11.1. Opinia publica este dusmanul individului si protectorul societatii
Nu suntem intotdeauna constienti de eforturile pe care le pretind viata
in comunitate si necesitatea de a mentine acea comunitate intr-o
forma inchegata. Uitam deseori ca natura sociala a omului obliga la respectarea
unor reguli, la un comportament conformist, ca pastrarea mostenirii istorice
si culturale nu vine de la sine, ci presupune actiuni semnificative de ajustare,
adaptare, conformare, in cazul in care exista interesul pentru pastrarea
acestei mosteniri si a capacitatii de a actiona si de a lua decizii la nivel
comunitar. De multe ori, atitudinile rebele, non-conformiste, de avangarda,
izolate sunt numai ele apreciate, iar comportamentul de mijloc, problemele de
imitatie nasc un dispret tacit, preocuparile legate de moda, de a fi in
pas cu lumea capata imediat o nota negativa, peiorativa, sunt etichetate drept
mofturi, capricii, ignorandu-se motivele pentru care astfel de preocupari
sunt esentiale pentru supravietuirea in comunitate si pentru supravietuirea
comunitatii in ansamblu. Chiar daca nu ne place un astfel de comportament
social, chiar daca nu il agream sau il impartasim in
totalitate, trebuie facute eforturi pentru a-i intelege motivatiile, pentru
a-i intelege pe cei care se aliniaza parerii comune, dominante. n3e14ed
Acestea sunt constatarile de la care pleaca autoarea germana Elisabeth Noelle-Neumann
atunci cand elaboreaza una dintre cele mai interesante teorii cu privire
la opinia publica, structura sa interna, modul sau de formare si de raspandire.
Prin propunerea acestei teorii, autoarea doreste o recuperare a conceptiei cu
privire la natura sociala a omului, proiectarea unei lumini diferite asupra
celor care „merg cu multimea”, se aliniaza la opinia majoritara
-; opinia publica. Elisabeth Noelle- Neumann, directoare a Institutului
de Demoscopie din Allensbach (omologul pentru Germania al Institutului Gallup
din America) publica teoria in 1974, intr-un articol intitulat Spiral
of Silence: a Theory of Public Opinion.
In 1984, sociologul german prezinta pe larg teoria si experimentele care
au sustinut-o in cartea The Spiral of Silence. Public Opinion: Our Social
Skin (referirile pe parcursul cursului sunt facute la aceasta carte). Dupa cum
sugereaza si titlul cartii, opinia publica protejeaza societatea la fel cum
pielea protejeaza intregul corp. Deci opinia publica este un gen de organ
sensibil al corpului social (un organ cvasi-statistic), un „al saselea
simt”, iar cei care sufera ca urmare a opiniei publice sufera din cauza
sensibilitatii invelisului lor social. Rousseau, cel care este creditat
cu introducerea termenului de opinie publica in limbajul modern, se referea
la acelasi lucru atunci cand spunea ca opinia publica este dusmanul individului
si protectorul societatii. Din punctul de vedere al societatii, opinia publica
este o binecuvantare, deoarece creeaza coeziune sociala. Dar este o forta
conservatoare, o sursa de presiune, in masura in care ii face
pe indivizi sa se conformeze la reguli si la traditii.
Teoria Spiralei tacerii poate fi sintetizata astfel: a) opinia publica se formeaza pe baza observarii si evaluarii de catre indivizi
a mediului social, a modului in care se grupeaza opiniile in opinie
majoritara si opinie minoritara; oamenii sunt inzestrati cu abilitatea
speciala de a percepe climatul opiniei, de a simti care opinie devine majoritara
si care minoritara; opinia majoritara si opinia minoritara nu sunt realitati
statistice, ci simbolice; b) reactiile la climatul opiniei modeleaza comportamentul, duc fie la o mai
mare incredere in a vorbi si a te exprima in public fie, dimpotriva,
la tacere; c) oamenii care impartasesc punctul de vedere dominant (prezentat si sustinut
de mass media) vorbesc despre el, il sustin in public, in
timp ce altii, care au o opinie diferita, pastreaza tacerea de teama de a nu
deveni „nepopulari”, de a nu fi izolati, sanctionati in mod
public. Mass media (in special televiziunea) accelereaza formarea spiralei
tacerii, dar, pentru a intelege rolul media in acest proces este
necesar sa intelegem „extraordinara sensibilitate a oamenilor fata
de standardele mereu schimbatoare cu privire la ceea ce societatea considera
acceptabil” (E. Griffin, A First Look at Communication Theory).
Autoarea subliniaza ca spirala tacerii nu isi propune pur si simplu inlocuirea
teoriilor traditionale cu privire la efectele mass media asupra opiniei publice.
Cercetarile traditionale au pornit de la premisa ca un mesaj prezentat in
mass media duce la schimbarea opiniei publice sau macar la consolidarea/ confirmarea
acesteia. Dar efectele media asupra opiniei publice reprezinta o realitate mult
mai complexa, care poate fi studiata sub cel putin trei aspecte. In primul
rand, prin repetitie, mass media sadesc in mintea receptorului stereotipurile
care joaca apoi rolul de intermediar intre realitate si mintea oamenilor,
constituind ceea ce Lippmann numea pseudo- realitatea, mediul de fictiuni; in
al doilea rand, mass media atrag atentia asupra a ceea ce este important,
asupra a ceea ce are valoare de imperativ, asupra a ceea ce trebuie/ merita
discutat; in sfirsit, media influenteaza perceptia individului cu
privire la distributia opiniilor in majoritare si minoritare, cu privire
la ceea ce poate fi spus in public fara a exista pericolul sanctiunii
colective, fara a se ajunge la izolare (E. Noelle-Neumannm The Spiral of Silence.
Public Opinion: Our Social Skin, p. 156).
Atunci cand foloseste termenului de opinie, autoarea are in vedere
sensul pe care il dau francezii si englezii acestui cuvant, adica
„acord general al unei populatii sau al unui segment de populatie asupra
unei probleme” (E. Noelle-Neumann, op. cit., p. 60). Opinia este expresia
a ceea ce este considerat acceptabil, implica ideile de consens, acord, medie.
Iar opinia publica este opinia dominanta, opinia majoritara, „acea opinie
in legatura cu probleme controversate pe care o persoana o poate exprima
in public fara ca aceasta sa duca la izolare. In cazul traditiilor
consolidate, al moralei, al normelor, opiniile publice si comportamentul care
le insoteste sunt acele opinii si comportamente pe care o persoana este
obligata sa le exprime sau sa le adopte pentru a evita izolarea” (E. Noelle-
Neumann., op. cit., p. 63).
