cele trei tari romanesti : Transilvania, Moldova si Tara Romaneasca, poseda un stravechi sistem de drept popular bine inchegat care avea la baza :

- o conceptie juridica obsteasca unitara, cu radacini adanci in activitatea etnico-sociala a autohtonilor numita in general drept taranesc, drept obisnuielnic sau drept popular roman. In aceasta conceptie juridica intra ideea de omenie, de dreptate, de randuiala ;
- o legislatie taraneasca care „reglementa” viata comunitara printr-o lege a tarii sau obicei al pamantului.

In Transilvania aflata sub dominatia Imperiului austro-ungar, aceasta legislatie a fost consemnata ca o concesie juridica acordata autohtonilor, sub diverse denumiri :
Jus Valachicum, Ritus Valachiae, Lex Walachorum.

In sec. XI-XII in Transilvania se aplica o pluralitate de sisteme de drept : vechiul drept romanesc, dreptul secuilor, dreptul sasilor si un drept consuetudinar maghiar.

Nobilii detineau pe cale succesorala teritorii intinse; dar daca ei dadeau dovada de vitejie si devotament li se confereau noi pamanturi prin donatii obtinute pe seama obstilor stravechi iar mai tarziu a infidelilor.

„ Daca familia donatara devenea deficitara, adica total s-a stins si nu a mai ramas nici un descendent, atunci iarasi a trebuit sa se intoarca la Coroana, si din nou au fost donate de rege altor indivizi nobili sau notabili care si-au castigat merit si aceste merite erau rasplatite prin donatiunea noua ”.
Obstile satesti ale vechii populatii romanesti aveau, pe langa un teritoriu cu o organizare economica proprie, si o viata politico-juridica fondata pe cnezate si voievodate locale ce-si pastrau libertatea economica si juridica.

In dreptul cutumiar roman Legea tarii se individualizeaza prin :

- organe de judecata sateasca care judecau toate categoriile de abateri de la legea tarii, pe toate treptele ierarhiei sociale. Aceste organe de judecata erau alcatuite din reprezentantii legali ai cetelor de neam in comunitatea sateasca.
-VI-

In Transilvania erau cnejii si juzii. Jurisdictia lor se intindea pe ceea ce se va numi mai tarziu judet. In Maramures, M-tii Apuseni, Retezat, Sibiu, Fagaras, Tara Barsei erau cetele de oameni zdraveni iar in Moldova si Valahia, cetele de oameni buni ;
- judecata satului avea valoare deplina, de unde si numele de „ pravila ob- steasca ” data judecatii ;
- opinia justitiara a satului era cea care completa sistemul de drept popular roman.

Complexele de civilizatie si cultura la romani -; normele cutumiare :

Legea tarii sau obiceiul pamantului este in esenta o forma locala de „ drept agrar ” ; ea imparte pe locuitorii satelor, targurilor si cetatilor feudale in doua mari categorii: pamanteni si venetici.
Se numeau pamanteni toti cei ce se trageau, neam de neam, din pamantul tarii romanesti si venetici toti cei veniti din afara hotarelor tarii sau ale mosiilor satesti.
Pamantenii au fost toti locuitorii tarii organizati in cete de neam, unitati mari genealogice care se confundau uneori cu populatia asezarii rurale de baza. Cetele de neam erau compuse din spite de neam, adica din ramuri diferite ale unui neam. Fiecare spita de neam convergea intr-o familie.

Veneticii erau considerati locuitorii tarii sau mosiei proveniti din mai multe soiuri de oameni: din straini, slobozi, bajenari, pribegi, calatori, limbota si nemernici.

Legea tarii sau obiceiul pamantului acorda toate drepturile pamantenilor si numai unele ingaduinte conditionate veneticilor. Drepturile erau incluse in traditia orala sub numele de legi : legea asezarii, legea familiei, legea drumului, legea muntelui, legea padurii, legea apei etc.; ingaduintele conditionate acordate veneticilor se numeau slobozenii.

Legi ale pamantenilor si slobozeniile veneticilor :

a) Alegerea unui loc de asezare ( catun, sat, mosie, tara ) se efectua dupa indicatiile traditiei cu respectarea unui anumit ritual in care intrau elemente de ordin religios, politic si economic.

