Conceptul drepturilor omului - scurt istoric b3c10cv
Inscriindu-se in filosofia “dreptului natural si al gintilor “ si
stand la baza teoriei “contractului social “ a lui Jean-Jacques
Rousseau, conceptul drepturilor omului a fost formulat pentru prima data in
secolul al XVIII-lea, insa a fost concretizat in timpul a doua mari evenimente:
revolutia burgheza din Franta (1789) si rebeliunea coloniilor engleze din America
de Nord impotriva Marii Britanii (1776).
Astfel, Declaratia revolutiei franceze privind drepturile omului si cetateanului,
din 26 august 1789, da expresie filosofiei dreptului natural si consacra principiul
egalitatii tuturor persoanelor in fata legii, ca principiu pe care se intemeiaza
celelalte drepturi si libertati, cum sunt: dreptul la proprietate, la securitate,
la rezistenta fata de opresiune, libertatea de gandire, de expresie si de manifestare.
Declaratia de independenta a coloniilor engleze din America, adotata la 4 iulie
1776 la Philadelphia, proclama principiul egalitatii intre indivizi, dreptul
la viata si libertate ca drepturi inalienabile si instituirea guvernelor cu
consimtamantul celor guvernati. Punerea in aplicare a drepturilor astfel proclamate,
atat in S.U.A., cat si in Franta s-a realizat prin constitutii scrise.
Contributii insemnate la definirea si cristalizarea drepturilor omului au adus
si actele constitutionale engleze de la sfarsitul sec. al XVII-lea. Astfel,
“Habeas Corpus”, act adoptat de parlament in 1679, garanteaza inviolabilitatea
persoanei, iar “Bill of Rights” (Declaratia drepturilor) din 1689
recunoaste dreptul la alegeri libere, libertatea cuvantului, eliberarea sub
cautiune, dreptul de a fi judecat de un tribunal cu juri, precum si alte drepturi,
insa primul document european in care au fost schitate primele elemente ale
protectiei juridice a persoanei umane este “Magna Carta Libertatum “,
semnata in 1215 de regele Ioan Fara de Tara, document prin care se reglementeaza
raporturile regelui cu nobilimea si biserica engleza, si care consacra dreptul
la judecata potrivit legii. “Nici un om liber nu va fi inchis sau expulzat
sau nimicit in vreun fel fara a fi judecat in mod legal de egalii sai, potivit
legilor tarii”.
Protectia drepturilor omului prin instrumente juridice de transpunere a acestor
drepturi in prevederi legale, a devenit un imperativ al comunitatii internationale
dupa al doilea razboi mondial, in urma dezvaluirii atrocitatilor comise de nazisti,
iar mai tarziu, si ca urmare a perpetuarii practicii incalcarii drepturilor
omului in statele cu regimuri totalitare. Aceasta necesitate s-a concretizat
in reglementari cu caracter universal sau regional ce au urmat semnarii Cartei
O.N.U.(26 iunie 1945).
Astfel, Declaratia Universala a Drepturilor Omului, proclamata si adoptata de
Adunarea Generala a O.N.U. la 10 decembrie 1948 este primul document cu vocatie
universala in acest domeniu si stabileste o conceptie unitara a comunitatii
internationale despre drepturile si libertatile omului, deschizand calea spre
un sistem de protectie internationala a drepturilor omului. Dupa 1948, Adunarea
Generala a O.N.U. a adoptat in acest domenniu peste 60 de conventii si declaratii
prin care s-a avut in vedere si instituirea unor mecanisme specifice de protectie
a acestor drepturi.
Sistemul european de protectie a drepturilor omului
Sistemul european de protectie a drepturilor omului a fost stabilit de catre
Consiliul Europei,al curui statut, semnat la Londra la 5 mai 1949, prevede in
art.3 ca: “fiecare membru al Consiliului Europei trebuie sa accepte principiile
statului de drept si principiul in virtutea caruia fiecare persoana aflata sub
jurisdictia sa trebuie sa se bucure de drepturile si libertatile fundamentale
ale omului”.
Principalul document, in baza caruia s-au instituit mecanismele si institutiile
necesare punerii in aplicare a acestor drepturi si libertati, este Conventia
pentru Apararea Drepturilor Omului si Libertatilor Fundamentale, semnata la
4 noiembrie 1950, la Roma, de catre reprezentantii a 13 guverne, si care intra
in vigoare la 3 septembrie 1953, odata cu depunerea celui de-al doilea document
de ratificare. Completata sau modificata, pana in prezent, de 11 protocoale
aditionale, Conventia reuneste toate statele membre ale Consiliului Europei,
printre care si Romania (7 octombrie 1993).