Spirala tacerii este procesul care creeaza si imprastie opinia publica.
Poate fi considerat o modalitate de formare a opiniei, un mecanism prin care
poate sa apara o opinie total noua sau prin care se raspandeste intelesul
transformat al unei opinii mai vechi. Ordinea existenta este pastrata, pe de
o parte, de teama individului de izolare si de nevoia acestuia de a fi acceptat,
pe de alta parte, de
„imperativul public”, care are greutatea unui adevarat tribunal
public, emite sentinte si ne face astfel sa ne conformam opiniilor si comportamentelor
acceptate/ consolidate. Presiunea imperativului public provine din faptul ca
inseamna aprobarea sau dezaprobarea unor comportamente si pozitii care
pot fi observate in public si, mai ales, este vorba despre aprobare sau
dezaprobare care sunt astfel exprimate incat individul sa fie constient
de ele (E. Noelle-Neumann., op. cit., p. 64). Spirala tacerii este o reactie
la exprimarea deschisa a aprobarii sau dezaprobarii. Opinia publica are prerogativele
unui adevarat tribunal, unul cu atat mai semnificativ cu cat nu
are in vedere rezolvarea unor probleme exclusiv de natura politica.
Timpurile revolutionare sunt mai propice pentru dezvoltarea sau activarea abilitatii
individului de a percepe climatul opiniei, deoarece sunt vremuri cand
schimbarile sunt bruste si drastice. In astfel de perioade, individul
este martorul infruntarii unor pozitii divergente, trebuie sa se pronunte
in legatura cu una sau alta dintre pozitii, prin urmare devine mai sensibil
la climatul opiniei. In timpuri normale, sensibilitatea fata de climatul
opiniei este redusa, iar presiunea in directia conformarii la opiniile
majoritare este la fel de imperceptibila precum presiunea aerului. In
perioade revolutionare, indivizii nu mai sunt atat de siguri pe ceea ce
este acceptat sau nu, aprobat sau nu si cauta sa se lege de standarde noi, sa
consolideze noi legaturi. Fenomenul spirala tacerii este o reactie la schimbarile
care intervin in climatul opiniei.
11.2. Singura lege respectata -; a opiniei, a prestigiului si a modei
J. Locke semnalase ca legea opiniei, legea prestigiului si legea modei exercita
o forta chiar mai mare decat legea divina sau legea civila, de fapt este
singura respectata. Din cauza ca orice incalcare a legii opiniei, a prestigiului
si a modei se transforma in pierderea simpatiei si a consideratiei din
partea celorlalti, respectarea ei este vitala pentru supravietuirea comunitatii
sociale. In celebrul Essay Concerning Human Understanding, Locke subliniaza
ca „masura a ceea ce se cheama viciu sau virtute este data de aprobarea
sau dezaprobarea, critica sau lauda care se instaleaza prin consens tacit si
silentios in diferitele societati; este un mecanism prin care o serie
de actiuni sunt aprobate sau dimpotriva, potrivit judecatii, maximelor, moravurilor
locului respectiv… Nimeni dintre cei care se ridica impotriva modei
sau a opiniei celor din jur nu scapa de pedeapsa cenzurii si a dezaprobarii…
Nu exista o singura persoana intr-o mie care sa fie atat de insensibila
incat sa poarte in mod constant povara respingerii si a condamnarii
din partea celor din jur. Sunt poveri prea mari pentru a fi indurate de
vreo persoana” (in E. Noelle-Neumann, op. cit., p. 70).
Cine nu isi da seama ce presiune exercita dizgratia si condamnarea publica
asupra individului pentru ca acesta sa se conformeze opiniilor si regulilor
celor din jur nu este foarte inzestrat pentru a intelege ceva din
istoria umanitatii, conchide invatatul englez. Cei mai multi oameni se
ghideaza, in primul rand, daca nu in exclusivitate, dupa aceasta
lege a modei, si nu atat dupa legea divina sau legea civila. Ceea ce numim
opinie personala nu ne apartine, ci este o simpla reflectare a opiniilor celorlalti.
Cel mai important in acest proces este intotdeauna elementul de
evaluare, lauda sau critica, aprobarea sau dezaprobarea care sunt exprimate
in mod explicit. Un aspect semnificativ relevat de Locke este ca opiniile
difera de la un timp la altul si de la un spatiu geografic la altul. Opiniile
pot fi superficiale, tranzitorii, dar ele exercita o adevarata presiune, sunt
coercitive.
Montaigne foloseste si el termenul de opinie publica, pentru a raspunde la intrebarea
cum se schimba obiceiurile si morala. Il da exemplu pe Platon, care considera
ca pederastia este periculoasa si recomanda ca aceasta practica sa fie condamnata
in mod public. Chiar daca noua opinie, negativa, ar merge impotriva
celei majoritare, inca persistente, daca este prezentata drept una majoritara,
ii va influenta pe sclavi si pe oamenii liberi deopotriva (in E.
Noelle-Neumann, op. cit., p. 67).
Madison semnalase in 1788 ca vigoarea opiniei fiecarui individ, precum
si influentele directe asupra comportamentului sau, depind de numarul celor
despre care el crede ca au aceeasi opinie: „judecata omului, la fel ca
el insusi, este timida si firava atunci cand se manifesta izolat;
ea capata incredere in sine si putere direct proportional cu numarul
celor care o impartasesc”.
11.3. Oamenii se tem de izolare mai mult decat de eroare
Conformarea la normele consolidate ale comunitatii, fenomenele de imitatie
au fost studiate si inainte, dar, dupa cum arata sociologul german, au
fost explicate exclusiv ca rezultat al stradaniei de a invata: transferul
de experienta pentru a gasi mai repede solutia potrivita pentru un moment sau
altul. Cei care au propus acest tip de explicatie au ignorat aproape in
totalitate un alt motiv al comportamentului de imitatie: frica de izolare. Inca
din secolul al XIX-lea, Tocqueville afirma ca
„oamenii se tem de izolare mai mult decat de eroare”, ceea
ce echivaleaza cu o formulare a teoriei spiralei tacerii avant la lettre. In
cartea sa din 1865 despre istoria Revolutiei franceze, Tocqueville studiaza
declinul bisericii franceze la jumatatea secolului al XVIII-lea si modul in
care dispretul pentru invataturile bisericii devenise o adevarata moda
printre francezi: „cei care pastrau inca respectul pentru invataturile
acestei biserici incepeau sa se teama ca sunt singurii care mai au aceasta
atitudine si, temandu-se de izolare mai mult decat de eroare (subl.
ns.), sustineau ca impartasesc sentimentele majoritatii. Astfel incat,
ceea ce era opinia doar a unei minoritati a natiunii franceze incepea
sa fie considerata vointa tuturor si, din aceasta cauza, aceasta opinie parea
irezistibila, chiar si pentru cei care o inzestrasera cu aceasta forta
aparenta” (in E. Noelle-Neumann, op. cit., p. 7).
