d4x16xm

Mihail Evgrafovici Saltikov (al carui pseudonim este „N. Scedrin") ocupa unul dintre cele mai insemnate locuri in glorioasa serie a marilor scriitori democrati rusi.
Discipol credincios al lui Bielinski, tovaras de lupta al lui Cernisevski, Dobroliubov si Nekrasov, Saltikov-Scedrin a exercitat o puternica influenta in dezvoltarea literaturii ruse si mondiale. Conti-nuind si aprofundind din punct de vedere revolutionar traditiile satirei democratice ruse, el a creat numeroase cronici si romane satirice, de o inalta maiestrie artistica, in care a adus o critica nimicitoare orinduirii autocrate-feudale din cea de-a doua jumatate a secolului al XlX-lea. Saltikov-Scedrin s-a convins de necesitatea istorica a lichidarii tarismului si a transformarii revolutionare a orinduirii sociale din Rusia, facind din operele sale o inflacarata tribuna a acestor idei.
Nici un scriitor rus sau occidental din secolul al XlX-lea nu a zugravit cu forta satirica a lui Scedrin rapacitatea sistemului iobagist si capitalist. Apreciindu-si creatia literara, Scedrin era pe deplin indreptatit sa afirme cu mindrie: „...activitatea mea literara a urmarit cu consecventa un singur tel: protestul impotriva samavolniciei, fatarniciei, minciunii, a jafului, tradarii, desertaciunii..."
Zugravind viata ce se afla „sub jugul nebuniei", marele satiric si-a concentrat intreaga atentie asupra unei principale probleme a societatii feudale si a celei burgheze: relatiile dintre exploatatori si exploatati, diferitele forme si metode de asuprire, jefuire si inrobire a poporului. Raportul dintre popor (in primul rind taranimea) si mosieri, dintre popor si capitalism la inceputul dezvoltarii sale; raporturile dintre popor si aparatul birocratic dominant, dintre popor si intelectualitate — analiza acestor relatii sociale fundamentale — aceasta e tema careia i-a fost consacrata intreaga creatie variata si bogata a lui Saltikov-Scedrin.

Mihail Evgrafovici Saltikov-Scedrin s-a nascut la 27 ianuarie (15 ianuarie stil vechi) 1826, in satul Spas-Ugol, judetul Kaliazino din gubernia Tver, in familia unor mosieri bogati. Copilaria a fost perioada cea mai grea si mai lipsita de bucurii din viata lui Saltikov. Cruzimea mamei fata de iobagi, lacomia ei nesatioasa, mizeria si lipsa de drepturi a taranilor si a argatilor de pe mosie — toate acestea au trezit de timpuriu in sufletul lui Saltikov ura impotriva orinduirii iobagiste din Rusia, impotriva asupririi si a exploatarii. In ultima sa lucrare „Vremuri de odinioara in Posehonie" (scrisa la sfirsitul vietii) Saltikov-Scedrin a zugravit tabloul sugestiv dureros al copilariei sale, o imagine a Rusiei din acel timp.
«in copilaria si in tineretea mea era in toi iobagia. Ea patrunsese nu numai in relatiile dintre nobilimea mosiereasca si masa subjugatilor — carora, in sens ingust, li se si aplica termenul de „iobagi" — ci si, in general, in toate formele de viata in societate...
«Te intrebi nedumerit: cum puteau trai oamenii, neavind nici in prezent, nici in viitor, alte amintiri si perspective decit chinuitoarea lipsa de drepturi, decit nesfirsitele suferinte, o viata urgisita si fara nici o aparare de nicaieri ?» — scrie Saltikov-Scedrin in romanul-cronica — „Vremuri de odinioara in Posehonie". Iar in cronica satirica „Nimicurile vietii", scriitorul isi aminteste: „Am crescut la sinul sistemului iobag, am fost hranit cu lapte de doica iobaga, educat de dadace iobage, pina si carte am invatat tot de la un carturar iobag. Toate grozaviile acestui jug secular le-am vazut in toata goliciunea lor". inca din copilarie, grozaviile jugului feudal au aprins in inima lui Saltikov scinteia protestului neobosit impotriva asupririi, scinteie care in anii de maturitate s-a transformat in vapaia protestului revolutionar impotriva tuturor bazelor societatii exploatatoare. In operele sale, au fost redate numeroase figuri de mosieri si robi iobagi, in preajma carora Saltikov si-a petrecut copilaria.
Dupa ce invata carte de la un iobag si de la o sora mai mare (mama socotea ca angajarea unui preceptor ar fi o risipa), Saltikov este inscris in 1836 la Institutul nobiliar din Moscova. Aici, el invata numai doi ani: in 1838, Saltikov este trimis, ca cel mai bun elev, la liceul din Tarskoe Selo, unde invatase inaintea lui, A. S. Puskin. Dar in 1838, liceul nu mai era ceea ce a fost pe timpul lui Puskin, in perioada Razboiului pentru Apararea Patriei din 1812, si a avintului social care i-a urmat.
In jurul lui 1840, liceul era o institutie de in-vataniint controlata indeaproape de statul major militar al ilui Nicolae I. Crincena reactiune politica care domnea pe atunci in intreaga Rusie se manifesta cu o deosebita putere in aceasta institutie de invatamint, chemata sa educe cadre de functionari superiori devotati tarismului.
Mai tirziu, in cronica satirica „Scrisori catre matusica", Saltikov avea sa scrie despre studiile sale liceale: „Cunostintele ce ni se transmiteau erau sumare, incoherente, aproape lipsite de sens... Nici vorba de vreo idee care ar fi putut servi drept punct de reper pentru viitor. Repet: nu erau cunostinte, ci privilegiile care demarcheaza cu strasnicie viata: deasupra liniei de demarcatie eram noi, privilegiatii, cei care guverneaza; dedesubt se afla doar un singur cuvint: mujicul. Pentru a nu ii la acelasi nivel cu mujicul, trebuia sa stii ca Parisul se afla pe riul Sena si ca, odata, Caligula a poruncit sa i se aduca calul in senat". in liceu se aplicau cele mai crunte metode de sugrumare a oricarei manifestari de gindire independenta a elevului, nu se admitea nici cea mai mica incalcare a absurdei rinduieli birocratice.
Pentru Saltikov viata din liceu a fost deosebit de grea, deoarece prin situatia sa, el era cel mai sarac elev. Maica-sa il lasa aproape fara nici un ban si, fireste, el nu putea in nici un chip sa se tina in pas cu odraslele rasfatate ale aristocratilor, care inca din copilarie isi insuseau apucaturile feciorilor de bani gata din inalta societate.
In anii petrecuti la liceu, Saltikov A putut studia de minune procesul formatiei morale a birocratilor suspusi din timpul lui Nicolae I, care sugrumau si schingiuiau poporul asuprit. Acesti ani au si fost aceia care i-au procurat un bogat material pentru cronicile lui satirice: „Pompaduri ti pompadure" ), „Istoria unui oras", „Tot anul" s.a.
In scrisorile sale catre parinti, tinarul Saltikov se plinge de greutatile vietii din liceu, de lipsa de suflet a pedagogilor. El era pedepsit cu asprime mai ales cind era prins scriind versuri, pentru care avea o puternica inclinare inca din primii ani de liceu. In prima sa poezie, „Lira", Saltikov da glas dragostei sale puternice pentru Puskin. Poezia a aparut in 1841 in revista „Biblioteka dTia citenia". Mai tirziu (in 1844—1845), in revista „Sovremennik" au fost publicate alte opt poezii scrise in timpul liceului. Vorbind in autobiografia sa despre preocuparile literare din liceu, Saltikov Scedrin scria: «...mai cu seama era puternica influenta revistei „Otecestvennie zap-iski", a criticilor scrise de Bie-linski si a nuvelelor lui Panaev, Kudriavtev (Gher-ten) si altii, publicate in ea.» Asadar, inca din adolescenta, Saltikov manifesta interes pentru ideile democratice. De la Bielinski si Gherten, Saltikov a invatat sa urasca crincenele realitati ale orinduirii iobagiste din timpul lui Nicolae I.
