Europa se trezeste parca din leturgie, zguduita de seismele care ameninta demolarea imperiilor. p9g23gk
"Bastiliile" cad una dupa alta si cercurile de fier care incorsetau constiintele europene se desfac brusc, in ritmul nou al vietii, in care puterea strazii impune violent deviza: "Liberté, Egalité, Fraternité!" cuvinte sub a caror forta magica cad dogmele de veacuri, "bastilii de constiinta" ale gandirii Europei de pana atunci.
Era in "anno domini" 1789
Proclamarea "Drepturilor omului si ale cetateanului" ca drepturi inalienabile ale fiintei prin proiectul de Constitutie franceza elaborat in 1792, constituie geneza unei noi umanitati.
Dilemele generate de schimbarea fundamentala au devenit subiectul unor dezbateri, al caror drapel de lupta era purtat de ganditorii veacului.
Cat de libera putea sa fie totusi, fiinta in raporturile sale cu Dumnezeu?
Anterior, Jean Jaques Rousseau a fundamentat teoretic dreptul natural, dreptul la revolta, dreptul la educatie. Voltaire justifica in secolul mecanicist iluminat de zorii unei reforme mondiale.
Cu priviri critice, filosofii denunta defectele lumii in care traiesc, cu scopul de a o recorecta.
Balanta pe care Minerva tine in cumpana inclina prea mult talerul incarcat de neadevar. Injustitia cantarita cu aceeasi balanta atarna greu in cumpana istoriei si asta pentru ca Minerva cumpaneste dreptatea legata la ochi.
Rationalismul impune o reevaluare a omului de catre sine prin a-si preciza locul sau in lume si in Univers.
Identitatea europeana devine o problema de prim ordin in plan social. Identitatea recuperata se resfrange la nivel individual, sub forma "constiintei de sine".
Uneori, in interiorul ei, fiinta se strange ghem, cautand un punct de sprijin in Univers.
Traditia este ancora solida care-i mentine pe cei ce se tem legati de trecutul istoric, in timp ce, temerari si curajosi, alti "buni europeni arunca veacuri de istorie peste bord, pornind pe marile viitorului.
Conservatorii reevalueaza tezaurul umanitatii, ridicand moasele sfintilor ca stindard al temerilor lor de schimbari radicale.
Nobili de roba isi cumpara bani "cash" blazoane invechite si calca stramb in elegantele saloane, facand sa freamete de indignare tot ramurisul stufos al arborilor genealogici ai aristocratilor al caror sange pretios, nealterat, se scurge, albastru sub pielea sidefata de paloare.
"Progresul este imaginea Diavolului" remarca cei tematori.
"Le crépuscule des dieux a commencé pour nous", enunta insa profetic, la 100 de ani de la descoperirea libertatii de sine, in 1879, programul unei ligi antisemite.
"Evreul, in opozitie cu societatea traditionala, devine simbolul modernitatii", afirma Dirk von Arkel, evreul fiind diavolul in acest context al spaimelor de nou.
Treptat, identitatea europeana se defineste ca identitate etnica probata in contextul traditiilor in care biserica catolica defineste bunul european credincios.
"Civilta cuttolica", un jurnal editat sub egida Pontificatului roman isi adjudeca dreptul de decizie: europeanul este crestin, in acest context evreii fiind denuntati ca paganii straini de Europa.
"Istoria e un cosmar din care n-ai sa te trezesti niciodata!", exclama Stephen Declalus, unul dintre eroii romanului "Ulise".
Privind catre origini, sunt reluate cuvintele lui Caton Batranul care au, in contextul european al secolului XX o noua rezonanta; alertand Europa asupra "pericolului infiltrarii sangelui si doctrinelor semite in randurile populatiilor si civilizatiei de esenta. "Et insuper censeo delendum esse Carthuginem", in varianta lui Voltaire semnificand: "Ecrassons l'infame!" (Eugène Gellion Danglar, "Les sémites et le sémitisme").
"Biblia umanitatii" creeaza o opozitie categorica intre oamenii zilei si cei ai noptii, in viziunea lui Michlet.
"…ramura ariana sau indoeuropeana a produs prin sine insasi marile civilizatii si este unica ce poseda notiunea de adevar si conceptia de frumos."
"Totul demonstreaza decadenta si degenerarea crescanda a rasei semitice…", in conceptia aceluiasi, care denunta faptul ca:
…marea fortareata a semitismului este biserica catolica apostolica romana, veritabil stat in stat, unic pericol social…" fapt prezentat de Eugène Gellion Danglar, prin " Les sémites et le sémitisme"*
"Cine sunt, deci evreii?
… un popor din care s-au ivit patriarhi, profeti, evanghelisti, apostolii, prietenii fideli si toti primi martiri…" (in viziunea lui Gougenot des Mousselaux).**
Victoria iudaismului asupra germanismului este proclamata in boum-ul anilor 1871-1872. "Moravurile financiare noi" fiind, deci "fara contestare, moravuri evreiesti."
Wilhelm Marr transfera dezbaterea referitoare la identitatea evreiasca europeana in teritoriul rasial, fondand termenul de "antisemitism".
In 1875, jurnalele "Kreuzzeitung" (protestant) si "Germania" (catolic) critica politica toleranta bismarckiana.
"Persecutiile evreilor nu sunt datorate unor motive de natura religioasa", sustine catolicul "Germania", ci "motivele sunt datorate intruziunii unui trib strain in societatea traditionala".
Cultul lui Walhalla, al carui "mare preot" este Richard Wagner, are rolul de a atenua "spaimele si fobiile inadaptabilitatii la viata moderna".
Exultant - eroica apologie sonora a glorioaselor origini creeaza iluzia stabilitatii celor care, prinzandu-se puternic de stalpul de sustinere al traditiei, se apara de dezradacinarea cu care-i ameninta vanturile viitorului.
"Sufletul german" este opus "sufletului evreu, in 1879 in scrierea lui Treitschke.
In 1900, secolul se incheie prin bilantul expus de catre Houston Steward Chamberlain in "Geneza secolului al XIX-lea", o adevarata "biblie rasista".
"… Nu esti tu, fiul meu Leopold, nepotul lui Leopold?… cel care a parasit casa tatilui sau si pe Dumnezeul parintilor sai Abraham si Iacob?"… se distinge reprosul pe care il aduce fantoma tatalui, nefericitul Virag care s-a sinucis, fiului sau, personaj al romanului "Ulise", evreul Leopold Bloom.*
Pe de alta parte si evreii cauta sa-si defineasca identitatea, in noul context european.
Literatura este inundata de dezbaterile din contextul sociopolitic dintre secolele al XIX-lea si al XX-lea. Pragul dintre veacuri este trecut in plan literar, prin variate tipologii ale evreului european. Intre exaltarea apologie a iudaismului, evreii reprezentand pentru Europa insusi viitorul si antisemitismul pledat cu fervoare de catolicismul traditional , filosofii, scriitorii, artisti se posteaza in cele mai diverse pozitii.
Ca o sinteza acestor pledoarii pro sau contra, Otto Weininger precizeaza:
"Genul uman asteapta un nou fondator de religie si lupta se apropie de etapa decisiva. Din nou umanitatea are de ales intre iudaism si crestinism, intre comert si cultura, intre femei si barbat, neant si divinitate…"
Superioritatea evreilor este receptata de germani, popor inca infantil, printr-un complex de frustrare care se manifesta prin fervoarea antisemita, evreii fiind exponentii progresului, ai modernizarii societatii germane, ai viitorului. Plaga antisemita se extinde in toata Europa. Ancorati in traditie , francezii isi redescopera originea franca, etaland-o ca pavaza contra spaimei de viitor. In Irlanda catolica se redescopera glorioasa traditie celta. Trecutul istoric justifica, in plan european spaima de nou.
"Tipul evreu" este cel al europeanului "dezgolit de credinta intr-o forma absoluta"…
"Tipul evreu" nu este un tip etnic anume, ci un tip uman care poate exista oriunde in Europa "putand avea orice fel de origine…. tipul evreu reprezinta o orientare a spiritului spre iudaismul istoric, in care-si gaseste forma de expresie cea mai elocventa. "
Cezarismul iudaic este enuntat profetic prin "L'avenir du Juif":
"Arta, cultura, literatura, muzica, teatrul si aproape intreaga mare presa reprezinta viitorul evreilor".
Crestinismului i se reproseaza, pe de alta parte, ca a instrainat Europa de sine insasi, orientalizand-o, iudaismul reprezentand infuzia de spiritualitate care i-a redat Europei, paradoxal, accesul la propria identitate, ce nu poate fi regasita decat prin spiritualitatea originara a vechilor greci.
Eroii ornati cu virtuti glorioase ai clasicismului raman in urma, ca si perucile din care picura pudra uitarii peste eroii si eroinele saloanelor aristocratice "d'antan".
Revolta romantica a alungat schematicele tipologii virtuoase din scena istoriei. Palizi si visatori, eroii romantici sub "soarele negru al melancoliei", isi dezvaluie, timp de o clipa, cu patima, pe scena istoriei, neinfranatele porniri pasionale.
Individul real, omul european "cel de toate zilele", priveste, cu tristete parca, dinspre vreun "faubourg" parizian, inspre viitor. Surasul ironic al spalatoresei, aplecata peste albia cu apa lesioasa se uneste solidar cu cel al "damei" visatoare, surprinsa in fata unui pahar de absint de ochiul treaz al lui Toulose-Lautrec.
Oamenii misuna cu spinarile incovoiate de muncile zilei, intr-o solidara colectivitate umana inrobita la construirea progresului. Arta este departe de linia de orizont ce se intrevede prin ochii prafuiti ai caselor periferiilor urbane.
In realitatea socio-politica, "realitatea romanica" rezida din, exclusiv, revolta ei.
Emile Zola protesteaza nu doar in contextul scandalului politic al afacerii Dreytus, prin strigatul sau de "om revoltat": "J'accuse" ci si contra realitatii pomadate si sclipicioase a artei care refuza realitatea mizeriei sociale.
"Noi vrem sa redam realitatea asa cum este ea", enunta profetic tezele manifestelor plasmuitorilor de idei novatoare, ce-si gasesc expresia in arta avangardei. Tipul de "dandy" byronian este eclipsat total de "culorile pure" ale panzelor pictorilor "fauves", ce preced viitorul prin pete de viata reala, incandescenta.
Culoare, mirosuri, sunete, forme se imbina armonic sub soarele diminetii de inceput al unei noi ere.
In noua era, iudaismul are un rol covarsitor prin "picatura de minune"* care provoaca ruptura eternei monotonii a traditiei, redandu-le europenilor o sansa de "a se mira", prin mirare retrezindu-i la viata.