Referiri la un mecanism de ecranare a individului in fata influentelor
externe pot fi intalnite si in studiul cu caracter de reper
in istoria comunicarii de masa, People’s Choice. Lazarsfeld observa
ca atitudinile sunt foarte stabile si ca aceasta stabilitate ia nastere din
cauza ca oamenii isi construiesc un adevarat ecran protector in
jurul atitudinilor fundamentale. Stabilitatea nu poate fi pur si simplu etichetata
drept „inertie”, „incapatanare”, ci este
o sursa de satisfactie pentru indivizi in timpul contactelor din cadrul
grupului: „mentinandu-si intacte atitudinile, indivizii au capacitatea
de a evita sau de a diminua conflictele si disputele cu persoanele din mediul
social (subl. ns.); in felul aceasta, stabilitatea atitudinilor este esentiala
pentru mentinerea sentimentului de securitate individuala… In timpul
interactiunilor din interiorul grupului, individul exprima in mod public
o parte dintre informatiile si din experientele care sunt in concordanta
cu atitudinile comune … Aceste interactiuni pot sa duca la izolarea individului
si ii ofera argumente in plus pentru a avea o pozitie sau alta”
(Lazarsfeld et al., People’s Choice, Prefata la editia a doua).
Explicatiile oferite de interactionismul simbolic cu privire la formarea sinelui
au in unele puncte atingeri cu mecanismul de formare a opiniei publice
pe care il are in vedere si E. Noelle- Neumann. George Herbert Mead
considera ca nimeni nu se naste cu sine (engl. self), acesta nu are o natura
instinctuala, ci se dezvolta printr-un proces social de interactiune cu ceilalti.
Individul internalizeaza interpretarile si intelesurile pe care le intalneste
la cei din jur si creeaza cu timpul un altul generalizat (engl. generalized
other), construit pe baza unei medii realizate intre asteptarile celorlalti
(in E. Rogers, A History of Communication Study. A Biographical Approach,
p. 168). Altul generalizat este constituit din acele asteptari din partea celor
cu care o persoana intra in contact si care devin un gen de ghid general
de comportament. In timp, individul invata sa actioneze nu numai
tinand cont de asteptarile unor persoane concrete, cunoscute, cu care
intra in contact direct, ci tinand cont de cum s-ar astepta altii
in general sa se comporte. Mead nu face nici o referire la o eventuala
presiune pe care ar exercita-o „altul generalizat” asupra persoanei
individuale, dar mentioneaza, dupa cum am relevat, capacitatea acestuia de a
deveni un ghid de comportament, de a guverna actiunile persoanei individuale.
11.4. Intentiile de vot difera de asteptarile electorale
Cu instrumentele de cercetare ale momentului, considera E. Noelle-Neumann,
fenomenul la care au fost facute referiri si inainte de articularea unei
teorii propriu-zise poate fi studiat mai in profunzime si se poate demonstra
ca, fie si atunci cand oamenilor le este evident ca se inseala,
ei vor pastra tacerea daca simt ca impotriva lor este opinia publica,
daca parerea comuna asupra a ceea ce este considerat corect, moral, bine nu
ii reprezinta.
Ipoteza cu privire la fenomenul spiralei tacerii, la forta pe care „legea
opiniei” o exercita asupra comportamentului individual capata consistenta
cu ocazia alegerilor din 1965 din Germania Federala. Neumann observa ca din
decembrie 1964 pana in apropierea alegerilor efective, principalele
partide care se confruntau in alegeri alergau umar la umar, daca se judeca
dupa numarul celor care isi exprimau intentia de a vota cu unul sau altul
dintre ele. Simultan, existau si informatii care indicau o miscare paralela
cu aceasta. Cand se punea intrebarea: „cine credeti ca va
castiga alegerile, Partidul Social Democrat sau Uniunea Crestin Democrata?”,
rezultatele au fost oarecum diferite. In decembrie 1964, numarul celor
care se asteptau sa castige crestin-democratii era aproximativ egal cu
numarul celor care credeau acelasi lucru despre social-democrati. Dupa aceasta
data, numarul celor care au inceput sa creada intr-o victorie a
crestin-democratilor s-a detasat clar fata de ceilalti. In iulie 1965,
procentul celor care se asteptau la o victorie crestin-democrata trecuse de
50%, ca si cum sondajele despre intentia de vot si cele despre asteptarile cu
privire la rezultatul votului ar fi fost facute pe doua planete diferite. Apoi,
chiar in pragul alegerilor, o parte a votantilor au fost atrasi in
curentul majoritar, cel crestin-democrat, in directia asteptarii generale
cu privire la cine va castiga alegerile. Intrebarea care s-a pus:
cum este posibil ca asteptarile cu privire la cine va castiga alegerile
sa influenteze rezultatul efectiv al acestora?
Intrebarea a fost reluata cu prilejul alegerilor din 1972. In acel
an se organizeaza alegeri anticipate la nivel federal, iar campania electorala
este mai scurta decat de obicei. Partidele principale alergau, din nou,
umar la umar, lucru care putea fi detectat in momentul cand se punea
intrebarea: „Cu cine intentionati sa votati?”. Cu toate acestea,
numarul celor care raspundeau ca se asteapta la o victorie social-democrata
a inceput sa creasca incet, dar sigur. La alegeri, a existat acelasi
fenomen, de aliniere, in ultimul moment, la partidul despre care se credea
ca va fi castigator, de data aceasta, Partidul Social Democrat.
11.5. Cine vorbeste si cine pastreaza tacerea?
Autoarea incepuse sa fie interesata de fenomen inca din anii ’60,
inceputul anilor ’70, perioada marcata, si in Germania Federala,
de turbulente in randul tinerilor. In acest sens, relateaza
o scena din acei ani care ii atrage atentia asupra presiunii pe care o
exercita aprobarea sau dezaprobarea celorlalti. Intr-o zi, se intalneste
pe hol cu o studenta care purta o insigna cu insemne crestin-democrate.
Intrebata fiind daca este o sustinatoare a acestui partid, studenta raspunde
ca poarta insigna doar ca sa vada cum se simte. Cateva zile mai tarziu
si-a scos-o, pentru ca se simtea oribil.