Poeziile lui Saltikov sint patrunse de tristete si dezamagire. Deosebit de caracteristica este poezia „Veacul nostru", in care Saltikov exprima o serie de idei foarte apropiate de acelea pe care le exprimase Lermontov in poezia „Meditatie". Cu toate ca era o imitatie, in poezia „Veacul nostru" rasuna accente extrem de sincere de razvratire impotriva realitatii, de mihnire si amaraciune, izvorite dintr-un sentiment de lincezeala. Atmosfera sumbra predomina si in celelalte poezii ale tinarului Saltikov. El si-a dat insa seama din timp ca nu poezia este vocatia sa.
inca de pe cind era elev de liceu, Saltikov frecventeaza cercurile Literare, in care il intilneste pe Bielinski. Scriitorul subliniaza in repetate rinduri influenta uriasa, hotaritoare, a lui Bielinski in dezvoltarea sa ideologica. „Aceasta era perioada admiratiei pentru Bielinski si a urii impotriva lui Bul-garin", scrie el in cronica „Discursuri bine intentionate". In liceu, Saltikov s-a apropiat de revolutionarul socialist-utopic Petrasevski, iar mai tirziu a frecventat cercul lui, unde se studiau lucrarile socialistilor utopici din Apus, Fourier si Saint Si-mon, si se citea scrisoarea lui Bielinski catre Gogol si, in general, literatura democratica rusa. In acest cerc se discutau si evenimentele revolutionare care
•) Numele de „pompadur" dat de Scedrin inaltilor functionari din Rusia tarista se bizuia pe o ascutita generalizare satirica. inca inainte de Scedrin, in jargonul saloanelor nobiliare era folosita porecla de „pompadura" pentru a desemna — prin aluzie la faimoasa madame de Pompadour, metresa unuia din regii Frantei — pe favoritele atotputernice ale ministrilor si satrapilor taristi. Folosind aceasta porecla in legatura cu insisi detinatorii puterii, satiricul lasa sa se inteleaga ca favoritismul, bunul-plac, coruptia caracterizau intregul aparat birocratic tarist. Titlul cronicii lui Scedrin cuprinde si un spiritual joc de cuvinte : durak feminin — dura). tn limba rusa, — prost, natarau, neghiob. (N. red. rom.) aveau loc pe atunci in apusul Europei (Revolutia Franceza din 1848).
Mai tirziu, Saltikov a scris in repetate rinduri despre simtamintele si ideile sale din aceasta perioada. Astfel, in cronica satirica „Peste hotare", el spune: «Abia parasisem bancile scolii si, educat in spiritul articolelor lui Bielinski, m-am alaturat in chip firesc occidentalistilor. Dar nu majoritatii occideratalistilor — (singurii care se bucurau atunci de prestigiu literar) si care se indeletniceau cu ras-pindirea tezelor filozofiei germane — ci acelui cerc necunoscut, care se orienta instinctiv inspre Franta... De acalo ne venea increderea in omenire, de acolo ni se insufla convingerea ca veacul de aur se afla nu indarat, ci inaintea noastra... nu ne puteam gindi fara un freamat de desfatare la „maretele principii ale anului 1789" (adica la Revolutia Franceza. — n. aut.) ...Aceste simpatii au crescut indeosebi in jurul anului 1848.» Aceasta este caracterizarea pe care Saltikov o face starii sale de spirit revolutionare din tinerete si celei a membrilor cercului fostului sau coleg de liceu, Petrasevski. Dupa cum se stie, multi dintre membrii acestui cerc (inclusiv Petrasevski si scriitorul F. M. Dostoievski) au fost arestati si deportati la munca silnica pe multi ani. Saltikov era si el suspectat; mai tirziu el a fost dealtfel si anchetat in legatura cu aceasta afacere.
Dupa ce termina liceul, in 1844, Saltikov a fost numit intr-un post inferior de functionar la Cancelaria Ministerului de Razboi. Dar cariera de functionar nu-L atragea. inca in 1847, el incepe sa se consacre cu seriozitate activitatii scriitoricesti, pu-blicind recenzii in revistele progresiste din acel timp, „Otecestvennie zapiski" si „Sovremennik". Faptul ca Saltikov si-a inceput activitatea literara constienta cu articole critice, denota de asemenea influenta lui Bielinski si a cercului lui Petrasevski.
Primele recenzii ale lui Saltikov au fost consacrate problemelor de pedagogie, cartilor pedagogice si literaturii pentru copii. Saltikov critica sever sistemul pedagogic din acel timp, care schilodea sufletul copilului, pregatind oameni lipsiti de inalte idealuri sociale. In acelasi timp Saltikov scrie nuvela „Contradictiile", publicata in 1847 in revista „Otecestvennie zapiski", sub pseudonimul „M. Nepanov". In aceasta nuvela, Saltikov reia in unele privinte tema romanului „Cine-i de vina?" al lui Gherten. El descrie ciocnirea unui om simplu si sarac cu contradictiile realitatii iobagiste oprimante. Eroul nuvelei, tinarul intelectual Naghibin, se zbate in catusele contradictiilor sociale, fara sa gaseasca nici o iesire, urind realitatea din jurul lui. Aceste contradictii izvorasc din organizarea nedreapta a unei societati, in care minoritatea isi insuseste munca majoritatii oprimate. Naghibin isi da seama ca clasa guvernanta nu va ceda nimic pe cale pasnica, dar el e lipsit de forta, e singur deocamdata si nu cunoaste caile luptei. Acest om nu-si gaseste Ioc in viata: „As fi vrut sa muncesc, as fi vrut sa lucrez, dar n-am la ce munci, fiindca nimic nui al meu".
Naghibin ajunge pina la urma la concluzia ca: „...daca un om e mai mult sau mai putin fericit, iar altul este nefericit, vina e a imprejurarilor, iar nu a oamenilor". Iata cum, chiar din prima opera a lui Saltikov, se contureaza o interpretare justa a esentei contradictiilor orinduirii sociale bazata pe exploatare. Conceptia materialista despre realitate, pe care Saltikov a preluat-o de la dascalul sau Bielinski, L-a ajutat, chiar de la aceasta lucrare, sa priveasca in mod critic multe din tezele socialismului utopic, cu toate ca influenta acestui socialism se mai resimte in nuvela. Dar Saltikov n-a putut arata aici felul in care . se pot rezolva contradictiile vietii; eroul sau ramine la o raspintie.
In cea de-a doua nuvela a sa — „O afacere incurcata" (1848) — Saltikov a dat o descriere mai limpede a contradictiilor realitatii ruse din jurul tai 1850. Ca si in prima nuvela, el isi arata simpatia fata de principiile de baza ale marilor socialisti utopici Saint-Simon si Fourier, dar totodata critica aspru numeroase laturi ale socialismului utopic : faptul ca era rupt de realitate, iar tezele sale practice rupte de viata poporului, speranta ca viata societatii poate fi reorganizata pe cale pasnica.
Eroul nuvelei „O afacere incurcata", tinarul Miciulin, sarac si nenorocos, a venit in capitala sa-si caute fericirea, dar n-a gasit aici decit amaraciunea nevoilor si a batjocurii. El n-are de lucru si nici alte mijloace de trai nu are. Murind singuratic in ungherul lui, Miciulin are o halucinatie : el vede o piramida — piramida sociala — in partea de jos a ei se afla el si alti saraci ca el, pe jumatate striviti si abrutizati, iar deasupra-le, in virful piramidei, duc un trai de huzur bogatasii — exploatatorii, „lupii" aceia care le fura piinea.
Miciulin ajunge la ideea necesitatii protestului activ impotriva nedreptatii sociale. El asteapta rascoala. Saltikov descrie sugestiv aceasta asteptare, in episodul cind Miciulin asculta o opera. In sunetele viguroase ca o chemare, ale orchestrei, el aude furtuna rascoalei populare : „Asa-e bine ! Dati-Ie la cap ! Lo-viti-i ! Es-cro-cii, tra-da-to-rii ! — soptea el..." „Tulburat, cu ochii holbati, el priveste tinta spre scena, cu atentia incordata si privirea larg deschisa urmareste fiece miscare a multimii... ar vrea sa i se alature..." Acest apel la protestul politic n-avea, fireste, nimic comun cu conceptiile socialistilor utopici, care visau sa schimbe bazele societatii printr-o activitate iluminista, pe cale pasnica.
Ascutimea politica a nuvelei lui Saltikov, critica aspra pe care el o face orinduirii sociale bazata pe asuprire, au stirnit panica in rindurile cercurilor cir-muitoare.