IRLANDA, CA O IUBIRE INSULARA

Irlanda, insula scaldata de marea "verde-flegma", "argintiu-albastru", "rugina": "semne colorate" -; semne ale vietii reale sau expresie a realitatii vietii, definind "limite ale diafamnului".
Ecoul traditiei istorice readuce, prin intermediul memoriei afective, in timpul prezent (al actiunii romanului), mandria unor glorioare "turniruri". Memoria umple, emfatic, existentele irlandeze cu incandescenta trecutelor confruntari: "Timpul izolat sare inapoi, zvacnet cu zvacnet. Incaierari, noroaie, vuietul bataliilor, inghetate, balele horcaie in agoniile celor strapunsi, suier de suliti spaimoase ispite de maruntaiele insangerate ale lesurilor. *
Cand James Joyce elaboreaza romanul "Ulise", proiectiile meditatiilor sale se rasfrange pe fundalul insangerat al confruntarilor militare din Europa incendiata de flacarile primului mare razboi mondial.
Irlanda se alatura conflictelor generalizate prin lupta patriotilor irlandezi, care declanseaza, in aprilie 1916, o rascoala antibritanica de proportii. Independenta Irlandei, proaspat proclamata , este invalidata de victoria engleza. Din nou, la 21 ianuarie 1919, Adunarea Constituanta de la Dublin proclama independenta statului.
La 6 ianuarie 1921 este incheiat acordul de la Londra, care prevede statutul de dominion al Irlandei postbelice, cu exceptia a sase comitate care formeaza zona Ulster-ului a Irlandei de Nord, protestanta si filoengleza. Separatistii catolici si irlandezii protestanti se confrunta postbelic, in 1922, intr-un razboi civil.
Doar la 29 decembrie 1937 insa, Irlanda devine o republica independenta sub denumirea de Eire, partidul republican Fianna Fail numindu-l ca prim ministru, iar mai tarziu ca presedinte al noii republici suverane pe Eamon de Valera.
Caracterul militant al romanului "Ulise" este incontestabil.
Ambiguitatea stilistica a autorului, relevata inca de la primele pasaje ale romanului, este premeditata, lasand sa transpara aluziile pertinente la starea de spirit a Irlandei care pregateste revolta.
Trezirea la viata a Irlandei, sub soarele sperantei renasterii nationale, este simbolizata prin dimineata in care un grup de tineri intelectuali se trezesc din somn, in adapostul oferit de turnul-far-de veghe de pe malul marii, din care scurteaza pana departe apele viitorului insulei, somnul lung al Irlandei, care s-a abandonat timp de veacuri dominatiei straine, urmand sa ia sfarsit prin starea de spirit pregatita de ideile novatoare ale acestor tineri.
Jocul de cuvinte turnul-tunul, prin echivoc, lasa sa se intrevada rolul clar al ideilor exprimate de tinerii care preiau, practic, stafeta conducerii destinelor irlandeze. Ideile lor or deveni ulterior "tunul", arma cu care irlandezii vor declansa lupta pentru proclamarea independentei statale.
"Buck Mulligan" se intoarse cu fata si binecuvanta serios de trei ori turnul, tinutul dimprejur si muntii trezindu-se la viata.
"…zarindu-l pe Stephen Dedalus, se apleca spre el si facu cruci grabite in aer."
Separatistii, care militeaza pentru independenta Irlandei, isi motiveaza dezideratele prin traditia catolica a insulei, binecuvantarea tanarului Buck Mulligan nefiind un simplu joc derizoriu ci avand sensul profund al trezirii Irlandei sub stindardul nationalismului catolic.
Buck Mulligan are alura unui predicator cand evoca elementele sacre ale credintei.
"- Caci aceasta, o, mult iubitii mei, este o adevarata Christina; trupul si sufletul si sangele si plagile."
Buck Mulligan coboara scara turnului, ilustrand coborarea sin inaltele sfere ale ideilor la nivelul terestru al actiunii concrete, ducand un bol pe care sunt asezate, "in cruce", oglinda si briciul. Prin jocul de cuvinte, aparent nesemnificativ, bolul devine simbolul credintei ce sustine lupta prin dubla sa motivatie: credinta catolica si credinta in reinvierea puterii de sacrificiu a irlandezilor pentru cucerirea libertatii.
"Fata durdulie, umbrita, falca posomorata, ovala, aminteau de portretul vreunui prelat, protector al artelor din Evul mediu".
Portretul lui Buck Mulligan sugereaza invocarea acelor mecenati, protectori ai artelor, care au fundamentat starea de spirit al Renasterii, ca perioada distincta a istoriei umanitatii, ce a marcat trezirea din somnul medieval la lumina spirituala a ideilor umanismului, care i-au redat omului demnitatea de fiinta umana.
Oglinda devine un simbol al revelatiei adevarului dinspre sine, fiind asociata, sub semnul crucii, cu briciul, simbol al armelor cu care, pe campul de lupta, irlandezii isi vor recuceri adevaratul chip al demnitatii nationale, sub semnul credintei.
Profetic, ca un adevarat Messia, Buck Mulligan, exponent al noii generatii prevesteste vremurile care vor veni.