Pornind de la acest moment, considerat reprezentativ, precum si de la alte semnale
asemanatoare, autoarea conchide ca era posibil ca numarul celor care ii
sustin pe crestin-democrati sa fie egal cu numarul celor care ii sustin
pe social- democrati, dar cele doua grupuri se diferentiaza clar in ceea
ce priveste disponibilitatea de a-si exprima si sustine public simpatiile politice,
entuziasmul si energia cu care isi exprimau in public convingerile
politice. In acei ani, numai insemnele social-democrate erau purtate
in public, cei care credeau in politica de deschidere catre est,
sustinuta de social-democrati incepeau sa fie convinsi ca au dreptate,
ca parerile lor vor fi, intr- un sfarsit, adoptate de toata lumea.
Prin urmare, se exprimau liber, erau increzatori in ceea ce afirmau,
isi aparau public punctul de vedere. Cei care nu erau de acord cu aceasta
politica de deschidere fata de RDG se simteau lasati pe dinafara, incepeau
sa se retraga din spatiul public, sa pastreze tacerea. De aceea, opinia care
primea sprijin deschis/ public incepea sa para mai puternica decat
cea care nu beneficia de un astfel de sprijin. Era vorba de un fenomen care
incepea sa se auto- intretina, un fenomen de spiralare, in
sensul ca cei care impartaseau opinia verbalizata in public se simteau,
la randul lor, incurajati sa se exprime public, in timp ce
ceilalti se simteau din ce in ce mai izolati si pastrau tacerea.
Dupa cum o aratasera atat alegerile din 1965, cat si cele din 1972,
spirala tacerii nu echivaleaza cu o schimbare a intentiilor de vot. In
ambele cazuri, intentiile de vot au ramas relativ stabile, iar schimbarea lor
cu foarte putin timp inainte de votare s-a datorat perceperii climatului
opiniei si adaptarii comportamentului de vot la acest climat al opiniei.
Descoperirea lui Neumann confirma, cel putin partial, perspectiva lui Lazarsfeld
despre o ierarhie a stabilitatii, ierarhie in care intentiile de vot ocupa
prima pozitie, fiind cel mai putin afectate de intalnirea cu experiente,
observatii, informatii si opinii noi. Ce aduce nou Neumann este constatarea
faptului ca, in ciuda stabilitatii intentiei de vot, climatul opiniei,
al carui expresie perfecta il constituie asteptarile cu privire la castigator,
isi pune amprenta, in cele din urma, asupra rezultatului electoral.
Lazarsfeld detectase si el ceva asemanator, un fenomen pe care il numeste
„trenul victoriei” (engl. bandwagon), deci explicatia era dorinta
de a fi de partea castigatorului. Neumann considera ca la baza acestui
fenomen se afla o explicatie mult mai modesta, anume
„dorinta de a evita izolarea”. Afirmatie sustinuta de faptul ca
exista un profil psihologic al persoanele predispuse sa-si schimbe intentia
de vot in ultimul moment: se simt relativ izolati de ceilalti, nu au foarte
mare incredere in sine, au interes scazut pentru politica. Pe baza
acestui profil, se poate afirma ca schimbarea intentiei de vot nu reflecta dorinta
de a fi de partea castigatorului, ci mai degraba dorinta de a te alatura
turmei, teama de a nu ramane izolat sau de a nu a-ti accentua izolarea:
„ceea ce pune in miscare fenomenul de spiralare este teama de izolare”
(E. Noelle- Neumann., op. cit., p. 6).
11.6. Abilitatea speciala de a percepe climatul opiniei
Una dintre premisele pe care se bazeaza teoria spirala tacerii este ca oamenii
au capacitatea de a observa climatul opiniei, mediul lor social, ca sunt atenti
la felul in care ceilalti gandesc despre ei, ca sunt constienti
de schimbarile care au loc in acest climat al opiniei, ca fac diferenta
intre opiniile care incep sa castige teren si cele care nu
mai sunt sustinute de un numar semnificativ de oameni. De aceea, principala
preocupare a fost de aduce dovezi in sprijinul existentei unei astfel
de abilitati si, din ianuarie 1971 atentia s-a concentrat in aceasta directie.
Odata cu intrebarile curente din sondajele de opinie efectuate de Institutul
Allensbach, au fost introduse intrebari de genul: „indiferent care
este opinia dumneavoastra, ce credeti, majoritatea cetatenilor din RFG se pronunta
pentru sau impotriva recunoasterii RDG ca un al doilea stat german? Ce
credeti ca se va intampla in viitor, cei care se vor pronunta
in favoarea recunoasterii RDG vor fi mai multi sau mai putini?”
Cercetatorii luasera in calcul inclusiv posibilitatea ca la aceste doua
tipuri de intrebari, cei mai multi sa raspunda: „Cum as putea eu
sa stiu ce crede majoritatea sau ce va crede ea in viitor, doar nu sunt
profet?” Nici un raspuns de genul acesta nu a fost inregistrat,
ca si cum evaluarea climatului opiniei ar fi fost cel mai firesc lucru din lume.
Mai impresionant, evaluarile climatului opiniei s-au dovedit si foarte exacte:
majoritatea celor intervievati au anticipat, corect, mai mult sprijin in
favoarea recunoasterii celui de-al doilea stat german. De unde exclamatia autoarei:
„a fost descoperita o noua abilitate, aceea de a percepe climatul opiniei,
de a simti care opinii sunt majoritare si care sunt minoritare” (E. Noelle-Neumann,
op. cit., p. 9). Fara tehnici sofisticate, fara esantionare, fara interviuri,
oamenii au capacitatea de a simti din ce directie bate vantul, inainte
ca sondajele de opinie stiintifice sa ofere vreo informatie despre opinia publica.
Abilitate cu atat mai impresionanta cu cat oamenii sunt extrem de
economi cu propriile resurse de atentie, dar se pare ca efortul cerut de observarea
climatului opiniei este un pret care merita platit pentru a se evita izolarea,
respingerea, dispretul. Referiri la o astfel de abilitate umana de anticipa
tendintele in ceea ce priveste opinia, cat si la competenta extraordinara
care caracterizeaza aceasta abilitate pot fi intalnite si in
studiul lui Lazarsfeld cu privire la efectele campaniei electorale. In
Prefata la cea de-a doua editie a cartii People’s Choice, Lazarsfeld relateaza
ca parte dintre intrebari au avut in vedere asteptarile votantilor
cu privire la cine va castiga. Raspunsurile au aratat ca, fie si cei care
nu aveau o intentie de vot cristalizata, aveau o asteptare bine definita in
legatura cu invingatorul; semnificativ, subliniaza Lazarsfeld, „asteptarile
si previziunile exprimate chiar de nehotarati nu erau hazardate si, de
cele mai multe ori, exprimau tendintele dominante in mediul lor social”
(subl. ns.).