Nuvela a aparut in perioada evenimentelor revolutionare din Franta, cind guvernul lui Nicolae I se astepta ingrozit la o explozie revolutionara in Rusia.
Exprimind parerea cercurilor reactionare conservatoare despre nuvela lui Saltikov, ziaristul Pletnev ii scria lui Grot: „Sint uluit de neghiobia cenzorilor care permit sa se tipareasca astfel de lucrari. Ele nu demonstreaza nimic altceva decit necesitatea ghilotinei pentru toti cei bogati si suspusi". Ambele nuvele ale lui Saltikov au fost examinate deindata in „Sectia a IlI-a a Cancelariei private a Majestatii sale Imperiale", adica la Siguranta, iar la 26 aprilie 1848, Nicolae 1 a semnat ordinul de arestare si de deportare a lui Saltikov — la Viatka. In adresa catre Ministerul Afacerilor Interne, ministrul de razboi Cer-nisev scria ca Saltikov «si-a permis, fara aprobarea si cunostinta superiorilor, sa-si tipareasca in publicatii periodice operele sale literare, printre care si doua nuvele intitulate „Contradictiile" si „O afacere incurcata".
«La examinarea lor s-a constatat ca atit continutul, cit si forma acestor nuvele, dezvaluie un mod primejdios de a gindi si o tendinta daunatoare de a raspandi idei care au zguduit intreaga Europa Occidentala si care au rasturnat ordinea existenta si linistea publica.»
Nuvela lui Saltikov „O afacere incurcata" si deportarea autorului la Viatka, i-a impresionat puternic pe toti oamenii progresisti din- acel timp. Cernisevski vorbea despre „O afacere incurcata" ca despre o nuvela „care a iscat multa vilva la aparitie si care a continuat sa intereseze tinaria generatie". Fireste, despre aceasta nuvela nu era ingaduit sa se scrie.
Peste doisprezece ani, in aiticolul „Oameni abrutizati", Dobroliubov scria ca nuvela „O afacere incurcata" e patrunsa „de o atitudine vie si sincera, de o pro funda compatimire fata de omenirea saraca", ca autorul „ne trezeste un simtamint uman si o gin-dire curajoasa"...
Saltikov a sosit la Viatka in mai 1848 si a fost eliberat abia catre sfirsitul anului 1855.
Deportarea la Viatka a constituit in viata lui o perioada extrem de grea. In acesti ani, in toate scrisorile pe care le scrie parintilor, el se plinge de platitudinea vietii de provincie din juru-i, de lipsa de prieteni, de munca grea, excesiva, de functionar. La Viatka, Saltikov a lucrat in cancelaria guvernatorului. Ca functionar pentru probleme speciale, el calatorea foarte des prin gubernie, anchetind litigiile dintre tarani si mosieri, facind inspectii la institutiile judetene, s.a.m.d. In felul acesta Saltikov a dobiedit in deportare o uriasa experienta de viata si o desa-virsita cunoastere a poporului. In acesti ani s-au consolidat conceptiile democrat-revolutionare ale scriitorului. Indcplinindu-si obligatiile de serviciu, el apara prin toate mijloacele interesele taranilor, demascindu-i cu indrazneala pe asupritorii lor. Mai tirziu, Saltikov arata ca slujba de functionar L-a pus „in legatura nemijlocita cu fortele pline de viata ale poporului".
Bogata experienta de viata din perioada de la Viatka i-a ridicat lui Saltikov, cu o deosebita ascutime, problema idealului social si a atitudinii fata de realitate. In primul an de deportare, el scrie nuvela „Brusin", in care sustine din nou ideea necesitatii unei interventii active in viata.
In 1856, Saltikov se muta la Petersburg, unde capata o slujba. Aceasta se intimpla in perioada de avint social, care a urmat dupa infringerea rusinoasa a tarismului in razboiul din Crimeia. Problema transformarilor sociale in Rusia, a desfiintarii ioba-giei, era extrem de actuala in aceasta perioada. Saltikov nu putea ramine deoparte.
Folosind bogatul material pe care L-a strins in timpul deportarii, el scrie in citeva luni seria de „Schite din gubernie", care in 1856 apare in revista „Russkii vestnik" („Vestitorul rus" — n. t.), sub semnatura „N. Scedrin". In descrierea orasului de provincie Krutogorsk (Viatka), Scedrin a sintetizat trasaturile tipice ale oraselor feudale din fundul Rusiei, caracteristice pentru perioada domniei lui Nicolae 1.
„Schitele din gubernie" s-au bucurat de un mare succes. In ele apar deosebit de limpede principalele itrasaturi caracteristice ale metodei de creatie a marelui satiric. In aceste schite scriitorul zugraveste o vasta si pestrita galerie de tipuri din rindurile functionarimii si ale nobilimii tariste dinaintea reformei din 1861, de teapa lui Jivoglot, Feier, Porfiri Pe-trovici si a altor zeci de functionari-tilhari, negustori-escroci, mosieri-(proprietari de iobagi, aristocrati cretini, filistini badarani, care se indeletnicesc cu bir-feala si nu viseaza altceva decit cum sa mai insface o bucata din placinta statului. In ce priveste comportarea si fizionomia lor, toti acesti indivizi nu seamana intre ei; ceea ce ii apropie este nazuinta lor comuna de a jefui poporul. Cu totii sint niste paraziti, pe care ii genereaza sistemul social feudal absolutist; ei nu pot fi exterminati atita vreme cit dainuie acest sistem. Iata concluzia pe care o trage cititorul „Schitelor din gubernie".
N. G. Cernisevski, conducatorul democratiei revolutionare, a sezisat indata profunda semnificatie politica a „Schitelor".
Intr-un amplu articol, consacrat acestei lucrari, Cernisevski scria in revista „Sovremennik": «Literatura noastra se mindreste cu volumul de „Schite din gubernie" — si se va mindri mult timp de aci ima irute. Scedrin si-a cistigat admiratia tuturor oamenilor cinstiti de pe pamintul Rusiei".)»
Vorbind in amanuntime despre tipurile de asupritori ai poporului, Cernisevski trage concluzia ca : «Examinind viata noastra sociala, trebuie sa cautam izvoarele fenomenelor pe care nu le putem suporta si impotriva lor sa ne indreptam zelul. Regula fundamentala a medicinii este: „inlaturati cauza, si va dispare boala".»)
Dar, dezvaluind cauza care genereaza raul social, Scedrin nu arata inca in „Schite din gubernie" caile de lupta impotriva acestui rau. Aceasta vadeste caracterul tranzitoriu al „Schitelor din gubernie", in opera lui Scedrin. Abia in lucrarile sale de mai tirziu, el sustine limpede necesitatea luptei deschise a poporului.
Prezentarea poporului in „Schite din gubernie" se deosebeste si ea de aceea la care va ajunge scriitorul citiva ani mai tirziu. In „Schite" poporul este zugravit cu o oarecare nuanta de idealizare si nu in insusi procesul muncii sale de rob, ci in adunari, in procesiuni, la serviciul religios, in inchisoare s.a.m.d. Totusi, si in aceasta lucrare Scedrin a dezvaluit in chip veridic trasaturile fundamentale ale poporului. El a descris maretia si forta lui spirituala, frumusetea morala, cinstea, dragostea profunda pentru pamintul patriei, setea nepotolita de libertate.
Democratii-revolutionari au subliniat cu entuziasm faptul ca autorul „Schitelor din gubernie" iubeste poporul si este un aparator al lui.
In jurnalul sau, Taras Sevcenko nota : «Cit de bune sint „Schitele din gubernie"... Am toata admiratia pentru Saltikov. O, Qogol, nemuritorul nostru Qogol ! Cit s-ar bucura sufletul tau nobil daca ai vedea in juru-ti astfel de discipoli geniali. Prieteni, dragii mei! Scrieti, spuneti-va cuvintul in apararea acestei plebe sarace, murdare, mereu jignite, in apararea iobagului coplesit de ocari, condamnat sa taca mereu.»
