Principiile contenciosului administrativ

Existenta contenciosului administrativ este conditionata, in statulde drept, de aplicarea a doua principii: principiul respectarii drepturilor legal dobandite si principiul obligativitatii Statului de a asigura executarea hotararilor judecatoresti. Este necesar ca persoana sa fie sigura ca raporturile juridice, incheiate in mod legal , in cadrul ordinii de drept existente , sunt intangibile. Atat activitatea fiintei umane cat si aceea a Administrattiei se caracterizeaza prin posibilitatea de a scruta viitorul in estimarile efectuate. Prevederea este garantata numai daca persoanele si Administratia au siguranta in durabilitatea raporturilor juridice pe care si-au intemeiat si orientat activitatile.

Notiunea contenciosul administrativ

Administratia Statului are sarcina de a asigura aplicarea legilor , de a edita acte normative in scopul executarii legilor , de a asigura functionarea seviciilor publice , de a lua masuri pentru executarea contractelor administrative , ocrotirea drepturilor persoanelor si satisfacerea cerintelor acestora , mentinerea ordinii publice. Daca uneori , in indeplinirea acestor sarcini , Administratia lezeaza drepturile sau interesele persoanelor, acestea pot formula o reclamatie , o contestatie juridica , rezolvata in mod contencios de catre organele competente.

Ramurile contenciosului administrativ

Contenciosul administrativ este alcatuit din patru ramuri:
1. contenciosul de plina jurisdictie;
2. contenciosul de anulare;
3. conteciosul de interpretare;
4. contenciosul de represiune.
Datorita jurisprudentei Consiliului de stat din Franta aceasta diviziune a devenit clasica si a fost adoptata in multe state europene, in ciuda faptului ca ea nu corespunde in totalitate sistemului de drept al respectivelor state. Exista un contencios obiectiv atunci cand situatia contenciosului este determinata de o problema de drept obiectiv si un contencios subiectiv atunci cand se pune in cauza existenta si intinderea unor drepturi subiective ale reclamantului. In contenciosul de anulare , instanta judecatoreasca pronunta anularea actului administrativ ilegal ,daca se constata neconcordanta actului administrativ cu starea de legalitate.
Daca actul administrativ ilegal a produs daune, acestea pot fi cerute la o alta instanta si uneori cu alta procedura, instanta judecand, in fond, atat din punct de vedere al dreptului cat si al faptelor. In contenciosul de plina jurisdictie, competenta judecatorilor este mai mare iar decizia lor nu se limiteaza numai la anularea unui act ilegal, ci pot dispune chiar si alte masuri precum: recunoasteri de drepturi subiective, restituiri, reintegrari, despagubiri si eventual modificarea unui act administrativ; iar aceasta competenta mai larga a judecatorilor este recunoscuta atunci cand sunt chemati sa solutioneze o problema de drept subiectiv, si cand in constatarea facuta, se recunoaste reclamantului existenta unui asemenea drept. In acest mod, contenciosul subiectiv din punct de vedere al constatarii, este, in general, si un contencios de plina jurisdictie din punct de vedere al deciziei.

Organizarea contenciosului administrativ roman prin
Legea nr. 29/1990

Se considera ca reglementarea realizata prin Legea nr. 29/1 990 nu se ridica la inaltimea cerintelor actuale privind garantarea efectiva si eficienta a apararii drepturilor si libertatilor omului, a inlaturarii arbitrariului si abuzurilor posibile ale Administratiei. Sub acest aspect chiar in raport cu Legea contenciosului administrativ din 23 decembrie 1925, care avea multe lacune, remediate ulterior prin contributia doctrinei si jurisprudentei, unele reglementari din Legea nr. 19/1 990 apar ca un regres. De pilda, in art. 2 enumerarea actelor administrative care nu pot fi atacate in justitie este amplificata fata de Legea din 1925 si totodata se mentine distinctia criticabila dintre actele administrative de autoritate si actele de gestiune.
Totodata, in alin. 2 al art. 6 a) Legii nr. 29/1990 se stabileste ca judecarea actiunilor de contencios administrativ se face de tribunal, sau de curtea de apel, dar "in complet format din doi judecatori, iar nu din trei judecatori, conform reglementarii cuprinsa in art. 9 al Legii din 1925. Prin urmare, in conceptia legiuitorului din 1990, actiunile de contencios administrativ nu prezinta aceeasi importanta ca celelalte actiuni (civile, penale etc.) pe care tribunalele le judeca in complet format din trei judecatori, si de aceea stabileste un complet format din doi judecatori. Dar practica judiciara din perioada interbelica a aratat importanta similara a actiunilor de contencios administrativ in raport cu celelalte actiuni judecate de Curtile de Apel de atunci. Faptul ca in sistemul legii romane s-a organizat un singur grad de jurisdictie, la tribunale, sau la cugile de apel, cu recurs la Curtea Suprema de Justitie, constituie un temei in plus pentru garantarea unei judecati, la sectiile de contencios administrativ, cel putin egale in importanta cu aceea de la celelalte sectii. Consecvent acestei conceptii discriminatorii a actiunilor de contencios administrativ fata de celelalte actiuni judiciare, in art. 14 din Legea nr. 29/1 990, o atare hotarare a instantei jurisdictionale este denumita “sentinta’, iarasi ca la nivelul judecatoriilor, notiunea de sentinta fiind utilizata pentru hotararile tribunalului si curtii de apel in locul ”deciziei", asa cum era definita si in art. 11 din Legea contenciosului administrativ din 1925, in concordanta cu natura juridica a actelor administrative care sunt decizii.
Exista insa si numeroase cazuri in care "s-a ignorat jurisprudenta Curtii de Casatie" in domeniul contenciosutui administrativ, astfel incat majoritatea reglementarilor din Legea nr. 29/1990 constituie un regres fata de nivelul teoretic stiintific atins in perioada interbelica.

Actele administrative de autoritate si actele de gestiune

Considerandu-se, in mod eronat, ca Statul are o dubla personalitate juridica si anume: o personalitate de drept public in temeiul careia el poate fi titular de drepturi de putere publica si o personalitate de drept privat, care-i da foiosinta drepturilor patrimoniale, asemanatoare in personalitatea pe care o au persoanele fizice in doctrina s-au definit actele emise de Stat in exercitiul calitatii sale de putere publica, acte de autoritate. Ele constau in declarafiuni cfe vainta ce alcatuiesc acte juridice cu caracter unilateral si executoriu, emanand de la autoritabile administrative ale Statuiui si emise in scopul functionarii serviciilor publice. Actele de gestiune au fost definite ca actele juridice cu caracter contractual, sau facute pentru valorificarea unor cfrepturi contractuale, emise de Stat in calitate de persoana juridica si pentru administrarea patrimoniului sau.
Aceasta distinctie dintre actete de autoritate si actele de gestiune, adoptata si de Legea nr. 29 este eronata deoarece in realitate statul este o unica persoana juridica politico- teritoriala. Or, din esenta conceptului de personalitate juridica politico-teritoriala a Statutui rezulta ca Statul constituie o singura persoana juridica, fiind aceeasi atunci cand contracteaza cu un particular sau cand emite acte administrative. Intr-adevar, Statul are o singura si indivizibila personatitate juridica politico-teritoriala si poate incheia toate categoriile de acte juridice, de drept public, de drept privat, etc..