In plus fata de descoperirea abilitatii de a percepe climatul opiniei,
trebuia testata si o alta premisa, aceea ca oamenii isi adapteaza comportamentul
in functie de vigoarea sau, dimpotriva, slabiciunea percepute ale unei
opinii. Pentru aceasta, in sondajele de opinie efectuate de acelasi institut
a fost introdusa intrebarea: „imaginati-va ca trebuie sa efectuati
o calatorie cu trenul de 5 ore si in compartiment se afla o femeie care
considera ca ….”. Din acest punct, intrebarea se diferentia;
spre exemplu, femeile care, la o intrebare anterioara raspunsesera ca
batutul copiilor este o metoda gresita, erau confruntate cu o femeie care aproba
o astfel de metoda, cele care la intrebarea anterioara sustinusera metoda
erau confruntate cu opinia contrara. Situatia imaginata avea acelasi sfarsit:
„Sunteti dispusa sa vorbiti cu aceasta femeie pentru a-i cunoaste mai
bine pozitia sau nu considerati ca merita efortul?” Acest tip de test
a fost repetat si pentru alte teme, cum ar fi: problemele rasiale in Africa
de Sud, concubinajul, consumul de droguri.
Cercetarile au dorit sa releve diferente in ceea ce priveste disponibilitatea
celor doua grupuri de a-si sustine si promova public opiniile, daca grupul care
este mult mai entuziast in a-si apara opiniile exercita o mai mare influenta
asupra celorlalti, care tind sa se ralieze acestei opinii aparent dominante,
care este importanta corelatiei dintre aprecierea repartitiei opiniilor in
viiotor si aprecierea lor prezenta. In urma cercetarilor, Neumann a desprins
patru tendinte (in I. Dragan, Paradigme ale comunicarii de masa, p. 286):
1. daca o majoritate este considerata minoritate, in viitor va cunoaste
un declin;
2. o minoritate perceputa ca majoritate va inregistra un proces de extindere;
3. daca membrii unei majoritati nu prevad/ nu au incredere in mentinerea
opiniei majoritare si in viitor, opinia respectiva va cunoaste o tendinta
de scadere; daca membrii unei majoritati au incredere ca si pe viitor,
opinia lor va fi majoritara, respectiva opinie este foarte greu de schimbat;
in schimb, daca sporeste incertitudinea cu privire la ceea ce este sau
va deveni opinia dominanta, aceasta este vulnerabila la schimbare, va intra
in declin;
4. daca doua grupuri se deosebesc net in ceea ce priveste disponibilitatea
de a-si exprima public punctul de vedere, acela al carui disponibilitate este
mai puternica va deveni, in timp, dominant.
Deci, capacitatea unui grup de a anticipa care dintre opinii castiga sau
pierd teren, de a evalua perspectivele de viitor ale acestora prezinta importanta
deosebita atat pentru impartirea opiniilor in majoritare si
minoritare, precum si pentru conservarea, in timp, a unei astfel de diviziuni.
O minoritate increzatoare in viitoarea sa dominare si dispusa sa
se exprime public isi va impune punctul de vedere daca se confrunta cu
o majoritate care se indoieste de capacitatea de a conserva, pe viitor,
proeminenta punctului sau de vedere, motiv pentru care este si mai putin dispusa
sa-l exprime public.
11.7. Noua teorie este confirmata in alegeri
Premisele teoriei nu au fost studiata numai in conditii experimentale.
Alegerile din 1972 prezentau conditii ideale pentru a testa daca exista diferente
de acest gen intre votanti si daca ele se traduc in ralierea la
opinia aparent majoritara si intr-un comportament de vot corespunzator
(votul efectiv). In acea perioada, exista un entuziasm aproape general
vizavi de cancelarul Willy Brandt, care castigase premiul Nobel pentru
pace; cu toate acestea, existau mari diferente de opinie in ceea ce priveste
politica de deschidere fata de RDG, simbolizata de cancelarul german.
Testul prezentat mai sus a avut urmatoarele intrebari: „Imaginati-va
ca trebuie sa faceti o calatorie de 5 ore cu trenul in compania unei persoane
care este extrem de favorabila, respectiv, extrem de nefavorabila cancelarului
Willy Brandt. V-ar placea sa purtati o conversatie cu aceasta persoana sau nu
credeti ca merita efortul?” 50% din sustinatorii lui Willy Brandt (care
erau de doua ori mai numerosi decat cei care i se opuneau) au raspuns
ca ar purta aceasta conversatie, numai 35% dintre cei care i se opuneau ar fi
fost dispusi sa faca acest lucru. „Nu cred ca merita osteneala”
a fost raspunsul printre 42% dintre sustinatorii sai si printre 56% dintre oponenti.
Deci, nu numai ca sustinatorii lui Brandt erau mai numerosi in cifre absolute,
ci erau si mai dispusi sa vorbeasca despre convingerile lor politice. (De mentionat
ca, prin „a vorbi”, autoarea intelege si a purta o insigna,
a purta un afis electoral pe masina, a citi in public un ziar care are
o orientare politica evidenta, a imprastia fluturasi, postere, a le distruge
pe cele ale partidului rival, a sparge cauciucurile unei masini pe care este
lipit un afis al partidului rival).
O alta intrebare care sa testeze adaptarea comportamentului la climatul
opiniei a fost: „ce credeti, care dintre partide este sustinut de un numar
mai mare de afise, fluturasi, insigne?”. 52% dintre cei intervievati au
raspuns ca exista mai multe insemne electorale ale social-democratilor,
numai 9% au raspuns ca acesta este cazul crestin-democratilor. La intrebarea
„Care dintre suporterii fiecarui partid sunt mai entuziasti si mai dedicati
cauzei lor?, 44% dintre intervievati au raspuns ca suporterii social-democrati,
8%, suporterii crestin-democrati.
Variabila care trebuia diferentiata era daca aceste semnale nu aveau de a face
cu conservatorismul votantilor crestin-democrati, si nu cu un fenomen de spirala
tacerii. Cercetarea a aratat ca, indiferent de problematica abordata, unii oameni
sunt mai dispusi sa vorbeasca in public despre aceasta. Mai mult, exista
diferentieri functie de criterii demografice: barbatii discuta mai mult decat
femeile, mai ales pe probleme controversate, tinerii mai mult decat batranii,
cei cu statut social ridicat mai mult decat cei cu statut social mai modest.