Scedrin crede cu inflacarare ca poporul rus este menit unor mari acte de eroism, ca el isi va cuceri o viata fericita. „Iubesc nespus de mult minunatul nostru popor cu toate trasaturile lui — declara Scedrin. — Iubesc aceasta natura saraca... Duceti-ma in Elvetia, in India sau in Brazilia, poate sa ma inconjoare cea mai luxurianta natura, cu cea mai albastra si limpede bolta cereasca, pretutindeni voi cauta nuantele cenusii, atit de dragi, ale patriei mele — pentru ca oriunde si oricind le port in inima mea, pentru ca sufletul meu le pastreaza ca cel mai de pret bun al sau".
Aceasta dragoste fierbinte, neprecupetita, pentru poporul rus si pentru patrie, il va calauzi pe Scedrin in cursul intregii sale vieti si a intregii sale creatii.
In 1858, Saltikov este numit viceguvernator la Ria-zan. El pleaca la noul sau post cu dorinta de a munci. Functionarilor le declara pe sleau :
„N-am sa admit ca taranul sa fie obijduit". Saltikov s-a tinut de cuvint. Peste putin timp, datorita atitudinii sale intransigente fata de orice fel de abuzuri ale functionarilor si faptului ca lua apararea taranilor — filistinii si birocratii din Riazan l-au poreclit : „vice-Robespierre".
In 1860, Saltikov este transferat in postul de viceguvernator la Tver. Acolo il gaseste reforma din 1861, asa-numita „eliberare a taranilor". Pretutindeni, taranii se revoltau, exprimindu-si indignarea impotriva manifestului tarului din 19 februarie, manifest care ii ifacea sa-si ipiarda aproape in intregime loturile de pamint. Saltikov sprijina in mod activ cererile taranilor. El scrie un numar de articole in problema funciara, justificand rascoalele taranilor si acuzind nobilimea.
In scrisorile catre prieteni, scriitorul arata ca nobilii il urasc si-si manifesta profunda sa indignare impotriva politicii fata de taranime: „Timpenia autoritatilor de aci in chestiunea taraneasca e de-a dreptul uluitoare. Nu poti asista fara repulsie la cele ce se petrec. Ma gindesc ca in toamna sa ma las definitiv de slujba". La inceputul anului 1862, el demisioneaza.
In 1857 Saltikov a publicat comedia „Moartea lui Pazuhin", in care zugraveste dezgustatoarele moravuri ale negustorimii: lupta pentru mostenire, care ajunge uneori pina la crima, decaderea morala, ura fata de om.
In piesa sint prezentate in forma concentrata a unor figuri satirice de sinteza, principalele paturi de exploatatori din Rusia tarista, din societatea condamnata istoriceste la o pieire inevitabila : burghezia, aparatul birocratic tarist, nobilimea, micii tilhari-filistini.
„Imperiul mortii" — acesta e titlul pe care Scedrin L-a dat la inceput acestei piese. Si acest titlu corespunde in totul cu semnificatia ei.
Citiva ani mai tirziu, Scedrin a scris inca o „satira dramatica" — „Umbre", consacrata demascarii caracterului antipopular si a descompunerii morale a virfurilor aparatului birocratic. Personajele piesei — marele functionar Klaverov si suita sa — reprezinta intruchiparea aparatului tarist de represiune, care sugruma poporul asuprit. Piesa are o bogata actiune. Ca si in „Moartea lui Pazuhin", in „Umbre" nu apar personaje pozitive.
Atmosfera de descompunere ii contamineaza pe tinerii care nimeresc in acest imperiu al mortii. Aici pier toate visurile omului, aici se prabusesc toate iluziile de a fi de folos societatii. Aici oamenii nu sint decit niste automate care n-au nici urma de demnitate omeneasca, nici cinste si care nu fac altceva decit sa execute ordinele primite de sus.
Aceasta e lumea unor fantome intunecate, in care piere tot ce e viu, tot ceea ce gindeste. Titlul piesei subliniaza caracterul efemer al acestei lumi si faptul ca ea e sortita pieirii.
Piesele lui Scedrin se joaca si astazi cu succes pe scenele teatrelor sovietice.
In anii urmatori (1857—1863) Saltikov-Scedrin scrie doua culegeri: „Povestiri nevinovate" si „Satire in proza". in aceste opere, el combate cu asprime reforma din 1861 si liberalismul nobiliar, critica pasivitatea si cheama la actiune. Scriitorul face apel la toate fortele progresiste sa se uneasca, sa treaca de la vorbe la fapte. In schita satirica „Cititorilor mei" el exclama „Pina cind nu ne vom spune ca cel care nu merge cu noi merge impotriva noastra, atita timp cit vom imparti cordiale poignees de mains ) in dreapta si in stinga — oricui ne iese in cale —- atit timp cit vom lua in consideratie croiala vestei mai mult deqit aceea a mintii, ipina atunci vom fi slabi, vom fi ridicoli, vom fi demni de dispret".
Alaturi de cuvintele de dragoste profunda cu care se adreseaza poporului, cuvintele de critica ale scriitorului sint pline de amaraciune. El dezaproba docilitatea poporului, rabdarea lui, teama lui in fata protestului activ. Pe de alta parte Scedrin intelege cit se poate de limpede ca toate aceste insusiri nu apartin organic poporului, fiindu-i inoculate de indelungatii ani de crunta apasare si samavolnicie care au domnit in Rusia. El stie ca sufletul mindru al poporului rus e plin de viata, ca dragostea lui de libertate nu poate fi nimicita. Iar Scedrin iubeste cu pasiune acest suflet plin de viata si crede in fortele lui. Scriitorul vede conditiile insuportabile in care traieste poporul, de aceea, dupa ce il critica pentru lipsurile sale reale, Scedrin spune: „In ceea ce-i priveste pe alde Ivanuska trebuie mai intii de toate sa fac o observatie banala, dar cit se ipoate de justa. Poti medita, te poti cultiva si desavirsi, cind spiritul e liber, cind burta-i plina, cind trupul ti-e aparat de vremea rea. Dar nu poti gindi, nu te poti instrui si desavirsi, cind fortele intelectuale iti sint ocupate de un singur lucru : ce sa faci ca sa nu crapi de foame, iar viitorul iti prevesteste in cel mai bun caz ca ai sa lustruiesti cizmele si ai sa duci tavi".
In culegerea de „Satire in proza" apare pentru prima data in opera lui Scedrin imaginea oraselului lipsit de bucurii, Glupov, unde domnesc bita si nelegiuirea, unde poporul — personificat de Ivanuska — lincezeste in jug, iar exploatatorii, proprietari de iobagi, ca si baba cloanta din basme — duc o viata fericita, „dupa ce au infulecat carnita lui Ivanuska". In operele de mai tirziu, aceasta tema este tratata cu si mai multa ascutime politica, dar si in aceste schite din prima perioada de activitate a lui Scedrin autorul arata ca in atmosfera din Glupov, in rondurile poporului „adie ca o nalucire ceva... ceva ce nu s-a conturat inca, dar care a ajuns sa se presimta si sa se prevada".
Satiricul stie ca pina cind va lua fiinta aceasta „presimtire" are sa mai treaca mult timp, dar el nu se indoieste nici o clipa ca ea se va transforma in realitate.
„Satire in proza" si „Povestiri nevinovate" au zugravit Rusia din perioada infaptuirii reformei taranesti din 1861. Scedrin dezvaluie in chip satiric atitudinea diferitelor clase si grupari fata de reforma si fata de taranime. El arata cum in acest moment hotaritor clasa proprietarilor de iobagi isi da pe fata adevaratul sau chip tilharesc si crud, cum „in clipa socotelii... masca pestrita a falsului liberalism a cazut de la sine". In povestirile „Doamna Fadei-kova" si „Linistea din sat", Soedrin zugraveste figurile unor proprietari de iobagi, care se degradeaza si pier. El acorda mult spatiu zugravirii unor tunc-tionari tilhari si literati filistini si venali.
In povestirile „Misa si Vanea", „Poveste de craciun", „Viata far' de griji", Scedrin zugraveste chipurile unor tarani subjugati si chinuiti, care insa nu se supun, ci protesteaza. Aceste figuri dovedesc ca Scedrin avea incredere in trezirea constiintei poporului, care avea sa se infaptuiasca peste putin timp. In povestirea „Viata far' de griji", taranul iobag fuge in padure, devine un razvratit, pentru ca boierul i-a calcat in picioare fericirea. Aceeasi reactie o are si recrutul Piotr din „Poveste de craciun", iar flacaii iobagi Misa si Vanea (eroii povestirii cu acelasi titlu) prefera sa se sinucida, decit sa suporte batjocura boieroaicei despotice.