Drepturile garantate prin Conventia Europeana a Drepturilor Omului
Elementul de garantie al drepturilor si libertatilor proclamate de Conventie
rezulta din art.1 al acesteia, care prevede ca “inaltele Parti contractante
recunosc oricarei persoane de sub jurisdictia lor drepturile si libertatile
definite in titlul 1 al prezentei Conventii”. Drepturile si libertatile
inscrise in Conventie si in Protocoalele aditionale 1, 4, 6 si 7 pot fi grupate
dupa cum urmeaza: a) drepturi si libertati privind persoana fizica: dreptul la viata (art.2),
interdictia torturii si tratamentelor inumane si degradante (art.3), interdictia
sclaviei, a muncii fortate (art.4), dreptul la libertate si siguranta (art.5),
libertatea de circulatie (Protocol 4), abolirea pedepsei cu moartea (Protocol
6) ; b) dreptul la respect pentru viata privata si de familie, domiciliu si corespondenta
(art.8); c) dreptul la un proces public echitabil, desfasurat intr-un timp rezonabil,
in fata unui tribunal independent si impartial, stabilit conform legii (art.6),
libertatea de recurs (Protocol 7); d) libertatea de gandire, constiinta si religie (art.9); e) protectia activitatii sociale si politice: libertatea de reuniune pasnica
si de asociere (art.11), drepturile la alegeri libere prin vot secret si la
educatie (Protocol 1); f) dreptul la proprietate (Protocol 1); nediscriminarea in exercitarea drepturilor si libertatilor prevazute in Constitutie
(art.14).
Sistemul initial al mecanismului de control stabilit prin Conventie
Conventia Europeana a drepturilor omului a avut in vedere, prin art.19, instituirea
unui sistem de protectie a acestor drepturi structurat pe doua nivele: o Comisie
Europeana a drepturilor omului si o Curte Europeana a drepturilor omului. Astfel,
la 18 mai 1954, Comitetul Ministrilor al Consiliului Europei alege pentru prima
data membrii Comisiei Europene a Drepturilor Omului, in fata careia, in mod
obligatoriu incepea orice proces introdus in baza Conventiei. Mai tarziu, la
21 ianuarie 1959, Adunarea Consultativa Parlamentara a Consiliului Europei alege,
la randul sau, pentru prima data, judecatorii Curtii Europene a Drepturilor
Omului, chemata sa examineze, dupa Comisie, una din aceste cauze si sa le solutioneze
prin hotarari definitive si obligatorii. In afara competentei contencioase,
pe care a avut-o inca de la infiintare, Curtea capata si competenta consultativa
in 1970, odata cu intrarea in vigoare a celui de-al doilea protocol aditional
al Conventiei.
Mecanismul instituit de Conventie s-a dovedit neperformant, intrucat inmultirea
plangerilor si complexitatea cauzelor au condus la solutionarea acestora in
perioade lungi de timp (chiar 5 ani), astfel ca in Protocolul aditional nr.11,
incheiat la Strasbourg la 11 mai 1994, s-a statuat inlocuirea fostului mecanism
prevazut de art.19 (Comisia si Curtea) si constituirea unei instante unice,
cu caracter permanent - Curtea Europeana a Drepturilor Omului, cu sediul la
Strasbourg. Protocolul a fost semnat de toate statele membre ale Consioliului
Europei si a fost ratificat de marea lor majoritate si a intrat in vigoare la
1 noiembrie 1998, dupa 40 de ani de activitate efectiva a fostei Curti. Romania
a ratificat Conventia pentru apararea drepturilor si libertatilor fundamentale
ale omului prin Legea nr.30 din 18 mai 1994. Prin aceeasi lege s-au ratificat
si protocoalele aditionale 1-10, insa Protocolul nr.11 referitor la restructurarea
mecanismului de control stabilit prin conventie a fost ratificat prin legea
nr.79 din 6 iunie 1995.
Curtea europeana a drepturilor omului in urma reformei
Prin Protocolul nr 11 s-au adus numeroase modificari Conventiei, si celorlalte
Protocoale aditionale, iar Protocolul nr.9 a fost abrogat.
Reforma adoptata prin Protocolul nr.11 a adus numeroase modificari mecanismului
de control stabilit prin Conventie.