Diferentele in ceea ce priveste disponibilitatea de a sustine public un
punct de vedere se traduce intr-o vizibilitate mai mare sau mai mica a
acestuia. Daca o factiune reuseste sa convinga mai multi tineri, mai multi barbati
si mai multe persoane cu statut social ridicat, sunt sanse mai mari ca respectiva
factiune sa dobandeasca o acceptare cvasi-generala.
In toamna anului 1972, sustinatorii lui Willy Brandt erau mai dispusi
sa poarte o conversatie despre acesta decat cei care i se opuneau, indiferent
de varsta, sex, statut social (E. Noelle- Neumann., op. cit., pag. 26).
Dupa care se inregistreaza un punct de cotitura in convingerile
politice din Germania Federala. Intre 1974 si 1976, simpatizantii social-democrati
devin din ce in ce mai putin dispusi sa-si exprime public convingerile.
In 1976, procentul simpatizantilor social-democrati si a celor care doreau
sa poarte o conversatie cu o persoana cu aceeasi convingere era de 60%, in
timp ce disponibilitatea acelorasi de a avea o conversatie cu cineva care avea
opinii diferite scazuse la 32%. Lucrurile stateau tocmai invers pentru crestin-democrati.
11.8. Dupa scrutin, alegatorii pretind ca au votat cu partidul castigator
Spirala tacerii nu este un fenomen exclusiv preelectoral. Cercetatorii observa
si tendinta postelectorala ca mai multi oameni sa pretinda ca au votat cu partidul/
candidatul care a iesit castigator. In felul acesta se explica diferentele
intre rezultatul alegerilor, stabilit in urma numararii voturilor
efective si rezultatul sondajelor de opinie de dupa anuntarea respectivului
rezultat.
Ipoteza cu privire la aceasta tendinta postelectorala a fost verificata prin
intervievarea unui grup de votanti de mai multe ori, la intervale diferite de
timp. Rezultatul s-a dovedit surprinzator: oamenii isi modifica declaratia
cu privire la intentia de vot si indica un alt partid decat cel pe care
l-au indicat imediat dupa alegeri. Dar noua declaratie nu indica neaparat partidul
castigator, ci schimbarea are loc in directia opiniei majoritare
din cadrul grupului de apartenenta al celui intervievat. Printre tineri, modificarea
declaratilor se facea in directia Partidului Social Democrat, pentru cei
mai in varsta, in directia Partidului Crestin Democrat. Deci,
era vorba mai putin de dorinta de a fi de partea castigatorului, cat
dorinta de a evita izolarea in cadrul grupului de apartenenta. In
plus, schimbarea declaratiilor nu era constanta, ci reflecta fidel miscarile
si tendintele din climatul opiniei. Intre 1972 -; 1973, mult mai
multi oameni au declarat ca votasera cu Partidul Social-Democrat (care castigase
alegerile), iar numarul celor care recunosteau ca votasera cu Partidul Crestin-Democrat
scadea de la o zi la alta. Dupa care, incet-incet, oamenii au inceput
„sa-si aduca aminte” cu cine votasera intr-adevar, iar declaratiile
s-au apropiat sensibil de rezultatul propriu-zis al alegerilor (E. Noelle-Neumann.,
op. cit., p. 31 -; 33).
Comportamentul postelectoral merita discutat si sub alt aspect. Dupa alegeri,
partea invinsa isi pierde, indeobste, puterea si chiar vointa
de a rezista, ea nu mai are capacitate de a starni increderea, de
a coagula sentimente puternice de adeziune. Daca alegatorul constata ca formatiunea
cu care a votat este acuzata public de ceva anume, resimte o rezerva in
a se mai identifica cu ea. Intr-un astfel de context, presiunea sociala
in sensul desprinderii se accentueaza, prinde mai mult. De aceea, dupa
alegeri, se impune schimbarea imaginii partidului care a pierdut alegerile,
pentru a se evita identificarea de tip negativ cu acesta. Formatiunea care a
pierdut alegerile este somata sa raspunda unei cerinte a comunicarii sociale,
aceea de a stabiliza opiniile existente. Cu alte cuvinte
„prevenirea destramarii, redarea increderii, cultivarea hotararii
de a apara si de a afirma public o serie de valori, de a exprima fara jena si
dubii apartenenta la o familie politica, de a aprinde si, dupa caz, de a reaprinde
flacara adeziunii, de a menntine combustia sufleteasca a activismului politic,
fara de care o formatiune este condamnata” (P. Dobrescu, Iliescu contra
Iliescu, p. 152).
11.9. Teama de izolare pune in miscare spirala tacerii
Dupa cum subliniaza Noelle-Neumann in repetate randuri, teama de
izolare pune in miscare formarea spiralei tacerii. In favoarea acestei
explicatii, autoarea aduce drept dovada un experiment facut la inceputul
anilor ’50 de Solomon Asch. Subiectilor care participau la experiment
li se cerea sa spuna care dintre 3 linii pe care le aveau in fata se potrivea
cel mai bine cu lungimea celei de-a patra linii (test). Doar una dintre cele
3 linii avea exact aceeasi lungime cu linia test. La o prima vedere, testul
parea banal, iar subiectii au potrivit perfect liniile. Dupa doua runde de raspunsuri,
in timpul carora toti participantii au cazut de acord cu privire la potrivirea
exacta, situatia a inceput sa se schimbe. 9 dintre cele 10 persoane participante
erau asistenti ai celor care initiasera testul, deci exista o singura persoana
naiva. Intr-una dintre runde, asistentii au spus ca potrivirea se realizeaza
cu una dintre linii care era, in mod vizibil, mai scurta. Subiectul naiv
se afla la capatul randului si trebuia sa-si exprime parerea dupa ce ii
auzea pe toti ceilalti. Numai 2 din 10 subiecti naivi au ramas la parerea initiala
(si la potrivirea vizibil corecta). 2 din cei 8 ramasi au fost de acord cu parerea
majoritara de 2 sau de 3 ori. Iar ceilalti 6 si-au aliniat opinia la cea, evident
falsa, a majoritatii. Ceea ce inseamna ca, inclusiv pentru probleme care
nu le afecteaza in mod direct interesele personale, pentru probleme care
nu prezinta o miza deosebita, cei mai multi dintre oameni se alatura opiniei
majoritatii, chiar daca nu au nici o indoiala ca aceasta este falsa. In
plus, experimentul inlatura explicatia ca la baza comportamentului imitativ
se afla un proces de invatare, pentru ca in acest caz, in
mod evident, prin imitatie, subiectii nu adaugau nimic nou la volumului individual
de cunostinte.