In aceste povestiri figurile de iobagi sint zugravite cu o puternica dragoste si caldura. Acesti oameni cu sufletul mare, curat si nobil, care iubesc libertatea si sint capabili de simtaminte adinci, se'deose-besc ca de la cer la pamint de intregul lagar al mizantropilor din Glupov.
Aceste figuri au jucat un urias rol progresist, mai cu seama in perioada luptei impotriva iobagiei.
Majoritatea povestirilor din culegerile „Satire tn proza" si „Povestiri nevinovate" au aparut in „Sovre-mennik", cea mai progresista revista din acel timp, condusa de Cernisevski, Dobroliubov si Nekrasov.
Scedrin a inceput sa colaboreze la „Sovremennik" in 1860. In 1861 a incetat din viata marele critic democrat Dobroliubov. In iulie 1862 a fost arestat Cernisevski. Din ordinul guvernului revista a fost suspendata pe timp de opt luni. La sfirsitul aceluiasi an, Saltikov-Scedrin intra in redactia revistei si, indeplinind testamentul politic al lui Cernisevski si Dobroliubov, continua alaturi de Nekrasov traditiile democrat-revolutionare ale acestor mari indrumatori. Aceasta se petrecea intr-o perioada cind reac-tiunea politica se intensificase din nou. Editarea revistei „Sovremennik" devenise extrem de anevoioasa: Scedrin trebuia nu numai sa fereasca in fel si chip revista de loviturile crunte ale cenzurii, dar sa si lupte impotriva grupului de liberali dinauntrul redactiei — Jukovski, Pipin si altii.
La sfirsitul anului 1864, neputindu-se impaca cu acest grup, Scedrin paraseste rediactia revistei. In timpul activitatii sale la „Sovremennik" el a publicat in revista, in afara de o seama de opere beletristice, si numeroase articole publicistice si literare. Dintre acestea, cea mai insemnata a fost cronica „Viata noastra sociala", care a aparut in fiecare numar si in care Scedrin isi spunea cu fermitate parerea asupra tuturor evenimentelor timpului, inter-pretindu-le in spirit democrat-revolutionar, ridicin-du-se impotriva lagarului conservator al slavofililor — dezvaluind caracterul inrobitor al reiormei taranesti din 19 februarie si aparind narodnicismul revolutionar impotriva atacurilor reactiunii.
In articolele din aceasta perioada, Scedrin a criticat deseori literatura nobiliara-reactionara si arta burgheza din Apus. inca de pe atunci, el sa aratat un demn discipol al lui Cernisevski si continuatorul maretelor sale idei democratice.
La sfirsitul anului 1864, Scedrin devine iarasi functionar ; el este numit sef al administratiei financiare din Penza si apoi din Tuia. Peste un an se transfera la Riazan. In scrisorile sale el se plinge deseori de ambianta apasatoare si de mediul deprimant in care traieste. In 1868 demisioneaza. Nekrasov, care era pe atunci redactorul revistei „Otecestvennie za-piski" (in 1866 „Sovremennik" a fost interzis de guvernul tarist), il invita pe Scedrin sa faca parte din redactie. Si in „Otecestvennie zapiski" Neknasov si Scedrin se manifesta drept continuatori ai ideilor lui Cernisevski si Dobroliubov.
Scedrin ia lucrat la aceasta revista pina in momentul cind ea a incetat sa apara (1884), fiind tot timpul unul dintre conducatorii ei activi, si — cu incepere din 1878 (dupa moartea lui Nekrasov) — conducatorul redactiei.
In aceasta perioada pe linga zeci de articole si recenzii, Scedrin a scris un numar insemnat de lucrari de mari proportii. Activitatea desfasurata la revista ii cerea multa energie si ii ruina sanatatea. Lupta lui impotriva hunului plac al cenzurii tariste a fost intr-adevar eroica. Acestia sint anii cind Scedrin elaboreaza limba „esopica" a operelor sale. In 1871 revista primeste un avertisment, pentru faptul ca publicase o cronica in legatura cu „Afacerea Ne-ceaevski" (procesul unui grup de revolutionari). De atunci, revista este continuu supravegheata indeaproape de guvern. Numeroase numere erau confiscate din pricina lucrarilor lui Scedrin. La inceputul anului 1875, Scedrin se imbolnaveste grav (boala de inima si reumatism acut) si pleaca pentru prima data in strainatate pentru a se ingriji. El observa felul de viata din Franta burgheza — dupa sugrumarea Comunei din Paris — viata din Germania, care gemea sub cizma militarismului prusac agresiv. Atunci, si in calatoriile sale de mai tirziu, Europa burglieza a produs o impresie din cele mai deprimante asupra lui Scedrin. El a consacrat numeroase scrieri caracterului fals si impilator al „democratiei" burgheze din Apus ; cea mai insemnata din aceste lucrari este „Peste hotare".
In 1869 au aparut culegerile de schite satirice ale lui Scedrin, „Semnele timpului" sii „Scrisori din provincie", infatisind un tablou satiric al reactiunii politice care cuprinsese Rusia dupa avintul social din „anii saizeci". Daca, dupa reforma din 1861, Scedrin nutrise oarecari sperante intr-o imbunatatire partiala a soartei taranilor, acum, el intelege limpede si definitiv ca aceasta reforma isi bate joc de popor. In schita „Tilharii", Scedrin scrie cu amaraciune : „Desi iobagia a incetat sa mai existe in formele ei anterioare, pipaibile, ea continua sa mai traiasca in temperamentul nostru, in felul nostru de a gindi, in obiceiurile noastre, in atitudinile noastre. Oriunde ne aruncam privirea, ne izbim de iobagie; din ea izvoraste totul, pe ea se sprijina totul". Tablourile din viata de dupa reforma, create de Scedrin, ilustreaza cuvintele lui V. I. Lenin ca «„reforma taraneasca" era o reforma burgheza pe care au facut-o feudalii.)»
Scedrin a ridiculizat si alte simulacre de reforma ale regimului tarist, care urmareau sa amageasca poporul si pe care le infaptuiau nobilii liberali, devotati orinduirii existente si aparatorii ei. Scriitorul supune unei critici nimicitoare zemstvele, botezindu-i pe conducatorii lor cu numele de „Semanatori". Oare e problema care-i preocupa in primul rind pe semanatori ? — intreaba Scedrin. Si tot el raspunde: „Problema aprovizionarii reciproce cu fonduri. O mie pentru mine, o mie pentru tine — iata primul tipat, iata prima miscare". Zemstva isi pierde timpul „pero-rind despre ce a fost mai intii : oul sau gaina".
Scedrin a dat o lovitura nimicitoare nobilimii care, sub masca liberalismului, isi ascundea chipul talharesc de exploatatoare a iobagilor. In schita : „Proiect pentru un balet contemporan", Scedrin scrie: „Ce este liberalismul ? E ceva fin, vaporos, ce nu se poate apuca... E buchetul de flori vrajit, care se indeparteaza de sub nasul dumneavoastra pe masura ce va apropiati sa-L mirositi ...E tifla pe care o simtiti intre degetele miinii dumneavoastra, dar pe care n-o puteti apuca in ruptul capului".
In „Scrisori din provincie", satiricul a zugravit de asemenea pauperizarea satului si inceputurile tilhariei capitaliste, mergind mina in mina cu dezmatul reactiunii politice. In aceasta perioada, Scedrin ajunsese sa vada cit se poate de limpede falsitatea teoriilor narodnice, care isi punea nadejdea in obstea taraneasca. Pentru el este Limpede ca aceasta obste se destrama in vazul tuturor, ca satul genereaza proletariat. Adresindu-se narodnicilor, Scedrin scrie : «-Sigur, „proletariat" nu exista, dar uitati-va la satele noastre, chiar si la cele din jurul capitalei si veti vedea mase compacte de oameni, pentru care o jumatate de copeica in plus pentru un funt de sare e o problema chinuitoare, pentru care problema confortului material nici nu se pune; veti gasi mii de tarani, al caror venit anual este in intregime de 15—20 ruble, cistigate cu greu din depanatul bumbacului. Si mai spuneti ca proletariat nu exista !» In felul acesta Scedrin ii ridiculiza pe narodnicii care contestau existenta proletariatului ta Rusia.