PORTRETUL UNUI TANAR ARTIST IN TREI IPOSTAZE
Dedal -; Doedalus -; Stephen Dedalus

Lumina spiritualitatii vechilor greci este fundamentul spiritual al originii civilizatiei europene.
Dedal, personaj "mitologic este cel din urma nepot al regelui Atenei, discipol al lui Mercur, artist incomparabil, arhitect, sculptor, inventator, el fiind cel care va inlocui folosirea ramelor in navigatie cu cea a panzelor".*
"Dedal a inventat statui care prin ele insele se puneau in miscare si pareau insufletite".**
Ucigandu-si nepotul, pe care era gelos, a fost condamnat la moarte prin decizia Areopagului.
Fuge din Atena si se refugiaza in Creta, la curtea regelui Minos.
A construit faimosul labirint fiind prima victima a inventiei sale.
Aripile de ceara pe care le-a inventat pentru ca fiul sau, Icar, sa se inalte in zbor pentru a iesi din labirint i-au adus acestuia moartea.
Dedal -; James Joyce
Ca autor al scrierii "Ulise", James Joce a precizat, referindu-se la creatia sa: "N'importe, c’était terriblement risqueé, ce livre. Une feuille transparente le sépare de la folie" (Jacques Derida, L’écriture et la difference, Ed. Du Seuil, p. 51)
Arhitect al edificiului complicat al propriului roman Joyce devine prizonier si victima a labirinticei sale creatii, la fel ca mitologicul Dedal.
In acest roman, Joyce construieste papusi care se pun in miscare prin ele insele, parand insufletite…
Joyce -; Dedal -; o unica identitate in actul novator al creatiei, la fel de riscanta pentru amandoi. Dedal reprezinta conditia artistului novator al tuturor timpurilor.

DOEDALUS
Ca personaj real, este mentionat ca autor al lucrarii, publicata in 1913 cu titlul "L’Angleterre juive", alaturandu-se contextului international de definire a locului evreilor in Europa, prin raporturile lor cu etniile originare.
Lucrarea serveste intereselor nationaliste engleze avand un puternic caracter antisemit.

DUBLU PORTRET AL UNUI PERSONAJ
LÉON BLUM -LEOPOLD BLOOM
Portret nr. 1 - Léon Blum

Léon Blum a fost autorul unei carti intitulata "Souvenirs sur l'affaire". Ca scriitor, reprezenta in realitatea socio-politica a epocii pe care a traversat-o, tipul analistului politic si al observatorului neutru care noteaza fidel evenimentele care au produs marile schimbari ale mentalitatii europene.
Analiza sa politica are ca obiect afacerea Dreyfus.
In Franta republicana, in jurul capitanului Alfred Dreyfus, acuzat in1894 de spionaj in favoarea Germaniei, se declanseaza un scandal politic care se va extinde la scara europeana.
Monarhistii francezi, partizani ai vechiului regim al monarhiei franceze traditionale, folosesc scandalul izbucnit in jurul lui Dreyfus, partizan al republicii franceze moderne, pentru a-su motiva dezideratul de reinstaurare a monarhiei. Confruntarea dintre traditionalims si modernitate este asociata cu ideea originii straine de interesele Frantei a republicanului Dreyfus, prin care si ideea de republica moderna risca sa fie compromisa, prin a fi atribuita unor interese straine de interesele traditionale ale nationalistilor francezi. Drumont reprezenta autoritatea istoriei nationale si a presei franceze. Intrebarea sa retorica: "De ce snobul, germanul, englezul, italianul, strainul, metistul sunt pentru Dreyfus?" isi are raspunsul concret in sustinerea nevinovatiei lui Dreyfus de catre Berlin si Pontificatul roman, carora li se alatura o a doua putere europeana care se alatura lui Dreyfus din motive afective Aceasta putere este reprezentata de evreii din Europa.
"De oricine este antifrancez sau are o pata, o plaga, o diformitate intelectuala, o supuratie morala oarecare, este pentru Dreyfus?
De ce tot ceea ce este vandut, platit, murdarit, tarat, este de partea lui Dreyfus?"
Intrebarile retorice ale aceluiasi Drumont arunca o umbra grea peste intreaga comunitate evreiasca europeana. Reactia evreilor europeni nu intarzie sa se produca: de la intentia de boicotare a Expozitiei universale din 1900, pana la organizarea primului congres international al evreilor europeni, ca urmare a caruia se fondeaza puternica organizatie a sionismului european.
Léon Blum, ca analist al afacerii Dreyfus a comparat rolul pe care l-a avut acest scandal pentru Europa cu cel al Revolutiei franceze.
Cand au fost descoperite probele falsificate pentru sustinerea acuzarii lui Dreyfus, care a fost condamnat pe baza acestora, Léon Blum a exclamat:
"Nu sunt sigur sa fi primit in intreaga mea viata o lovitura mai puternica."
Anatole France, afiliat socialismului, preciza ironic, cand s-a descoperit adevarul:
"Dreyfusarzii datorau numarului lor nereprezentativ un pretios avantaj si in primul rand pe acela de a avea printre ei mai putini imbecili decat adversarii lor. "
De la asocierea socialistilor cu partizanii inocentei lui Dreyfus deriva incriminarea dreyfusarzilor ca fiind asociati ideii unui complot secular: complotul iezuit.
Kyser explica ulterior, in "L'affaire Dreyfus" (Paris, 1944, pp. 268-269), ca in epoca se vorbea inca de "cangrenaiezuita", fiecare intriga vrandu-se sa apara drept o umbra a actiunii iezuitilor.
Ideea de complot iezuit este transferata asupra sionistilor, carora, cu ocazia primului lor congres european li se atribuie ideea unui complot in scopul subordonarii Europei.
Ziarele participa din plin la evenimentele politice ale timpului.
Civilta Cattolica scria, la 8 februarie 1898:"Condamnarea lui Dreyfus a fost pentru Israel o lovitura teribila. Ea i-a marcat direct pe toti evreii cosmopoliti din intreaga lume"…
In primele pagini ale romanului "Ulise", apelativul "iezuit ipocrit" adresat de catre Buck Mulligan lui Stephen Dedalus are drept conotatii suspiciunile prin care un reprezentant al fervoarei traditionalismului catolic il recepteaza pe exponentul unei noi idei, si in primul rand de a fi un adversar al independentei Irlandei.

Portret nr. 2 - Leopold Bloom

Transferul dinspre realitate in contextul romanului al unor evenimente, actiuni, intamplari, este realizat prin complexitatea de conotatii pe care le sugereaza identitatea eroilor cartii.
Ca personaj de roman, Leopold Bloom este modelul unui antierou. Drumul sau pe strazile Dublinului este un pretext pentru dezvaluirea realitatii sociale.
Litertura anterioara lui James Joyce in raport cu romanul "Ulise", pare sa fi creat doar personaje de mucava prin compozitiile fanteziste ale structurii lor psiho-morale. Tocmai din dorinta de a reprezenta oameni reali, in mod paradoxal portretele eroilor literaturii, elaborate judicios, nu reprezinta decat imitatii mai mult sau mai putin fidele ale oamenilor de pe strada.
Leopold Bloom este, in mod credibil, un om pe care il putem intalni, intr-o zi oarecare, pe strazile unui oras.
In peregrinarea sa prin Dublin, Leopold Bloom, un om real, se intalneste cu o multime de oameni reali. Printre oameni ca el, Leopold Bloom este un strain. Portretele interioare ale acestor oameni, in colectivitate contrasteaza prin instrainarea unora fata de altii, desi comunica aparent, apeland la limbajul unanim cunoscut al conventiilor sociale.
Noul umanism, in numele caruia transpare dintre randuri pledoaria autorului, este propus ca o alternativa pentru solutionarea gravei probleme sociale care marcheaza colectivitatea prin instrainare.
Armonia sociala poate fi construita doar prin comunicare directa intre "eu"-l interior, barat si sufocat in demersul sau catre ceilalti de barierele , aparent indestructibile, ale conventionalismului.

