o9n6nn
Inaintea „erei noastre”, viata era plina de comoditati. Nu trebuia sa te lupti pentru ca treaba sa mearga bine, important era sa dai impresia ca o faci. Sefii nu luau decizii capitale si, daca se putea, nu luau chiar niciuna, fiindca orice initiativa personala reprezenta un risc, care le periclita scaunul. Si cum pe scaun se instalasera confortabil, preocuparea lor de capetenie era sa­l pas-treze, nu sa­l onoreze ; ori, eventual, sa­l schimbe cu un fotoliu (ideal ar fi fost tronul, dar acesta era ocupat !) ; cei cu initiative, idealistii incurabili, se trezeau inde-partati din functii, pentru ca societatea totalitara nu avea nevoie de competenta, ci de obedienta. Iar, daca seful nu manifesta nici o preocupare pentru initiativa, subal-ternii lui nu rivneau la ea nici atita. Ce era insa curios ? In sedintele de tot felul, de partid, de sindicat, de invatamint politic, de… productie chiar, lumea venea cu propuneri care de care mai laudabile. La sfirsitul sedintelor, „seful” — totdeauna prezent — le nota intr­un carnetel, lauda „combativitatea tovarasilor”, iar participantii plecau acasa multumiti de consensul si de entuziasmul in care „s­a desfasurat activitatea”. A doua zi insa, se relua netulburat totul de la inceput, ca si cum nimic nu s­ar fi intimplat. Omul era complet anihilat, caci deciziile veneau din virful piramidei ; cel aflat la baza ei, nici macar nu trebuia sa le indeplineasca. Era suficient sa clameze aplicarea lor si sa laude intelep-ciunea celui care le­a emis. Iar emitatorul intelepciunilor era unul singur, maximum doi. Si tot asa, viata noastra curgea in sens unic, scaldata intr­o promiscuitate intreti-nuta de ipocrizie, minciuna si linguseala. Constiintele noastre devastate, spiritele noastre captive isi duceau veacul in imperiul logocratiei absolute si al „comodita-tilor”, al moliciunii si al indiferentei generalizate.
Pasind in „era noastra”, am fost surprinsi sa constatam ca libertatea dobindita ne­a introdus in viata cotidiana mai multe ponoase decit foloase, ca, odata cistigata, libertatea s­a dovedit mai incomoda in unele privinte decit dictatura. Ceea ce spun este aproape un paradox si as ruga cititorii sa nu vada in el o atitudine nostalgica. Vreau sa spun doar ca, in timp ce dictatura naste iresponsabilitati colective, libertatea presupune responsabilitati individuale. Iar responsabilitatile autentice sint incomode. Aparitia lor intr­o societate e germenele sigur al progresului. In ciuda tuturor greu-tatilor pe care le traversam, in pofida valului pesimist ce pare a ne coplesi pe toti, traiesc totusi cu speranta redresarii totale. Trebuie sa fii orb de­a binelea sa nu observi ca, luati individual, romanii lucreaza azi de trei, patru ori mai mult decit inainte ; ca lumea nu mai joaca table, ca taclalele, birfele, bancurile si alte habitudini paguboase si cronofage nu mai au trecere in popor ; ca timpul a devenit dintr­odata pretios, ca si in Romania acesta inseamna bani, chiar daca putini deo-camdata. Nu se poate ca, pina la urma, aceasta mutatie esentiala din sinul societatii sa nu aiba consecinte pozi-tive asupra tuturor. Cu conditia sa nu ne tot plingem, sa nu mai asteptam totul de la Stat (si nici de la… stat !), sa nu­i mai poftim pe straini sa ne mature pragul si vatra (romaneasca) si, mai ales, sa nu mai cersim mila nima-nui. Chiar daca nu­i simplu si nici usor, pina acum n­am cunoscut nici macar un singur om harnic, bun meserias si cinstit, care sa nu­si gaseasca de lucru si sa traiasca in saracie… Asadar, oricit de greu ne este astazi — si nimeni nu neaga acest lucru ! —, oricita inertie mai persista, chiar si „acolo sus”, oricite obstacole ne stau in cale, vreau sa va propun totusi, in prag de An nou :
SPERANTA !