Scedrin socotea ca participarea activa la educarea politica a maselor este o sarcina a tuturor oamenilor progresisti. Trebuie trezita constiinta poporului, „...taranul rus — scria Scedrin — e intr-adevar lipsit de orice, e sarac in toate felurile imaginabile ale saraciei si — ce e mai rau decit toate — e lipsit de constiinta acestei saracii... Daca ar ajunge sa-si dea seama de tot ceea ce ii lipseste, cauza lui ar fi pe jumatate cistigata".
Scriitorul condamna cu indignare metodele prin care incercau sa se apropie de popor nerodnicii reactionari si nobilii liberali. Numai acela care ii este devotat poporului pina la capat, a carui viata este in intregime consacrata luptei pentru interesele poporului, numai acela poate influenta poporul. „Pentru a intelege ce anume ii trebuie poporului, ce ii lipseste, trebuie sa te situezi pe punctul lui de vedere, iar pentru aceasta nu se cere nici sa i te ploconesti, si nici sa-ti dai aere".
Scedrin subliniaza neincetat ca fauritorul destinelor tarii este tocmai poporul, ca in miinile lui se afla progresul si viitorul Rusiei. In cea de a sasea „Scrisoare din provincie", Scedrin scrie : „Dar miniindu-nc impotriva multimii si recunoscind ca minia noastra este pe deplin indreptatita, nu ne putem totusi ascunde faptul ca tocmai in aceasta multime inconstienta, si numai in ea, se afla singurul izvor al propriei noastre forte (sau, mai bine zis, a posibilitatii ei), ca fara aceasta multime, fara participarea si sprijinul ei, sintem mai mult decit neputinciosi, nu interesam si nici nu putem interesa pe nimeni".
De aceea in „Scrisorile din provincie" si in „Semnele timpului", Scedrin acorda atit de mult loc problemei patriotismului, a slujirii patriei.
In schitele „Plimbaretii rusi peste hotare", Scedrin ridiculizeaza fara crutare venalitatea si cosmopolitismul reprezentantilor claselor conducatoare (nobilimea si burghezia), care „risipesc in strainatate banii pe care i-au jefuit, facind de ris in fel si chip patria si poporul rus".
Intre 1863 si 1874 Scedrin lucreaza Ia ciclul de povestiri satirice — „Pompaduri si pompadure" — iar in 1870 termina cea mai mare lucrare satirica a sa : „Istoria unui oras". Cele doua lucrari se bizuie pe un material identic : ele zugravesc satiric figurile functio narilor superiori din aparatul de stat tarist, procedeele tilharesti iobagiste din aparatul birocratic al autocratiei. Aceasta violenta demascare a intregului sistem de guvernare a Rusiei tariste din perioada 1870— 1880 a avut o insemnatate deosebita. Scedrin arata ca Rusia a ramas tot tara monarhiei absolute, asa cum a fost si pina la reforma din 1861, ca poporul este la fel de lipsit de drepturi, ca zarva stirnita in jurul asa-numitelor „reforme" isi bate joc de popor. Deosebirea consta doar in faptul ca metodele de-a asupri poporul folosite de functionarii-des-poti dintre 1870 si 1880 sint mai „moderne". Ele sint metode capitaliste.
in cronica „Pompaduri si pompadure" Scedrin ridica inca o data cu ascutime problema relatiilor dintre conservatorii proprietari de iobagi si liberalii burghezi de ultima ora. El continua neincetat sa sublinieze ca atit conservatorii cit si liberalii fac parte cu totii din clasa exploatatorilor, avind, in fond, aceleasi convingeri politice.
In ciclul de schite „Pompaduri si pompadure", Scedrin descrie chipurile guvernatorilor si ale sotiilor lor. Caracterele si obiceiurile personajelor sint variate. Dar atitudinea lor fata de popor e absolut identica si da neincetat aceleasi roade dezastruoase. Zugravindu-i pe pompadurii guvernamentali, Scedrin nu se referea, fireste, la personalitati izolate, ci la intreaga orinduire sociala a Rusiei autocrate, la intregul sistem de guvernare, bazat pe oprimare si pe hunuil-ipilac. Faiptuil ca cronica satirica „Pompaduri si pompadure" a vazut lumina tiparului nu poate fi explicat decit prin acea ca Scedrin ajunsese un neintrecut maestru al limbii „esopice", multumita careia reusea sa insele cenzura.
Prin calitatile sale artistice, satira lui Scedrin din ciclul „Pompaduri si pompadure" depaseste tot ceea ce s-a scris pina atunci in literatura satirica rusa. Chipurile deosebit de vii si de sugestive ale pompa -durilor au inspirat porecle de mare raspindire, aju-tind ani de-a rindul democratia revolutionara in lupta impotriva satrapilor taristi ; ele nu si-au pierdut valoarea nici in zilele noastre, in lupta de demascare a faradelegilor capitalismului.'
Romanul satiric al lui Scedrin, „Istoria unui oras", constituie o capodopera fara egal in literatura satirica universala. Imaginea orasului Glupov ) a aparut in fantezia lui Scedrin inca la inceputul perioadei 1860—1870, in „Satire in proza" si in numeroase articole care au constituit materialul pregatitor pentru „Istoria unui oras", „Literatii filistini", „Treburile noastre din Glupov", „Calomnia" , „Cititorilor mei", s.a.m.d.
Trasaturile guvernantilor acestui oras odios, aveau sa fie zugravite ca intruchiparea intregii Rusii iobage si lipsite de drepturi. Scedrin insusi lasa sa se inteleaga aceasta in citeva observatii formulate cu ironie: „Totusi, chiar din aceste citeva fapte neinsemnate, nu e greu de ghicit fizionomia orasului si de urmarit felul cum s-au reflectat in istoria lui diferitele schimbari, care aveau loc concomitent in inaltele sfere". In „Istoria unui oras", Scedrin zugraveste o intreaga galerie de guvernanti, inspai-mintatori prin cruzimea si neghiobia lor : Brudastii (poreclit „flasnetuta"), Dvoekurov, Ferdiscenko, Borodavkin, Negodiaev, Prisci, Ugrium-Burceev, Pereh-vat-Zalihvatki si altii. Toti acesti oameni intruchipeaza autocratia si bunul plac.
Hiperbola ca metoda de zugravire satirica nu denatureaza, ci scoate in evidenta esenta personajelor prezentate de Scedrin in „Istoria unui oras". Hiperbolice sint numai unele trasaturi exterioare ale fizionomiei si comportarii imputernicitilor guvernatorului dar, in ansamblu, figurile lor sint veridice si reale.
Satira lui Scedrin constituie o stralucita confirmare ale uneia din tezele expuse in raportul CC. al P.C. (b) al U.R.S.S. la cel de al XlX-lea Congres al Partidului: „Exagerarea constienta — reliefarea figurii — nu exclude tipicul, ci il scoate in evidenta si il subliniaza intr-un mod mai deplin"). Zugravind procedeele nemaipomenit de salbatice ale guvernatorilor, Scedrin a prezis de fapt numeroase fenomene de mai tirziu. Marele satiric a scris „Istoria unui oras" in perioada de dupa atentatul savirsit de Kara-kozov in 1866 impotriva lui Alexandru al II-lea, eind reactiunea si teroarea isi faceau de cap. In acesti ani samavolnicia satrapilor taristi se manifesta in cele mai salbatice forme. In viata Rusiei autocrate au continuat sa se petreaca si mai tirziu un numar urias de fapte, care reproduceau si chiar intreceau actiunile de necrezut ale imputernicitilor guvernatorului din Glupov. In 1876, de pilda, guvernul a dat un ucaz care dadea guvernatorilor mina libera pentru a intocmi ei insisi legile din tinuturile de sub administratia lor. In legatura cu aceasta, precum si cu alte manifestari salbatice ale reactiunii, Scedrin ii scrie lui P. Annenkov (1876): «Ati lasat poate sa treaca neobservat acest fapt, dar el merita, zau, sa-L examinati mai indeaproape. Eu am zugravit in carte un Pompadur, care avea pasiunea de a redacta si proclama legi de circumstanta ca, de pilda, „Statutul pentru coacerea placintelor"... Acum, Pompadurul acesta va fi tradus in viata, in carne si oase. Iata cum uneori viata se ia la intrecere cu satira cea mai neverosimila. Cine s-ar fi gindit ca in acest caz am sa fiu proroc — si iata, nu poate incapea indoiala ca am prevazut si descris lucruri ce se intimpla aievea.»