Se resimte puternic ecoul gandirii filosofice a lui Nietzsche, culpabil de instrainarea indivizilor in colectivitate fiind tocmai traditionalismul conventiilor sociale perpetuate in numele constituirii unui liant puternic care sa-i urmareasca si sa-i apropie pe oameni.
Leopold Bloom observa, analizeaza, constata, critica, compara realitatea, drumul sau avand semnificatia drumului parcurs inspre revelarea adevarului.

Portret nr. 3 - Leopold Bloom - Ulise
Identitatea drumului
Ulise, ca personaj mitologic, paraseste Ithaca, pornind in cautarea lanii de aur, simbol al adevarului revelat doar prin cunoastere. Cunoasterea fiind posibila doar prin parcurgerea lungului drum al cautarii.
Prin introspectie Leopold Bloom parcurge drumul cunoasterii adevarului despre sine insusi.
In contextul formarii constiintei nationale si a identitatii nationale in plan european, identitatea fiecaruia este recunoscuta prin raportul de identitate cu ceilalti.

TU CROIS QUE C'EST L'OISEAU QUI EST LIBRE?
TU TE TROMPE: C'EST LA FLEUR
REB ZALÉ*
Bloom - nume simbol: flare-fragila- inocenta- naiva, simbol al libertatii in viziunea rabinlui intelept Reb Zalé.
Ulise : regele unei insule din Marea Ionica, Ithaca, are aparenta unui print delicat si fragil. Dar alura sa aparenta este inselatoare, bun cunoscator al artei elocintei Ulise fiind convingator cand vrea sa i se observe fragilitatea de catre ceilalti.
La scurt timp dupa ce s-a casatorit cu frumoasa si inteleapta Penelopa, izbucneste razboiul Troiei. Pentru a nu se indeparta de iubita lui sotie si a nu pleca la razboi, Ulise recurge la o prefacatorie prin care vrea sa convinga ca este nebun. Simuland slabiciunea mintii, Ulise este, de fapt, mai puternic decat ceilalti. Gata de a-si sacrifica onoarea si gloria de razboinic in numele iubirii, luciditatea lui este totusi, desconspirata si pleaca la razboi.
Se spune ca, prin prefacatorie, fapt ce tradeaza agilitatea mintii sale, Ulise a contribuit decisiv la caderea Troiei, mai mult decat cateva generatii de valorosi razboinici greci.
Pentru Bloom Leopold, Marion-Molly, sotia lui, este prin iubire, parte integranta a "eu"-lui sau. Deliberat, Leopold Bloom isi construieste, pentru ceilalti, o aparenta de naivitate, dincolo de care vegheaza ochiul sau treaz, de pertinent observator al marii interioare pe care navigheaza in cautarea adevarului despre iubire si despre Sinele sau, la fel cum navigheaza, in marea de vibratii a lumii, regasite pe strazile orasului Dublin printr-o mare iubire de viata.
"Libertatea isi are originea, poate, in acele Table ale Legii, dar noi nu am meritat-o si Profetul le-a ars furios"*, a spus inteleptul rabin Reb Zalé.
Drumul are intotdeauna semnificatia cautarii Legilor de pe Tablele arse.
"Dar libertatea nu se acorda cu pamantul nepagan, decat daca ea este separata prin Desert de promisiune. Libertatea se completeaza si se schimba prin ceea ce o retine, cu ceea ce primeste dinspre origini, cu gravitatea cu care isi situeaza centrul si locul sau. "**
"…Locul nu este aici-ul empiric si national al unui teritoriu. Imemorial, el este, deci, de asemenea un viitor. Mai mult: traditia ca aventura."***
Perceput in acest context, drumul lui Leopold Bloom incautarea adevarului despre sine, strabate un desert, desertul unei existente lipsite de iubire, la capatul caruia se afla promisiunea iubirii.
In plan exterior, drumul parcurs de Leopold Bloom, in cautarea Legilor inscrise pe Tablele arse, este cel a temerarului care se aventureaza in comunul traditional, impartit cu toti ceilalti, pentru a descoperii regulile unei noi ordini sociale.