Tehnica alegerii si edificarii asezarii este consemnata in asa numitele legende eponimice care spun ca eroul singur sau insotit de familia sau suita sa isi alege locul asezarii indeplinind ceremonialul ( ritul ) numit trasul cu sulita, zvarlitul cu buzduga -VII-

nul, fuga unui cal etc., pentru a marca astfel inima sau vatra asezarii si perimetrul acesteia. In mijlocul locului astfel delimitat se implanta i.H. un stalp de tipul unei coloane a cerului ; in era noastra o cruce de tip troitial. In jurul lor se stabilea piata cu constructiile mai importante. Spre aceasta piata convergeau toate drumurile din sat, intrarile sau iesirile din sat.

Locul insemnat unede a fost edificat candva un sat sau catun distrus din diferite cauze ( razboi, molima, cataclism etc. ) poarta numele de siliste ; aceasta nu trebuia tulburata nici de pamanteni, nici de venetici.

b) Catunul, satul, mosia satului. In conceptia juridica a poporului roman satul si catunul sunt „ stransuri de case ”.

Satul este o unitate economico-culturala mai mare, cu institutii social administrative proprii, cu capacitate juridica prin obstea lui. Catunul neavand obste sateasca se afla in dependenta fata de sat. Acesta din urma este creator de catune prin roire.

Satul se deosebeste de catun prin capacitatea lui juridica de a crea legi si al le aplica; catunul, ca anexa a satului, este lipsit de institutiile traditionale : biserica si cimitir, este retras de la drumul vecinal si depinde legal de obstea sateasca.

Sistemul de drepturi si datorii satesti se bazeaza pe grupe de obiceiuri si traditii, practici si uzante create in comunitatile familiale: cetele si spitele de neam. Institutia sfatului de batrini ai satelor crea norme juridice in sat si se bucura de autoritate teritoriala asupra intregii mosii satesti; dar ea era totodata si organul de executie al propriilor legi.
Cetelor de batrini ai unui sat le erau subordonate, asa cum vom vedea, toate celelalte cete de varsta, sex si ocupatie.

Alegerea mosiei satului se facea o data cu alegerea locului de asezare, intre sat si mosia lui neexistind, mai ales la munte, limite transante; satul se rasfira de multe ori pe cea mai mare parte a mosiei.

Delimitarea mosiei satului se facea printr-un act intai nescris si mai apoi scris numit ocolnita care marca hotarele satesti rezultate din ocolul lor cu semne de hotar. Apoi mosia satului era impartita pe cete de neam si in cadrul acestora pe spite de familie.
Aceasta era de fapt o impartire pe cote parti, mai intii neidentificate material, apoi identificate, asupra carora se exercita dreptul colectiv de posesie si exploatare si dreptul de neinstrainare ( protimisis ).
-VIII-

In cadrul mosiei satului alegerea locului de munca ( pentru cules, vanatoare, agricultura etc. ) nu se facea la voia intamplarii.
In pustietati ( locuri izolate, uneori lipsite de vegetatie si de populatie ) se patrundea mai usor.
Acolo se aciuiau pustnicii, cei izgoniti din comunitatea sateasca, fugarii, pedepsitii si netrebnicii care nu erau atinsi de obligatiile juridice comunitare.
Dreptul de a sapa sau ara in pustietate sau parloaga, de a semana pe brazda in poiana, de a desteleni faneata etc. putea fi a primului executant.

Nu aceeasi era situatia in locurile care apartineau devalmasiei familiale sau satesti. In acest caz intrau in vigoare cutumele juridice restrictive care partajau formal locurile atribuindu-le dupa o ordine socotita „din batrani”, dupa criterii ce reveneau posesorilor de drept si de fapt si a uzufructuarilor acestora.

c) Locul de casa se alegea de cel in cauza si se aproba de comunitate careia apartinea ( familiala, sateasca sau vicinala ) dupa cum avea nevoie de el.
In comunitatea familiala locul de casa era preferat in vatra satului, in cadrul gospodariei din sat sau pe mosia satului.