Deci, este vorba mai degraba de teama de izolare decat de imitatie sau
alte motive. Dupa cum o indicau si cei intervievati de catre Institutul din Allensbach, eticheta
de „conformist”, de
„imitator” pare a fi una confortabila in comparatie cu respingerea,
izolarea, stalpul infamiei. Cercetatorii au incercat sa stimuleze
situatii in care sa poate delimita cu mai multa acuratete influentele exercitate de amenintarea izolarii sociale. Un experiment a avut
ca tema fumatul in prezenta nefumatorilor, o tema potrivita in conditiile
in care cele doua tabere aveau aproximativ aceeasi forta in randul
populatiei vest-germane. Dupa ce au fost expusi amenintarii, fumatorii care
isi aparasera initial dreptul de a fuma a aratat mult mai putin interes
pentru a purta o discutie pe aceasta tema. A fost detectata si tendinta opusa,
ca nefumatorii care, initial, erau mai putin siguri pe ei, sa manifeste o mai
mare disponibilitate de a vorbi despre acest lucru si de a-si apara pozitia.
11.10. Mass media si spirala tacerii
Inainte de a discuta rolul pe care il joaca mass media in
punerea in miscare a spiralei tacerii, Neumann aminteste contributiile
a doi autori celebri cu privire la capacitatea presei de a atrage atentia asupra
unor evenimente, Walter Lippmann si Niklas Luhmann. In ceea ce-l priveste
pe Lippmann, una dintre cele mai interesante probleme se refera la perceptia
selectiva care reprezinta o sursa de distorsionare de neevitat atat in
procesul de percepere a realitatii, cat si in procesul de relatare
a ceea ce se intampla in realitate: „stereotipurile
care se afla in centrul codurilor noastre determina ce fapte vom vedea
si in ce lumina le vom vedea. De aceea, cu cele mai bune intentii din
lume, politica de stiri a unui ziar tinde sa sprijine politica editoriala. De
ce un capitalist vede un set de fapte si anumite aspecte ale naturii umane,
le vede in propriu, de ce omologul sau socialist vede alte fapte si alte
aspecte, de ce fiecare se considera unul pe altul demn de dispret sau pervers?
Nu e decat o diferenta de perceptie. Diferenta e impusa de diferenta dintre
stereotipurile capitaliste si socialiste” (W. Lippmann, Public Opinion,
p. 125). Consecintele acestui proces de selectie operat de presa sunt ca imaginile
simplificate ale realitatii prezentate de catre presa devin realitate.
Stereotipurile prezinta o importanta deosebita in contextul teoriei spiralei
tacerii. Procesul de creare si de raspandire a opiniei publice este intensificat
de stereotipuri, acestea sunt foarte uzitate in conversatiile curente
si activeaza cu rapiditate asocieri, raportari pozitive sau negative. Stereotipul,
fie pozitiv sau negativ, este atat de concis si lipsit de ambiguitate
incat ii permite oricui sa-si dea seama cand trebuie/
poate sa vorbeasca si cand trebuie sa pastreze tacerea. De aceea, stereotipurile
sunt indispensabile pentru a pune in miscare procesele de conformare la
ceea ce este general acceptat, aprobat.
Cea de-a doua contributie ii apartine autorului Niklas Luhmann. Potrivit
acestuia, opinia publica este cea care selecteaza problemele de interes. In
loc de cuvantul stereotip, al lui Lippmann, Luhmann vorbeste de „formulele
potrivite” care pun in miscare procesul de formare a opiniei. Atentia
acordata de audienta media are viata scurta, iar persoanele si temele sunt intr-o
competitie acerba pentru a castiga aceasta atentie. De aceea, media creeaza
pseudo-crize, pseudo-evenimente pentru a scoate din competitie o tema sau alta.
Temele se creeaza asa cum se creeaza un nou model de imbracaminte; dupa
ce modelul respectiv este cunoscut, purtat de toata lumea, este considerat invechit,
iar cei care inca il poarta sunt considerati demodati. „Formulele
potrivite” nu sunt folosite pentru a arata in mod clar ce este bun
si ce este rau (cum era cazul stereotipului lui Lippmann, pentru care evaluarile
de natura morala erau simplificate, canalizate prin stereotipuri, simboluri,
fictiuni cu o anumita incarcatura emotionala). Formulele au insa
capacitatea de a arata ceea ce merita discutat, negociat. Pentru acest autor,
opinia publica isi indeplineste functiile in momentul in
care aduce o problema in campul atentiei publice. Procesul de formare
a opiniei publice reglementeaza in ce directie sa se indrepte opinia
publica si pentru cat timp. Pentru perioade scurte de timp, atentia publica
se indreapta catre probleme care par presante si, in aceste perioade
de timp, trebuie gasite solutii pentru aceste probleme presante, pentru ca,
dupa aceea, exista fenomenul de diminuare a atentiei. In masura in
care suntem de acord ca sistemul politic se bazeaza pe opinia publica, se poate
afirma ca acesta este ghidat nu de reguli care reglementeaza decizia, ci de
reguli care reglementeaza atentia (E. Noelle-Neumann, op. cit., p. 152).
Luhmann nu are in vedere decat evenimente de scurta durata si nu
da foarte mare atentie proceselor care se desfasoara de-a lungul unei perioade
lungi de timp. Meritul lui este ca atrage atentia proceselor de structurare
a atentiei, de selectare a problemelor si temelor drept faze intermediare in
procesul de formare a opiniei publice. In plus, atrage atentia asupra
faptului ca mass media preiau din ce in ce mai hotarat prerogativele
in ceea ce priveste selectarea temelor de interes.
(Aproximativ la aceeasi concluzie au ajuns si cercetatorii americani preocupati
de puterea media de a stabili ordinea de prioritati a momentului -; agenda-setting).
Atunci cand in legatura cu o problema presanta, media nu prezinta
decat o singura opinie, se ajunge la „moralitate publica”,
adica la acele opinii pe care cineva este obligat sa le exprime daca vrea sa
evite izolarea.
11.11. Mass media stabilesc ce este important si legitim
Analiza propriu-zisa pe care o propune Neumann vizavi de mass media si spirala
tacerii are doua aspecte. Pe de o parte, este vorba de privilegiul jurnalistilor
(al institutiilor mediatice in general), acela de a aduce o tema, un subiect,
o persoana in centrul atentiei publice. Si Lippmann atrasese atentia asupra
felului in care media inoculeaza stereotipuri prin repetitie, cum acestea
se interpun intre oameni si realitate, constituind pseudo-realitatea.