MARCHEAZA CU UN SEMN ROSU PRIMA PAGINA A CARTII, CACI RANA ESTE INSCRISA IN INCEPUTUL SAU
REB ALCÉ*

"Mai cu placere, domnul Leopold Bloom manca organele si maruntaiele de vite si pasari"…
Sub semnul rosu al sangelui picurat din maruntaiele vitelor si pasarilor sacrificate, cu a caror carne isi potoleste foamea "mai cu placere", Leopold Bloom intra in scena romanului, sub semnul sacrificiului. Haruspiciile (maruntaiele de pasari folosite in arta divinatiei) apar la inceputul actiunii, ca un semn al predictiei destinului, la fel cum, destinul lui Ulise a fost prestabilit prin predictia oracolului.
Statul ideal imaginat de Platon in "Republica" se intemeiaza pe trei elemente fundamentale, hrana fiind unul dintre acestea. Actiunea cartii debuteaza prin imaginile sacralizate ale hranei, care asigura curgerea fluidului vietii personajelor, sangele.
De la primele imagini, apar alternante ale vechii origini irlandeze pe care s-a grefat exotismul unor influente straine, rezultand un amestec hibrid al prezentului.
In macelaria in care Leopold Bloom intra pentru a cumpara rinichi, hrana lui matinala preferata, "un rinichi lasa sa se scurga picaturile de sange pe o farfurie cu desene". Ochiul descopera, in realitatea vizibila, carnurile expuse in vitrina macelariei, sangele picurand inca viu din bucatile de carne, intr-o explozie de bogatie a hranei care a asigurat stabilitatea si perenitatea Irlandei. Un afis ilustreaza o "ferma model"
"Conac cu ziduri de jur imprejur, vite ca prin ceata, pascand…vitele pascand nedeslusit, foaia fosnind"… Trecutul, gloria Irlandei. Carnea vitelor.
Imaginile afisului dispar cand macelarul smulge doua "hartii din teanc" pentru a inveli carnatii.
Imaginile suprapuse ale bogatiei in "vite pascand" ale vechii Irlande, din bucata de ziar ce ilustreaza o "ferma model", explodeaza prin bogatia reala in carne din galantarul unei macelarii, paginile de reclama ale ziarului putand sa dispara in fata opulentei realului.
Carnea, o bogatie de carnuri revarsandu-se peste tot, intr-o linie continua a vietii: vite, carnati, umflati din macelarie, rinichii proaspeti cu sangele picurand, "coapsele rotitoare ale femeii care tocmai iese din macelarie cu pachetul de carnati invelit in foaia de ziar. Strigat al vietii, Carnea.
"Agendath Netaim", intr-un pasaj imediat urmator, face reclama unor "vaste intinderi nisipoase oferite spre vanzare de guvernul turc"…. "Plantatii de portocali si imense campuri de pepeni la nord de Jaffa. Le platesti opt marci sa-si planteze un ar de pamant cu maslini, portocali, migdali, lamai. Maslini, mai ieftin".
Urmeaza, din nou, imaginea decupata din memoria ancestrala a "vitelor, aburite in aburul caldurii de argint". I se suprapune imaginea exotica a unor "maslini argintati de praf".
Peste toate, "portocalele in hartie subtire, impachetate in lazi.
Imaginea in care Molly tine in mana "fructele proaspete"… cu o mireasma de salbaticie" si rememorarea drumului parcurs de fructele "cerate": "Spania, Gibraltar, Mediterana, Levantul", din care portocalele ajung in portul Jaffa. Exotic, parcurgand un lung drum pana sa ajunga intr-un port, a fost si acel popor plecat in lume cand: "ploaia de pucioasa cazu… cetatile Sodoma, Gomora, Edom."
"Au ratacit departe; departe pe intreg pamantul, din captivitate in captivitate, inmultindu-se murind, nascandu-se".
Leopold Bloom reciteste, pe afisul de ziar si din propria memorie voce a sangelui, istoria originii sale. Apartine la fel, printr-o dubla identitate, poporului crescator de vite al Irlandei si acelui popor biblic care a fugit in lume" cand ploaia de pucioasa cazu"
"Leopold Bloom impatureste foaia (de ziar - n.n.) in buzunar" si revine acasa. La intoarcere, pe strada Eccles, pe fereastra prafuita a salonului in care clientii urmeaza programul de gimnastica de reintinerire din programul de exercitii fizice "Sandow" sunt lipsite o multime de afise-reclama. Rolul reclamelor salonului de reintinerire este cel al unui "plasture pe un ochi bolnav".
Apar, antitetic, in pasajele anterioare, reclame de presa cu rol de stimulent al memoriei, activand trairi in stare latenta si reclame de presa pline de promisiuni ce nu-si au nici un rost.
Este sugerata ideea ca presa isi atinge scopul doar atunci cand contributia direct la un eveniment real, in timp ce orice predictii false ale unor pagini de presa, care contravin realitatii posibile devin un non-sens, "plasture pe un ochi bolnav".
Ziarul confera iluzia comunicarii. Oamenii citesc in paginile unui ziar gandurile, stirile, evenimentele din viata altor oameni. Intre prieteni, instrainati in fapt, ziarul intervine ca o bariera.
In discutia dintre Molly si Leopold Bloom, in intimitatea caminului, la micul dejun, intrebarea lui Molly "La ce ora-i inmormantarea" prin raspunsul lui Bloom dezvaluie ruptura totala a comunicarii directe intre cei apropiati.
"La 11, cred… N-am vazut ziarul inca".
Nefiresc de firesc, Bloom se intereseaza de ora inmormantarii unui prieten de-o viata citind stirea din ziar. Ziarul creeaza, in acest fel, iluzia unor relatii interumane directe, carora insa, de fapt, li se substituie. Substituirea comunicarii directe prin ziar se pare ca devine o uzanta sociala. In mod paradoxal, desi ziarul are rolul de a augmenta ponderea comunicarii interumane, fiind un surplus de comunicare pe langa comunicarea directa, inlocuieste integral, uneori, firescul unor relatii directe dintre indivizi, augmentand instrainarea pana la ruptura.
Preocuparea pentru moartea prietenului Dignam se transfera total in planul steril al atoniei afective, care reda dimensiunea alterarii relatiilor interumane frizand alienarea.
Discutand despre metempsihoza, cei doi soti transfera evenimentul mortii prietenului Dignam in planul teoretizarilor filosofice despre viata si moarte, care devin simple concepte teoretice, paralele cu realitatea existentei umane.
"Ca adica traim dupa moarte. Sufletul nostru. Ca sufletul omului, dupa ce moare. Sufletul lui Dignam"…
Veleitarismul celor care se adreseaza presei cu orgolii de creatori literari este ridiculizat in pasajul lecturarii ziarului la privata. Leopold Bloom alege, special in acest scop, povestioarele cu pretentii literare, semnate de autori obscuri, care sunt publicate in paginile unor ziare. Sub semnatura: "Philip Beauby, clubul Playgoes, Londra", in "Lovitura de teatru a lui Matcham". Concluzia lui Leopold Bloom este semnificativa pentru toleranta excesiva a unor ziare fata de calitatea articolelor publicate: "Astia tiparesc chiar orice acum." Satisfactia lui Leopold Bloom, dupa lectura unui astfel de articol, este asociata celei de a-si finaliza activitatea din privata, "lasand apa sa curga" peste lipsa de demnitate a unor ziaristi care maculeaza imaginea omului de presa.
Inscriptiile de pe "pachetelele de hartie groasa, lucioasa" fac reclama Companiei". Oriental tea", contrastand prin emfaza si pretiozitate cu realitatile unei societati modeste. "Calitatea de lux, calitatea intai, ceai de familie".
Ziarul devine un aliat, un confident mut al dezvaluirilor trairilor intime, nemarturisite nimanui, ale personajului. Pornind in urmarirea femeii vazuta o clipa in macelarie, prada unei pulsiuni tiranice a carnii, Leopold Bloom foloseste ziarul ca pe un obiect menit sa-i atenueze timiditatea si sa-l sustina, tainic, in a-si urma impulsul erotic coplesitor.
"Se intoarse si traversa cu pas sprinten drumul. Cum mergea ea, cu carnatii in mana? Cam asa. Mergand inainte, scoase << Freeman-ul>> impaturit din buzunarul dintr-o parte, il desfacu, il stranse sul pe sensul lungimii ti incepu sa se loveasca la fiecare pas saltaret pe cracul pantalonului". Imaginea lui de barbat liber, lasandu-se prada pornirilor instinctuale, este subliniata de titul ziarului.
La oficiul postal, unde Leopold Bloom asteapta ca functionara din dosul ghiseului cu grilaj sa-i dea corespondenta pe care o primea in secret, la post-restant, pe numele Henry Flower, privirile personajului se opresc pe un afis "pentru recrutari care exhiba soldati din toate armele, in uniforme de parada; sa-si ridica varful sulului spre nari, inhaland mirosul de hartie ieftina, proaspat tiparita". Soldat in haine de parada, pe frontul recuceririi sigurantei de sine, pe fondul frustrarilor generate de sentimentul virilitatii pierdute, Bloom traieste euforic iluzia ca este total eliberat de angoasele ce-l supara interior. Partas al clipei de euforie, in care are iluzia libertatii "Freeman-ul", ridicat, in sul, la nivelul privirii, exala un miros proaspat de libertate.
Intalnind un prieten pe strada, Leopold Bloom, iritat de conversatia care-l obliga sa-si concentreze atentia asupra formulelor conventionale, isi concretizeaza privirile asupra miscarilor unei necunoscute pe care o zareste, in plan secund, in spatele prietenului sau M'Coy.
Comunicarea directa cu prietenul blocheaza prin conventionalism, in fapt, sansa oricarei comunicari reale.
" - Nevasta, bine cred?
- O da, spuse domnul Bloom, cum nu se poate mai bine, multumesc."
Fondul real al comunicarii, la nivel afectiv, este citit de cei doi "printre randuri", dincolo de schematismul conventiilor.
Ziarul intervine, rezumand, ca o ironie, tot ceea ce nu putea fi marturisit.
"Desfasura agale sulul ziarului si citi lenes:
Ce e un camin fara
Carnea-n conserve Plumtree?
Dar cu ea, un camin al fericirii."
"Ea", - cu dubla conotatie - carnea "Plumtree" si sotia/femeia iubita - este marturisirea voalata, printre randurile unei reclame de presa a imaginii tainice a nefericirii lui Bloom. Ziarul raspunde, indirect, cu o sinceritate devastatoare, in locul lui Bloom, intrebarii puse de M'Coy: "Nevasta, bine, cred?
"Dar cu ea, un camin al fericirii."
Restul, imaginile de-o clipa ale femeilor privite pe strada, femeia "cu coapse rotitoare" iesind din macelarie, corespondenta misterioasa care-i trimite in secret scrisori la post-restant, femeia aparuta in plan secund in timpul conversatiei cu M'Coy, toate imagini ale carnii, "Carnea-n conserve Plumtree".
Cantecul din repertoriul lui Molly, "Cantecul dulce al iubirii", pe care ea urmeaza sa-l interpreteze in sala "Ulster", este la fel de strain relatiei conjugale cu Bloom ca si Ulster-ul protestant, aservit dominatiei straine engleze, straina de traditia catolica a Irlandei si a dezideratelor sale de libertate. Intr-un Ulster strain, "Cantecul dulce al iubirii" lui Molly este aservit unui strain, fata de care vechea relatie conjugala cu Leopold Bloom devine o conventie golita de iubirea pe care s-a fundamentat.
Scrisoarea Marthei, primita la post-restant, surogat al iubirii dorite, este ascunsa de Leopold Bloom intre paginile ziarului pe care-l poarta in buzunar. Iubirea - surogat, expresie-surogat a comunicarii absente.
In tot drumul sau, imaginea lui Molly devine pretextul unui lung monolog interior al iubirii.
Dupa cum spunea Reb Alcé, inteleptul rabin, drumul are sensul viitorului promisiunii; dupa strabaterea unui desert.
Strazile pe care le strabate Leopold Bloom se succed ca un sir de secvente cinematografice. Numele strazilor, redate cu exactitate ca semn al recunoasterii se alatura ca titlurile unor articole de ziar. Recunoscuta ca apropiata prin precizia redarii numelor, viata reala a acestor strazi este, de fapt, indepartata, straina, transparand doar prin fulgurante imagini ale unor case si ale unor oameni.