In gospodaria din sat copiilor li se fixau locurile de casa in curtea gospodariei parintesti unde baiatul isi aducea nevasta si fetele isi aduceau sotul; in acest din urma caz, se spunea ca barbatul „ se ginerea ” ( in Oltenia ) sau „ insuratea ” ( in Moldova ).

Casa de pe mosia satului se ridica uneori „ in deal ” sau „ in vale ”, intr-un loc socotit „ vechi ” sau „ nou ”, adica intr-o parte a mosiei amenajata special pentru a fi pupulata de tinerii insurati.

d) Intrarile si iesirile din sat

Intrarile si iesirile din sat au fost reglementate dupa structura locului si nevoile economice ale localnicilor. Astfel, in satele rasfirate pe munti intrarea si iesirea nu era controlota in momentele de acalmie sociala.
Ideea acestei libertati de miscare este exprimata intr-un mod plastic : „ E satu’ lui Cremene ”, adica un sat „ fara caini si jitari ” ( pazitori de semanaturi ).

In caz de pericol satenii se constituiau in „ cete de paza ” care ii supravegheau de pe pozitii cheie din punct de vedere strategic ( de pe munti, coline, copaci inalti, varfuri de dealuri ) pe haiduci, invadatori, trupe inamice.
-IX-

Satele adunate aveau intrari asezate pe drumurile de acces numite porti. Portile satului reglementau intrarile in sat atat ale oamenilor cat si ale animalelor ce veneau de la pasune sau din alte sate vecine.
La portile satului se incasau si taxe minime, in bani sau echivalent in alimente, pentru a se acoperi astfel plata „ portarului ” care era totodata si „ jitar ”.
Din recolta obtinuta in hotarele satului, deci in afara portilor satului, se lasa o parte neculeasa care se cuvenea de drept si de fapt jitarului. Aceasta se numea jitarie.
Nimeni nu avea voie sa se atinga de ea, chiar daca jitarul o lasa sa se prapadeasca pe ogor.

e) Activitatea in gospodaria personala, familiala si obsteasca.

O veche zicala romaneasca spune: „ Cate bordeie atatea obiceie ” iar alta extinde aceasta idee : „ Tot satu cu natu ”. In ce consta aceasta diversitate de obiceiuri ?
Stalpii prispei si grinzile tindei s-au mentinut mult timp ca piese importante folosite ca raboaje sau instrumente de calcul.
Acestea erau mereu rabojite pentru a insemna obligatiile materiale ale capului de familie ( barbat sau femeie ) fata de organele de stat, ecleziastice, boieresti sau obstesti si pentru a consemna dreptul de proprietate asupra locuintei edificate de el.

Organizarea interioara a casei urma legile gustului personal care trebuia pus in acord cu traditia juridica locala. Pe prispa se muncea vara si toamna la melitat, daracit, la razboiul de tesut, la desfacut stiuletii. Tot pe prispa vara numai barbatul avea voie sa doarma iar cand dormea si femeia alaturi, barbatul se aseza astfel incat sa bareze intrarea.

In tinda stapanea numai femeia. Ea trebaluia acolo toata ziua. Expresiile folosite de barbat femeii lui cand depasea anumite limite erau clare : „ Nu te-ntinde decat cat ti-e tinda ” sau „ muiere, ai bagat tinda-n soba ” ( camera de dormit iarna ). Soba oarba, adica camera incalzita din tinda, era incaperea comuna intregii familii. Aici insa barbatul dormea in capul patului, femeia dupa el si apoi copiii in ordine descrescatoare. Daca copiii erau mari, baietii dormeau imediat dupa tata iar fetele dupa mama, tot in ordine descrescatoare.

f) Legi de ospitalitate

In Moldova cand toti membrii familiei plecau vara la munca, lasau un bat sprijinit de usa ca semn ca stalpii casei lipsesc. Cel care dorea sa se abata prin sat la vreo ruda sau