Fostele organe de control (Comisia si Curtea) si-au incetat existenta ,o noua
Curte functioneaza permanent, fiind instalata la Strasbourg.Curtea se compune
dintr-un numar de judecatori egal cu cel al partilor contractante, care isi
exercita mandatul cu titlul individual. Ei sunt alesi de Adunarea Parlamentara,
in numele inaltelor parti contractante, dintre candidatii propusi de acestea,
pe o durata de sase ani, cu posibilitatea realegerii.
Competenta Curtii, conform art.32, acopera toate problemele privind interpretarea
si aplicarea Conventiei si a Protocoalelor sale, care ii sunt supuse de catre
state (art.33), deci cauze interstatale, de catre persoane fizice sau alte entitati
nestatale, prin cereri individuale (art.34), iar la cererea Comitetului Ministrilor
al Consiliului Europei, da avize consultative asupra problemelor juridice privind
interpretarea Conventiei si a Protocoalelor acesteia.
Toti reclamantii au acces direct la noua Curte,insa numai dupa epuizarea cailor
de recurs intern, iar cauzele inadmisibile sunt declarate ca atare si sunt retrase
din sistem, dupa filtrare, intr-un stadiu incipient, prin decizia unanima a
Curtii, care hotaraste aceasta in cadrul unui Comitet format din trei judecatori.
In marea majoritate a cazurilor, Curtea isi desfasoara activitatea in Camera
de sapte judecatori si numai in cazuri exceptionale functioneaza ca Mare Camera
si este compusa din saptesprezece judecatori. Presedintele Curtii, cei doi vicepresedinti
si presedintii Camerelor sunt abilitati sa faca parte din Marea Camera, cu scopul
de a veghea la coerenta si la uniformizarea jurisprudentei.
Curtea examineaza cauzele in conditii de contradictorialitate, iar dezbaterile
au caracter confidential atunci cand se ajunge la rezolvarea cauzei pe cale
amiabila.
Curtea nu retine o cerere individuala daca este anonima, a mai fost examinata
de Curte sau supusa altei instante internationale, este incompatibila cu dispozitiile
Conventiei, este nefondata ori abuziva.
Jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului
Desi hotararile Curtii sunt opozabile numai partilor, jurisprudenta sa are valoare
de interpretare a continutului drepturilor protejate (autoritate de lucru interpretat)
si dobandeste valoare de precedent, cu efect chiar in dreptul intern. Ceea ce
accentueaza interesul si utilitatea jurisprudentei Curtii, din perspectiva nationala,
sunt marile tendinte spre prudenta si stabilitatea jurisprudentei. Se releva
astfel functia majora a Curtii de a completa si remedia lacunele dreptului intern,
afirmand caracterul subsidiar al mecanismului de control european, conform cu
economia Conventiei, care nu se substituie dreptului intern, acesta ramanand
principalul instrument de protectie a drepturilor si libertatilor fundamentale.
Curtea a recunoscut in favoarea statelor o anumita “marja de apreciere”,
afirmand o moderatie vizibila in controlul modului in care jurisdictiile nationale
interpreteaza si aplica dreptul lor intern. Totodata, Curtea respecta anumite
traditii si particularitati juridice proprii unui stat, grup de state sau regimuri,
manifestand grija si atentie in a statua contextul circumstantelor si conceptiilor
timpului si subliniind preocuparea de a evita problemele lipsite de interes
major si care au fost deja transate. O alta tendinta a jurisprudentei Curtii
consta in afirmarea constanta a ideii ca “scopul Conventiei consta in
protejarea drepturilor nu teoretice sau iluzorii, ci concrete si efective”.
Curtea a statuat ca intotdeauna “Conventia implica un echilibru just intre
apararea interesului general al comunitatii si respectarea drepturilor fundamentale
ale omului, atribuind o valoare speciala acestora din urma”. Se subliniaza
astfel autoritatea juridica si eficacitatea jurisprudentei, atat in forma sa
preventiva, cat si in cea corectiva. De asemenea, in ultimul timp, s-a manifestat
eficient tendinta curtii de reglementare amiabila, chiar in timpul procesului.
Prin valoarea lor juridica si morala, hotararile Curtii nu au ridicat probleme
majore in executare, ele fiind in numeroase cazuri urmate chiar de masuri generale,
a caror adoptare decurgea sau nu dintr-o obligatie nascuta din Conventie. Multe
din hotarari au provocat ori au accelerat reforme legislative, schimbari sau
adaptari ale jurisprudentei nationale ori alte masuri care au stimulat cadrul
social intern pentru respectarea si garantarea drepturilor si libertatilor fundamentale.