ZIARUL, BISERICA A UNEI NOI CREDINTE?

"Statea la o parte, privindu-le mastile oarbe care treceau prin coridorul dintre banci, una cate una, cautandu-si locul. Se apropie de o banca si se aseaza pe locul din colt, tinandu-si cu grija in brate palaria si ziarul."*
Leopold Bloom intra in biserica in care se ooficiaza slujba religioasa dinaintea inmormantarii lui Dignam. Femeile din biserica, reproducand intr-o diversitate infinita de masti oarbe imaginea puritatii Mariei, Fecioara dintai, se alatura, sub semnul credintei, in acelasi cor mut al adoratiei divine.
"Erau si in jurul lui, ici-colo, cu capetele aplecate in scapularele lor stacojii, asteptand sa li se topeasca in stomacuri. Ceva cam cum e Mazzothul; un anumit fel de paine; azima. Uita-te la ele. Pariez ca asa ceva le face fericite. Bombonica lor. Chiar. Da, painea ingerilor i se spune. E o idee ingenioasa aici, cam ca imparatia lui Dumnezeu, care e in ceea ce simti."
Denuntata sarlatania prin care este intretinuta credinta are un rol excesiv de pragmatic prin masca vidului unor existente feminine lipsite de iubire. Cei de la Roma au fost "destepti" cand au inventat tot acest scenariu al sujbei religioase, remarca Leopold Bloom. Biserica catolica apare ca artizanulcare a fabricat, premeditat, solutia unor grave probleme sociale. Insingurarii femeilor, care nu-si gasesc un rost si un rol
intr-o societate data, biserica i-a oferit ca paleativ impletirea, prin transferul afectiv, dirijat abil, iubirea-comuniune cu Dumnezeu, surogat al iubirii reale. Ridicol si absurd, credinta confera calitati divine unei banale bucati de paine.
Concluzia: "Lucrurile exista daca crezi cu adevarat relevand mirajul adevarului despre revelatia divina. Printr-o rasturnare de planuri, realitatea are un rol secund, ea existand ca atare prin potentialul uman de a o investi, prin credinta, ca expresie a realului. In afara credintei umane in existenta sa reala, orice obiect real, constituit din materie palpabila, este exclus din realitate. Omul este cel care valoreaza obiectele lumii vizibile: azima este paine sau ostie divina, parte din trupul sfant, in functie de valoarea pe care i-o acorda indivizii, in acord cu sistemul valoric propriu al ierarhizarii valorice a obiectelor lumii reale. Mintea omeneasca poate astfel plasa orice obiect, pe scara valorica interioara, de la abject la sublim. Ritualul slujbei religioase redeschide drumul infinit al teoretizarilor filosofice privind relativizarea arealului.
Preotul care oficiaza slujba are inscrise pe haina, in spate, semnele ce formeaza cifrul dezlegarii tuturor tainelor. "Litrele astea de pe spinare I.N.R I.? Nu!; I.H.S. "Dezlegarea tainelor e oferita de Molly: "Insusi Ne Renaste Iarasi."
Adica, surprinzator si inedit, sansele omului se afla in sine insusi, In Him Self. Omul ca artizan al lui Dumnezeu, Marele Creator al tuturor lucrurilor, OMUL.
Calea oricaror speculatii teosofice, pana la blasfemie este deschisa. Meditatiile lui Joyce privind adevarul credintei deschid drumul oricaror interpretari. In biserica, in timpul slujbei, Leopold Bloom isi desface ziarul - imaginea lumii reale - obiect pentru a-si proteja genunchiul pe care-l inclina in ritualul inclinarii in fata lui Dumnezeu, pentru a nu se murdarii.
Dubla conotatie a gestului trimite spre cele doua semnificatii care se intrepatund: Leopold Bloom isi fereste pantalonul de praf in ritualul inchinarii si se sustrage ritualului in sine, denuntat ca murdar prin falsitatea lui. Gestul mai poate fi explicat si prin refuzul evreului Leopold Bloom de a se inchina unui Dumnezeu strain, care i-a revenit prin adoptie, ca si calitatea sa de crestin, nefiind acesta unul si acelasi cu Tatal, Dumnezeul stramosilor sai.
Inmormantarea lui Dignam este un alt prilej de meditatie asupra conditiei umane, segmentata intre viata si noapte.
Celor trei dimensiuni temporale - trecut, prezent, viitor - , James Joyce le confera valoarea unei linii continue a unitatii unui prezent infinit. La nivelul constiintei, trecutul este inclus in prezent, prin prezenta continuu actanta a fotogramelor memoriei. Istoria participa activ la obiectivizarea prezentului. Mortii, inhumati deja in cimitir, sunt atat de multi incat surclaseaza prin numarul lor imens, semnificatia existentei celor vii. Mortii si vii reprezinta linia continua a aceleiasi ipostaze a existentei constiintei.
Moartea unifica adversarii neimpacati in acelasi continuu non-sens al ofensivelor vietii. Cimitirul catolic se afla in apropierea cimitirului protestant. Combatantii de neimpacat, protestanti si catolici, sfasiindu-se reciproc pe campurile de lupta sub semnul Victoriei, impart locurile repartizate judicios, economic, patronate de firmele de pompe funebre, ale aceluiasi pamant pentru care au luptat.
Dezarmat, paralizant, este denuntat derizoriul oricarei victorii a vietii.
Intrebarea pusa de Power, unul dintre cei care formeaza alaiul mortuar al prietenilor ce-l conduc pe mortul Dignam la cimitir, vizitiului care mana caii trasurii in care se afla, la o rascruce de drumuri, se incarca de multiple semnificatii:
"Pe ce drum ne duci?"
Tema continuitatii vietii dinspre tata spre fiu este, in contextul inmormantarii, o alta tema de meditatie: "Eu, oglindindu-ma in ochii lui…". Ruby, fiul mort al lui Leopold Bloom, mai poate fi oglinda imaginii tatalui doar prin retina sa inchisa inspre viata, de mult deschisa, insa spre moarte.
In centrul orasului, coloana lui Nelson, ridicata spre comemorare eterna a victoriei amiralului in batalia de la Trafalgar, marcheaza simbolic rascrucea de la care pornesc toate drumurile orasului.
"Strada Eccles - casa mea, acolo mai jos. Mare casa. Ospiciul pentru incurabili, mai incolo".
"Foarte incurajator", remarca Leopold Bloom. Strada ospiciului, strada caminului sau…"mai incolo", sintagma are o semnificatie voit confuza, lasand loc alternantei de planuri: acolo, pe strada Eccles, pe care locuieste Bloom se afla casa si ospiciul. Casa, devenita "ospiciul" caruia ii este prizonier prin nebunia pasiunii sale ascunsa pentru Molly.
La sfarsitul slujbei rituale de inmormantare, oficiata de preotul Sicrevy, Leopold Bloom se ridica, impachetand cu meticulozitate ziarul pe care l-a asternut pe jos, in biserica, pentru a se feri de murdarie, cu sentimentul datoriei implinite.
Ziarul se prefigureaza ca alternativa credintei, pe fondul demonetizarii ideii religioase.