In „Istoria unui oras", apare Ugrium-Burceev cea mai desavirsita si mai infricosatoare expresie a esentei autocratiei.
«imbracat intr-o tunica de croiala militara, incheiata la toti nasturii — tine in mina dreapta „Regulamentul pedepsei cu bataia..." intocmit de Borodavkin... Peisajul care il inconjoara reprezinta un desert, in mijlocul caruia se inalta o temnita, iar deasupra, in locul boltii cerului, atirna o cenusie manta soldateasca...» Acesta e portretul lui Ugrium-Burceev. Scedrin il descrie pe acest cinmuiitor ca pe un idiot sinistru, un maniac al celui mai retrograd militarism, care „n-are alta grija decit ca constructiile sa fie corect asezate" (aluzie la coloniile militare create de Arakceev). Zugravind acest portret, satiricul explica din bun inceput ca Ugrium-Burceev nu reprezinta o singura persoana. El intruchipeaza tembelismul si ar-bitrariul intregului sistem social care se intemeiaza pe asuprirea poporului. „De obicei, impotriva nebunilor se iau anumite masuri, pentru ca in avintul lor irational, sa nu rastoarne tot ce intilnesc in cale; dar masurile acestea ii privesc numai pe nebunii de rind; dar daca nebunia e investita cu puteri absolute, atunci problema apararii societatii devine teribil de complicata".
Nu mai putin ingrozitor decit Ugrium-Burceev este si vestita „flasnetuta" — Brudastii — al carui cap a fost inlocuit de un mecanism care stie numai doua fraze: „II distrug" si „Nu permit" ; de acelasi soi sint si Ferdisenko, care are capul umplut cu iasca, sau Perehvat Zalihvatki, care da foc la 33 de sate, pentru neplata unei datorii de doua ruble si jumatate, si multi altii.
Scedrin subliniaza cu putere faptul ca in pofida caracterului aparent fictiv al acestor personaje fanteziste ele savirsesc acte extrem de reale, tipice pentru numerosi cirmuitori din Rusia tarista si din apusul Europei. „Daca examinezi cu atentie unele minuni — spune satiricul — poti sa descoperi la baza lor un fapt real care sare in ochi".
intreaga aceasta galerie de cirmuitori cretini este opusa poporului care locuieste in orasul Glupov. Multi liberali nobili si burghezi l-au invinuit pe Scedrin ca ar fi zugravit cu dispret oamenii din popor,prezen-tindu-i ca locuitori ai orasului Glupov. Aceasta e o calomnie. In „Istoria unui oras", Scedrin rezolva c;i un adevarat democrat problema atitudinii fata de popor. In scrisoarea catre Pipin, despre care am vorbit mai sus, Scedrin spune fara ocol : «...In ceea ce priveste atitudinea mea fata de popor, mi se pare ca sub cuvintul de „popor" trebuie sa deosebim doua notiuni : poporul istoric si poporul care reprezinta ideea de democratism. Pe cel dintii, care suporta pe umerii sai oameni ca Borodavkin, Burceev si altii de acelasi soi, pe acest „popor" intr-adevar nu pot sa-L simpatizez. Pe cel de al doilea, l-am iubit intotdeauna si toate lucrarile mele sint pline de aceasta dragoste »
intr-adevar, in „Istoria unui oras", Scedrin nu poate simpatiza cu poporul, cu acel popor care, sub biciul guvernantilor cretini, isi iroseste vremea in intrigi marunte sau isi pleaca smerit spinarea, ca sa-si primeasca bataia. Niciodata totusi satiricul nu uita adevarata fire a poporului rus : dragostea lui de libertate, mareata lui forta, care trebuie neaparat sa se trezeasca. De aceea si spune Scedrin ca in zugravirea poporului din „Istoria unui oras", nu e nicidecum vorba de adevaratele „insusiri" ale poporului, ci doar de „straturile care s-au suprapus". Tabloul rascoalei populare impotriva lui Ugrium-Burceev dovedeste ca Scedrin credea in mareata forta a poporului, in pieirea inevitabila a celor care-L inrobisera Semnificativ e si faptul ca „Istoria unui oras" se incheie cu acest tablou. „Si iata ca deodata, in toate institutiile a aparut un ucaz care anunta ca au fost numiti spioni. Aceasta a fost picatura care a facut sa se verse paharul... Sosise... In aceasta clipa solemna, Ugrium-Burceev se intoarse deodata cu tot trupul catre multimea incremenita si rosti cu glasul limpede: „Va tre..." dar nu apuca sa-si termine vorba, cind se auzi un pocnet si ticalosul pieri, ca si cum s-ar fi evaporat in aer". Istoria a curmat existenta lui Ugrium-Burceev. in felul acesta, Scedrin a prezis victoria revolutiei.
Figurile satirice din „Istoria unui oras" au jucat un urias rol agitatoric, fiind folosite de revolutionarii rusi in lupta lor impotriva tarismului. In lucrarile sale V. I. Lenin a citat deseori personajele create de Scedrin. Astfel, in articolul „Dezbaterile agrare in duma a IlI-a", caracterizind idealurile aparatorilor monarhismului, Lenin scria : «... pina acum am vazut absolutismul aproape numai dind ordine, rareori publicand declaratii in spiritul lui Ugrium-Burceev. In prezent asistam la apararea fatisa a monarhiei mosieresti si a „constitutiei" ultrareactionare de catre reprezentanta organizata a claselor dominante.»!)
Lenin a folosit si figurile altor imputerniciti ai guvernatorului din Glupov.
Aceasta geniala satira a lui Scedrin a fost folositoare intregii omeniri progresiste.
In schitele satirice „Domnii din Taskent" (1869— 1872), care au aparut dupa „Istoria unui oras", Salti-kov-Scedrin dezvaluie si mai profund radacinile jafului exercitate de tagma cirmuitoare si relatiile dintre exploatatori si exploatati. In aceste schite genialul satiric prezinta o intreaga galerie de „civilizatori" capitalisti, proveniti mai cu seama din rindurile cercurilor privilegiate ale societatii ruse. In rindurile lor se gasesc si functionari si mosieri, si aristocrati si mici burghezi. Lozinca acestor „civilizatori" — domnii din Taskent — este scurta si cuprinzatoare : „Sa ne infruptam". Iar ei isi satura poftele nesatioase pe socoteala maselor oropsite de oameni
„care se hranesc cu loboda", pe socoteala celor abrutizati si jefuiti. Scriitorul isi exprima simpatia pentru omul „care se hraneste cu loboda", crede in trezirea lui viitoare. Drumul spre constiinta acestui erou napastuit, „care gindeste pe ascuns, ofteaza pe ascuns si nadajduieste pe ascuns", acest drum trebuie abia descoperit. „Picla care iil inconjoara e foarte deasa" si, fara lupta, fara lichidarea „domnilor din Taskent", napastuitul erou nu va razbi niciodata la lumina. Scedrin nu se indoieste nici o clipa ca in miinile „masei de napastuiti" se afla forta capabila sa schimbe cursul evenimentelor.
In 1872, Scedrin a publicat in „Otecestvennie za-piski" o cronica satirica intitulata „Jurnalul unui provincial la Petersburg".
„Domnii din Taskent" si „Jurnalul unui provincial la Petersburg" au fost create in perioada dezvoltarii impetuoase a capitalismului in Rusia si totodata a ofensivei inversunate a reactiunii mosieresti-feudale. Nobilimea trecea printr-un proces de diferentiere: parte din ea pasea pe calea capitalista, iar o alta parte pleca la oras, umflind rindurile aparatului birocratic — cu nadejdea de a insfaca „o bucata din placinta statului". Iobagia renastea in conditii noi si intr-o forma noua.
In sat aparuse chiaburul. Scedrin exprima extraordinar de limpede acest fapt in „Jurnalul unui provincial la Petersburg" : «...„Rechinul" — iata adevaratul reprezentant al epocii noastre... „Rechinul" patrunde pretutindeni, acapareaza toate locurile, insfaca tot ce-i de insfacat, tese intrigi, se perpeleste de invidie, pune piedici, da navala, se impiedica, se ridica si alearga inainte... „Rechinul" e un salbatic in adevaratul inteles al cuvintului. Frontul larg al mosierilor ca Drakin, Hlobistovski si alti lingai, care isi facusera praf proprietatile, era in plina ofensiva impotriva sateanului ruinat si buimacit.»