-X-

cunostinta nu avea dreptul sa intre nici in curte, cu atat mai mult in casa. Cel ce dadea batul la o parte si intra in casa risca sa fie aspru pedepsit.
De aici si vorba : „ Lasa batul si vezi-ti de drum daca vrei sa fii linistit ”. Insa, aceasta nu insemna ca romanul nu era ospitalier. Uneori ospitalitatea se exercita si in absenta stapanului din gospodarie. De pilda, in viile din Gorj, pivnitele din lemn construite la suprafata solului aveau usile lasate deschise pentru ca trecatorul sa poata intra si sa bea din vinul cel nou cat simtea nevoia, fie de pomana, fie in cinstea gazdei absente.
Pentru acest lucru era lasata o cana de lut si uneori o coaja de mamaliga sau o bucata de pastrama. Insa ospitalitatea in lipsa gazdei era valabila numai cu respectarea regulilor prestabilite. Daca trecatorul cauta sa ia cu el o cana de vin era pasibil de pedeapsa aspra insa in pivnita putea sa bea un butoi intreg fara a i se reprosa nimic.

Legea ospitalitatii dicta primirea si ospitalitatea chiar a dusmanului la nevoie. Ranitii, fugarii, urmaritii de potera erau ingrijiti si apoi lasati sa plece in voia sortii, chiar cu riscul unor represiuni.
Cel care incalca legea ospitalitatii era reprobat de intreaga comunitate sateasca..

g) Viata conjugala si sexualitatea

In familia si casa romaneasca a domnit dreptul patern. Uneori s-a impus si vointa materna in gospodariile conduse de vadane.
Sexualitatea infantila a fost inconjurata de numeroase restrictii. De exemplu, fecioara nu putea fi vazuta oricum, oricand si de oricine. Formele ei trebuiau sa fie acoperite cu discretie si impodobite cu gust pentru a o feri sa atraga si sa subjuge.
Viata sexuala era permisa fecioarei si feciorului numai dupa efectuarea ritului stravechi intitulat „intratul in hora” care de fapt era o initiei sexuala proprie majoratului fiziologic.
Dupa acest rit desfasurat de obicei in timpul solstitiului de primavara, in fata intregii obsti satesti, cu toate cetele de varsta si sex, fecioarei si feciorului li se permitea sa-si aleaga partenerii si sa se cunune cu consimtamantul parintilor.
Deflorarea inainte de „ intratul in hora ” era aspru pedepsita: la macedo-romani cu lapidarea in afara satului, la daco-romani cu linsarea la marginea satului. Deflorarea dupa acest rit atragea inevitabil casatoria celor in cauza. Pentru a forta vointa parintilor se practica raptul fecioarei.
Acesta putea fi public si ceremonios, cu alai de feciori calari, sau putea fi secret numai in doi ( fuga celor in cauza ) . Fecioara furata era considerata deflorata chiar si atunci cand feciorul nu s-a atins de ea. Pentru a spala rusinea familiei era obligatorie casatoria.
-XI-

In actul casatoriei nasul a indeplinit mult timp rolul principal de initiator sexual in ritul casatoriei, de unde si expresii de tipul : „ nasul vede primul …” sau „ inaintea ginerelui trece nasul ”.

In traditia unor sate romanesti din Carpatii Meridionali, s-a pastrat pana la sfarsitul sec. al XIX-lea o practica juridica careia nu i se poate gasi un echivalent etic. Ginerele impotent recurgea la serviciile conjugale ale unui flacau in toate facultatile sexuale.
Operatiunea era secreta pentru mireasa si pentru comunitatea sateasca. De ea avea cunostinta numai moasa ginerelui, ginerele si substituentul. Dupa deflorarea astfel efectuata, substituentul era obligat sa devina nasul primului copil care rezulta din aceasta casatorie; deci, uneori nas al propriului copil.

In Transilvania in perioada feudala in casele iobagilor si in casele oamenilor saraci, in conditiile lipsei de spatiu, a existat un pat cu polog care purta diferite denumiri.
Acest pat servea mai ales tinerilor casatoriti pentru a-si desfasura viata sexuala dar putea servi si parintilor. Utilizarea acestui pat era respectata de toti membrii familiei.
Abuzul de sexualitate ( adulterul indeosebi ) era pedepsit pana in sec. al XIX-lea cu mutilarea punitiva a celui vinovat, barbat sau femeie.

Alte coordonate ale vietii poporului sunt relevate de nenumaratele obiceiuri, datini, traditii ce tin de opinia sateasca numita „ gura lumii ” sau „ gura satului ”.

Semnatura ,