CUM SE DA LA LUMINA UN MARE COTIDIAN

Joseph Patrick Nannetti este numele uni personaj real, un "mare maestru al artei tipografice", transferat in planul fictiunii. Cu o silueta firava, cu "crestetul lucitor", marcat de calvitie el contrasteaza fizionomic cu importanta rolului sau. A detinut functii politice fiind parlamentar si primar al Dublin-ului la inceputul secolului XX. Deviza lui era: "Sunt, in primul rand un muncitor care-si vede de treaba lui". Francez prin origine, nu si-a cunoscut "niciodata adevarata lui patrie". Ironic, originea straina a ziaristului este subliniata prin sintagma: "Irlanda, tara mea".
Este denuntat astfel, falsul patriotism al celor care, folosind declaratiile de fidelitate fata de interesele irlandeze in mod demagogic, ocupa locuri importante in ierarhia politica, avand drept de decizie asupra viitorului unui popor de care sunt straini.
Nannetti a fost ales deputat ca reprezentant al formatiunii "College Green".
In perioada respectiva, in care se contureaza tendintele antisemite europene, se constituie o serie de formatiuni politice, asociatii sau organizatii care militeaza pentru puritatea naturii, aerului, apei, solului, si nu in ultima instanta pentru puritatea etnica si rasiala. College Green sugereaza prin nume una dintre aceste organizatii purificatoare desi, din textul cartii, acest fapt nu rezulta in mod explicit.
Nannetti are functia de corector principal al ziarului dar sarcinile sale depasesc rolul de simplu corector. El corecteaza vigilent si linia politica a ziarului, avand grija ca articolele publicate sa se inscrie pe linia politica oficiala. De asemenea, el este cel care decide publicarea sau nepublicarea unor articole.
In redactia ziarului, Leopold are rolul de agent publicitar. I se adreseaza corectorului principal, cu scopul de al convinge sa-si dea acordul pentru publicarea unei reclame. Pentru al convinge pe corector Bloom face apel la toata elocinta sa. Discutia dintre cei doi tradeaza raporturile rigide impuse de ierarhia redactionala.
Opiniile critice referitoare la presa vremii dezvaluie distanta dintre redactori si cititori.
In cotidianele centrale, stirile publicate sunt de multe ori vechi. Activitatea de ziarist se circumscrie unei rutine care tradeaza adoptarea unor conventii schematice in procesul redactarii presei.
Ziarele nu raspund interesului general ai cititorilor, gazetarii nefiind interesati sa contribuie la solutionarea problemelor reale ale acestora. Lumea gazetarilor si cea a cititorilor sunt uneori doua lumi paralele.
Exemplificativa pentru aceasta stare de fapt este sintagma: "A murit regina Anna".
In 1714, moartea reginei Anna a fost anuntata in periodicul "Spectator" editat de Addison, la multa vreme dupa ce evenimentul a devenit un fapt public de notorietate.
In jargonul ziaristic, sintagma " A murit regina Anna" denumeste acele stiri publicate frecvent in ziarele oficiale cu mare intarziere.
Cititorii cumpara ziarele, in special, pentru articolele scurte si reclamele in care regasesc fragmente ale vietii lor.
Rolul lui Leopold Bloom este foarte important astfel, el fiind furnizorul principal, ca agent de reclama al anunturilor care asigura vanzarea ziarului.
"Masinile clampaneau in masura de 3/4. Buf, buf, buf". Ritmul tiparirii ziarului sugereaza monotonia si rutina activitatii de presa.
Leopold Bloom, pe fondul acestei "muzici" ritmate: buf, buf, buf se intreaba ce s-ar intampla daca tipograful "ar avea un atac de cord si n-ar mai sti nimeni sa opreasca masinile tipografice.
Neglijenta activitatii gazetarilor, indiferenta si pasivitatea lor fata de continutul articolelor date la tipar este sugerata prin imaginea groteasca a unor masini tipografice care ar bufni intr-una, tiparind acelasi lucru ca un perpetum mobile.
Remarca lui Leopold Bloom: "Trebuie o minte limpede", se refera nu atat la tipograful responsabil de functionarea mecanica a masinilor cat la ziaristii care, in mod mecanic, daca n-ar fi cineva sa-i opreasca ar tipari continuu unul si acelasi articol.
In profesia lui, Cuprani, tipograful, este "mai irlandez decat irlandezul de rand". Din nou se face aluzie la destinul presei, incredintat unor oameni straini de interesele reale ale societatii irlandeze.
In acest caz presa nu poate deveni o tribuna a realitatii si interesului national.
Articolele care intra in componenta unui ziar alcatuiesc un mozaic tern care eludeaza problemele social politice strindente ale societatii irlandeze.
Slugarnicia in fata conducatorilor politici este sugerata prin "autorizarea autoritatilor", solicitata de unii gazetari pentru a publica stiri de tipul anuntului mortii reginei Anna, de parca moartea n-ar fi o situatie definitiva si neinterpretabila ce se sustrage oricarei "autorizari" a oricarei "autoritati".
"Pentru cei interesati, programul conform statutului, privind umarul catarilor si poneilor exportati in Ballina". Din nou, transpare rigiditate pozitiei posternate a gazetarilor in fata puternicilor zilei redata in enuntul servil "conform statutului", al unor stiri banale, care se afla in gratiile "autorizarii" regimului politic.
Rubrica "Viata la tara" sugereaza cantonarea atentiei gazetarilor pe probleme idilice sau minore, pentru a nu supara pe nimeni, cand se stie ca problemele majore ale statului se decid in capitala, la Dublin, la oras.
La sectorul "Caricaturi", gazetarii fac o plecaciune publicului cititor, straduindu-se sa amuze prin bufoniada, pentru a fi iertati ca au eludat din textul ziarului orice problema care ar putea interesa real. Caricaturi ai unor ziaristi adevarati, bieti oameni lasi si tematori, acest tip de ziaristi compromit misiunea adevarata a presei.
Alte rubrici ale gazetei se inscriu acelorasi tendinte de eludare a realitatii, Snoava saptamanala cu Pat si Bull semnata de Phil Blake, "Pagina unchiului Toby pentru cei mici" care releva ca e mai usor sa te adresezi celor mici decat celor mai mari.
Raspunsurile la intrebari, din rubrica special destinata corespondentei cu cititorii, cuprind probleme "semnificative" pentru "soarta natiunii" s-au pentru "destinele natiei", ca de exemplu: cultivarea bostanilor la tara.
Un alt cititor intreaba, adresandu-i-se redactorului-sef, cu deosebit respect: "care este remediul pentru balonare cu gaze?"
Leopold Bloom, asistand la spectacolul desertaciunii umane, comenteaza in gand, parodic, gravitatea majora a problemei ridicate de cititor:
"Asta mi-ar placea si mie. Inveti o gramada, invatandu-i pe altii"
Aluzia la ignoranta unor gazetari este stravezie. Din nou, cu accent parodic, Leopold Bloom comenteaza., ca pentru sine, modul in care se realizeaza comunicarea directa dintre ziaristi si cititori, prin nuanta personala care mediaza intelegerea interumana in dezbaterea unor probleme comune, "de interes general uman":
"Despre oameni ca dumneata si ca mine".