In aceasta perioada se manifesta deosebit de limpede esenta reactionara a intelectualitatii nobiliare si burgheze liberale, falsitatea si venalitatea ei, desertaciunea ei morala si intelectuala. Speriati de moarte de reactiunea politica si totodata interesati in impartirea „placintei statului", liberalii trec fara urma de rusine la apararea si justificarea idealurilor dintotdeauna ale jefuitorilor. Cu o insufletire revolutionara, Soedrin smulge rnasoa de prieteni ai poporului de pe fetele liberalilor, dezvaluind adevaratul lor chip burghez, reactionar. „Lingaul", „fripturistul", „netrebnicul", „capabili de mirsavie", iata epitetele cu care i-a infierat Scedrin pe liberali. Acest mare merit al democratului Scedrin a fost mentionat de V. I. Lenin, care ne spune : ...«Scedrin isi batea joc fara crutare de liberali si i-a infierat pentru totdeauna cu formula : „capabil de mirsavie".»)
Scedrin a caracterizat liberalismul ca pe o ideologie a exploatatorilor, ce-si pune drept scop indepartarea maselor de la asa-numita „utopie", cu alte cuvinte de la ideile revolutionare, facindu-le sa se preocupe de nimicuri. In „Jurnalul unui provincial la Petersburg", Scedrin expune conceptiile „fripturisti-kxr": „Epoca noastra nu este epoca problemelor mari ! spune el fara pic de rusine: nu te intinde! Nu merge prea departe! Nu te enerva. Nu-ti dezlipi ochii de ceea ce este chiar sub nasul tau si nu te uita mai departe !"
Nu intimplator Lenin cita atit de frecvent figurile de liberali zugravite de marele satiric si caracterizarea facuta de Scedrin liberalismului. Figurile create de Scedrin erau cit se poate de potrivite pentru a ilustra caracterul profund antiuman al partidelor contrarevolutionare, demascind cu o forta inegalabila politica claselor guvernante, care nu urmarea alt scop decit jefuirea poporului. Lenin a aprofundat aprecierile lui Scedrin despre liberalism, dezvaluind extrema lui descompunere si demascind fara crutare chipul antipopular, contrarevolutionar, al liberalilor. Lenin a dat o caracterizare extrem de precisa esentei de clasa a liberalismului : „Faimoasa lupta a feudalilor impotriva liberalilor, atit de umflata si de infrumusetata de istoricii nostri liberali si liberalo-narodnici, a fost o lupta dusa inauntrul claselor stapinitoare, in cea mai mare parte in sinul mosierimii, o lupta dusa exclusiv din pricina neintelegerii asupra intinderii si a formei concesiilor. Liberalii, ca si feudalii, recunosteau proprietatea si puterea mosiereasca, condamnand cu indignare orice gind revolutionar de distrugere a acestei proprietati, de deplina rasturnare a acestei puteri" .)
In figurile de liberali create de Scedrin in „Jurnalul unui provincial la Petersburg" si in alte opere pot fi recunoscute aidoma aceste trasaturi ale feudalilor pradalnici. Aproape toate aceste figuri, cele mai ascutite sageti pe care Scedrin le-a aruncat impotriva liberalilor, sint folosite de V. I. Lenin. Lenin se foloseste de formula cu care Scedrin i-a infierat pe liberali in „Jurnalul unui provincial" : „Din pacate trebuie sa se recunoasca... desi, pe de alta parte, nu se ipoate isa nu se recunoasca", declara autorului „Jurnalului" publicistul liberal Me-nandr Prelestnov. V. I. Lenin foloseste aceasta formula pentru a caracteriza politica impaciuitorista a presei mensevice, comportarea unora dintre conducatorii social-democratiei apusene: Kautsky, Vander-welde etc.
V. I. Lenin foloseste in reptate rinduri si o alta formulare a lui Scedrin: „sederea periculoasa intre doua scaune", tipica pentru atitudinile cu doua fete ale partidelor burgheze.
In „Jurnalul unui provincial", Scedrin ridiculizeaza sarcastic, cu o stralucita verva, pe toti nobilii eroi ai aristocratiei mosieresti, proslaviti in literatura trecutului. Examinindu-le comportarea din punctul de vedere al militantului democrat care apara interesele poporului, el ii prezinta intr-o noua perspectiva istorica. In fata cititorilor apar inca o data figurile lui Raiski, Arkadi Kirsanov etc. Toate aceste nobile personalitati isi urmeaza adevarata vocatie. Cu totii apara orinduirea existenta, cu fermitate si in deplina cunostinta de cauza, fara sa faca nimic mai mult decit sa glumeasca ironic pe socoteala guvernatorului. In numeroase alte opere ale sale, Scedrin recurge la o reconsiderare asemanatoare a eroilor nobili din literatura rusa a secolului al XlX-lea si chiar a secolului al XVIII-lea, ducindu-le actiunile si destinul pina la deznodamintu! lor logic.
In operele scrise in jurul lui 1880 Scedrin infatiseaza alaturi de nobilime, birocrati si liberali profitori, si pe alti asupritori ai taranului. Dupa reforma, din sinul iobagiei a mai aparut un dusman, poate cel mai de temut dusman al poporului. Numele lui este „chiahur si circiumar". Lozinca este: „Servim in local si acasa". Toti cei „care cauta sa jefuiasca pe oameni" gasesc in el un complice. Satiricul arata cu o extraordinara claritate si profunzime cum toate paturile, mai mult sau mai putin privilegiate din Rusia, sint cuprinse de tendinta capitalista de a se inghiti reciproc. Constiinta, cinstea si morala sint calcate in picioare pretutindeni, iar cind lipsesc cu totul, acest fapt e camuflat fatarnic prin „discursuri bine intentionate". Vechii „stilpi" ai ordinei publice s-au prabusit, iar cei noi, generati de capitalism, poarta chiar de la inceput semnele putreziciunii ; e usor de ghicit care va fi soarta lor.
Scedrin face acest pronostic lucid in cea mai ampla opera satirica a sa „Discursuri bine intentionate" (1872—1876). In acest volum, el ridica o serie de probleme fundamentale, pe care le analizeaza amanuntit si profund in lucrari ca : «Adapostul „Mon Repos"» „Ipohondrie nobiliara", „Scrisori catre matusica", „Povestiri din Posehonie", „Nimicurile vietii" etc. In cronica „Discursuri bine intentionate" Scedrin a zugravit deosebit de amplu si de multilateral actiunile rechinilor capitalisti din diferite grupuri sociale. Amploarea acestui tablou se imbina cu profunzimea demascarii fizionomiei morale a reprezentantilor claselor exploatatoare.
Alaturi de figurile burghezilor Derunov, Strelov si Poluskin, care jefuiesc intregul tinut la adapostul renumelui lor de „oameni bine intentionati", Scedrir, descrie si alte tipuri de aparatori „bine intentionati" ai orinduirii autocrate, ispravnicul Kolotov, pompadu-rul Batiscev, birtasul Pantelei F.gorov, capitanul in rezerva Terpibedov, popa Blagosklonov, liberalii Te-benkov („occidentalistul") si Plesivtev („autohtonul") — si multi altii.
In aceasta lucrare, demascind cu vigoare liberalismul, Scedrin supune unei critici tot atit de nimicitoare constitutia burgheza a tarilor capitaliste, care camufleaza exploatarea bestiala a oamenilor muncii. Zugravind comportarea burgheziei din Rusia, care abia se nascuse, Scedrin ajunge la concluzia ca aceasta noua clasa exploatatoare este condamnata la pieire, deoarece toate principiile ei se reduc la unul singur : jefuirea celui ce munceste. Chiar de la aparitia ei, aceasta clasa este putreda din punct de vedere moral si nu se deosebeste prin nimic de feudalii care parasesc scena. Scedrin scrie: „Derunov nu e un stilp ! El nu este un stilp al proprietatii, caci recunoaste ca sfinta numai proprietatea care-i apartine lui personal... El nu poate fi un stilp al statului centralizat, caci nu cunoaste nici macar granitele geografice ale statului rus".<