URMARIND OMUL DE ACTIUNE LA TREABA

Relatia dintre corectorul-sef si Bloom este expresia negocierilor purtate in scopul publicarii unui articol. Leopold Bloom apare in postura de negociator.
"Depune taietura de ziar pe biroul domnului Nannetti", in faza intaii. I se adreseaza excesiv de reverentios, in etapa a doua: " Scuzati-ma, domnule consilier …Anuntul acesta, vedeti. Keyes, va aduceti aminte", iti lanseaza solicitarea in faza a treia: " Vreau sa bagam in iulie". Redactia lui Nannetti este specifica sefului. Comunica prin semne. "Aproba din cap". Ulterior, "n-aude". Leopold Bloom remarca: " Nannan. Nervi de otel". Impinge demersul mai departe: " Inca oclipa. Vrea sa o schimbam, Keyes, vedeti doua chei incrucisate deasupra".
Corectorul raspunde in felul lui specific, "… si ridicandu-si un cot, incepu sa se scarpine incet la subsoara jachetei de alpaca."
Masinile tipografice acopera comunicarea, in fapt inexistenta, prin vacarmul specific. " zdranga, zdranga".
Filmul relatiilor dintre subordonat si sef are o tenta de suprarealism. Peste toate se suprapune imaginea groteasca a milelor de " panglici uriase de hartie".
Destinul derizoriu al presei: Leopold Bloom se intreaba: " Ce se intampla cu toate astea pe urma?". Raspunde tot el, printr-o formulare dinainte cunoscuta: " Mda,
impachetezi carnea, pachete, diferite utilizari."
Bloom sta in fata adevarului despre sine. E ziarist si travaliul sau zilnic nu foloseste nimanui.
Isi iroseste inutil elocinta, pledand ridicol " cauza dreapta" a publicarii blazonului lui Keyes, ornat cu doua chei incrucisate in loc de una. Adevarul despre sine i-a fost revelat dintr-o clipa. O irosire totala a fiintei pentru nimic. Poate doar pentru ca, intr-o macelarie, o femeie cu " coapsele rotitoare" sa-si inveleasca carnatii proaspat cumparati.
Acest fragment are rolul de a deturna total sensul drumului lui Leopold Bloom: nu adevarat ca Bloom, al carui nume sugereaza un individ fragil ca si o floare, a pornit inspre necunoscut ca si Ulise, in cautarea adevarului. Drumul sau nu este cel al unui om plecat pe drumul cunoasterii, deoarece Leopold cunoaste , stie adevarul despre sine si ceilalti. El pleaca dinspre adevar spre uitare. Naufragiat in viata reala, Bloom porneste in cautarea uitarii de sine.
In acest context, in tipografie, masinile tipografice, macina ritmat, in masura de 3/4, timpul: buf , buf, buf, zdranga, zdranga, si iar buf, buf, buf si iar….
" Muzica" masinilor tipografice, muzica a sirenelor care l-au ademenit pe Ulise.
Leeopold Bloom stie de ce iti iroseste elocinta pentru publicarea unui blazon format din doua chei incrucisate, pentru ca ulterior, hartia blazonata astfel sa aiba " diferite utilizari".
Tentat de promisiunea viitoare a cantecului de sirene al masinilor tipografice, promisiune care li se ofera doar celor ce au strabatut un desert, Leopold Bloom, in muzica ritmata in masura 3/4, cauta uitarea. De aceea, este sau poate fi si ziarist…

CASA (SAU CAMERA) KEVES (CHEILOR)

Negocierile dintre Bloom si corector continua, pe tema cheilor.
"- Ideea, spuse domnul Bloom ( vorbind cu corectorul), ar fi Casa sau Camera cheilor. Intelegeti, domnule consilier, parlamentul insulei Man. Aluzie la autoguvernare"
In anul 1904, cand are loc actiunea romanului, Irlanda facea parte integranta din Regatul Unit al Marii Britanii. Orice aluzie la independenta Irlandei era un atentat politic la adresa integritatii teritoriale a Marii Britanii. Aluzia la autoguvernare, strecurata prin reproducerea simbolului insulei Man, putea sugera o aluzie la o potentiala autoguvernare irlandeza.
Leopold Bloom pledeaza, in fapt, temerar, pentru un act politic. Constient, corectorul isi da acordul, solidarizandu-se la acest act de protest politic.
Aflata in fasa, lupta de eliberare a Irlandei incolteste prin aceste mici si aparent nevinovite gesturi de protest.
Cu acordul corectorului-sef, hartia folosita pentru desenul cheilor va fi " calitatea intai, autorizata".

CUNOSCUT DEMNITAR BISERICESC
- O COLABORARE EXCEPTIONALA -

Corectorul-sef ii impune lui Leopold Bloom, pentru publicarea reclamei producatorului de "vinuri si bauturi" Keyes, ornata cu cele doua chei incrucisate, sa obtina o prelungire a contractului de reclama a lui Keyes cu inca trei luni; fireste, contra-cos. Nannetti solicita garantii sigure pentru a publica simbolul aluziei la autoguvernare.
Problema protestului politic penduleaza intre flux si reflux. Leopold Bloom isi retrage taietura de ziar a reclamei publicate anterior firmei Keyes, ornata cu o singura cheie de pe biroul corectorului-sef.
Alertat, ca si cum ar fi avut nevoie de o binecuvantare, Nannetti vrea urgent sa includa in spaltul ziarului pregatit de tipar scrisoarea arhiepiscopului, ce mai fusese publicata anterior in "Telegraph".
Numele Excelentei-Sale este o garantie a loialitatii gazetarilor fata de puterea britanica.
Jocul de culise, abil manevrat de corectorul-sef, in fapt un joc al garantiilor pe care le invoca pentru a se aventura in publicarea aluziei la autoguvernare, denota faptul ca Nannetti este perfect constient de consecintele pe care le poate declansa acest minim protest.
Presa, prin puterea ei de influenta asupra masei mari de irlandezi care asteapta tensionati o schimbare, sub pana gazetarilor, are puterea unei bombe.
"Colaborarea exceptionala" a arhiepiscopului, in paginile aceleiasi gazete in care urma sa apara aluzia la autoguvernare, tradeaza mintea machiavelica a lui Nannetti, care intentioneaza sa duca mai departe protestul incipient al lui Bloom.
Arhiepiscopul, in persoana, este menit sa binecuvanteze independenta viitoare a Irlandei.

TATAL ECHIPEI DE ZI

Batranul Monks a lucrat o viata in tipografie, fiind seful echipei de culegatori. A vazut multe la viata lui: "Anunturi mortuare, reclame de carciumi, cuvantari, divorturi, gasit inecat."
A ajuns la o varsta respectabila. A strans ceva bani din munca de tipograf, are un statut social de om respectabil, are si o nevasta care gateste bine.
Apelul lui Nannetti, care-l cheama urgent sa-i aduca articolul Excelentei-Sale, arhiepiscopul, reprezinta primul semn al "furtunii" pe "marea linistita" a inertiei in care a putut o viata, imbatranind linistit ca "tatal" al echipei de tipografi.
Monks a vazut de toate in viata lui de tipograf: anunturi mortuare, divorturi, gasit inecat, dar este prima data cand a fost solicitat sa supravegheze, ca tipograf, tiparirea unui protest politic. E pentru prima data, in viata lui de batran tipograf, cand i se solicita sa-si riste linistea si respectabilitatea, pentru a fi gazetar cu adevarat.

SI IATA CA A FOST SARBATOAREA PASTILOR

Imaginea unui zetar, potrivind cu indemanare caracterele literelor, il opreste pe Leopold Bloom din drumul sau.
Memoria afectiva il inunda cu sentimente vagi, pastrate in suflet in stare latenta.
Indoiala de sine ii bulverseaza gandurile.
Zetarul ii aduce in prim plan imaginea tatalui sau, "citind de-a-ndaratelea" textele sacre ebraice.
Literele textelor sacre ebraice "Hagadah-Pessac", pe care tatal sau le citea, vorbindu-i despre iesirea din robia egipteana a neamului sau evreu, se suprapun literelor manevrate abil de zetarul experimentat.
"Schema Israel Adonai Elohenu". Cuvintele sacre ii invaluiesc mintea.
Bloom este sfasiat interior de indoiala privind identitatea sa reala. Cu cateva clipe in urma doar, s-a lansat intr-un protest politic pentru independenta poporului sau irlandez. A crezut ca este un bun irlandez cand, vocea sangelui, redesteptata de zornaitul lanturilor robiei neamului sau evreu, si-a lansat strigatul, chemandu-l inapoi. Drama traita de Leopold Bloom se consuma mocnit, arzandu-l interior. Cine este, de fapt, Leopold Bloom cel