Pe de alta parte, mass media influenteaza perceptia individului cu privire la
ceea ce poate fi spus sau facut fara ca individul sa se expuna pericolului izolarii.
Mass media indeplinesc o functie de articulare, in urma careia cei
ale caror puncte de vedere nu sunt reprezentate sunt, de fapt, muti. Atunci
cand indeplinesc functia de articulare, mass media formeaza impresiile
cu privire la care sunt opiniile dominante, formeaza impresiile cu privire la
care opinii castiga teren si formeaza impresiile cu privire la care opinii
pot fi exprimate in public. In viziunea oferita de teoria spirala
tacerii, mass media sunt concepute ca un fel de martori ai distribuirii opiniilor
legitime, indicatori care arata cine este indreptatit sa vorbeasca in
public (deci cine impartaseste opinii legitime) si cine trebuie sa pastreze
tacerea (opinii nelegitime).
Media nu numai ca au puterea de a defini ceea ce este important, asa cum sustinea
teoria agenda-setting, ele au puterea de a defini ceea ce este important si
legitim. Efectele mass media asupra individului nu sunt directe, imediate, nu
este vorba despre simpla convertire, activare sau consolidare. Media au puterea
de a construi „mediul de fictiuni”, de a atrage atentia pe anumite
probleme si de a hotari ce poate fi spus sau facut in spatiul public
din cauza ca sunt „cumulative, omniprezente si consonante” (W. Severin,
Communication Theories: Origins, Methods and Uses in the Mass Media, p. 252).
De cele mai multe ori, mass media actioneaza asupra oamenilor inconstient, iar
efectele sunt, prin definitie, cumulative si pot fi detectate doar pe termen
lung.
In ce sens influenta media este inconstienta? Dupa ce dau atentie unui
mesaj media, oamenii trec la un proces firesc de filtrare, prelucrare, interpretare,
in urma caruia mesajul initial poate sa sufere o modificare radicala.
Dar media nu pun la dispozitie doar mesajul, ci si grila de interpretare a acestuia.
Traind intr-o lume in care „media sunt cumulative, consonante
si omniprezente”, oamenii nu mai sunt constienti ca amesteca propria perceptie
cu perceptia oferita de catre media. Ei ajung sa adopte, de cele mai multe ori,
inconstient, punctul de vedere oferit de catre media, interpreteaza si actioneaza
in virtutea acestui punct de vedere (E. Noelle-Neumann, op. cit., p. 169).
11.12. Climatul dual al opiniei
Autoarea studiaza contributia mass media la procesul de formare a spiralei
tacerii odata cu alegerile federale din 1976. In martie, 20% dintre cei
intervievati se asteptau la o victorie a crestin- democratilor, pentru ca in
iulie, numai 7% sa se astepte la o astfel de victorie. Prin urmare, se inregistrasera
schimbari in climatul opiniei. Prima reactie a fost de a explica acest
lucru prin vechea schema, faptul ca suporterii crestin-democrati nu s-au aratat
foarte entuziasti sa-si exprime sentimentele in public. Cu toate acestea,
rezultatele altor sondaje de opinie nu confirmau aceasta explicatie; mai mult,
comparativ cu luna mai, suporterii social-democrati se dovedisera chiar mai
lenesi din acest punct de vedere. Deci, schimbarile in climatului opiniei
nu erau explicate de dorinta sau, dimpotriva, rezerva de a face anumite actiuni
publice pentru partid.
Din acest moment, E. Noelle-Neumann incepe sa dea atentie egala celor
doua surse de unde se obtin informatii in legatura cu distributia opiniilor
in jurul nostru: realitatea cunoscuta nemijlocit si realitatea pe care
o percepem prin intermediul media. Deci, interesul s-a focalizat pe descifrarea
modului in care filtrarea realitatii prin intermediul televiziunii/ media
a dus la schimbarile detectate in climatul opiniei. Numai cei care se
uitasera frecvent la televizor percepusera schimbarile in climatul opiniei,
iar persoanele care nu observasera mediul prin intermediul televiziunii nu fusesera
influentate de modificari in climatul opiniei. Deci, dependenta fata de
mass media se manifesta sub doua aspecte: este vorba, mai intai,
de o dependenta fata de prezentarea faptelor care nu pot fi cunoscute in
mod direct; in al doilea rand, oamenii sunt dependenti de mass media
pentru evaluarea climatului opiniei.
In sprijinul acestor ipoteze, analiza a avut in vedere atat
jurnalele de stiri de-a lungul intregului an electoral, cat si sondaje
de opinie efectuate in randul jurnalistilor. Ambele analize au aratat
ca jurnalistii nu dadeau nici o sansa ideii unei victorii crestin-democrate.
La intrebarea „cine credeti ca va castiga alegerile”,
70% dintre jurnalisti au raspuns ca va fi o victorie social-democrata, numai
10% una crestin-democrata. Deci, se poate vorbi de un climat dual al opiniei:
climatul pe care populatia il percepe in mod direct si climatul
opiniei, asa cum este el prins si difuzat mai departe de catre mass media.
Studierea mediului dual al opiniei se poate transforma, in opinia sociologului
german, intr-o modalitate foarte eficienta de a intelege eventualele
discrepante intre intentiile de vot si asteptarile cu privire la cine
va castiga alegerile. In cazul in care se inregistreaza
o astfel de divergenta sau
„eroare de judecata”, cum o numeste Neumann, trebuie analizata ipoteza
ca ea a a fost cauzata de catre media (p. 168).
Cum am mentionat, in anul electoral avut in vedere, 1976, sustinatorii
crestin-democrati au fost deosebit de activi, alegerile respective putand
fi considerate un efort din partea unui grup considerabil de sustinatori de
contracarare a efectelor spiralei tacerii. Timp de cateva luni, cele doua
partide s-au mentinut foarte aproape unul de altul, situatie care s-a mentinut
pana in ziua alegerilor. In acest moment, social-democratii
se diferentiaza, dar cu un procentaj foarte mic. Autoarea nu se pronunta asupra
raspunsului la intrebarea ce s-ar fi intamplat daca media
nu ar fi alergat impotriva crestin-democratilor.
Exista si cazuri cand media nu numai ca amplifica, accelereaza anumite
tendinte, dar pot sa dea aparenta de opinie majoritara unei opinii minoritare sau, cum se exprima
Neumann,
„majoritatea, stiind bine ca este o majoritate, ramane tacuta, iar
minoritatea, stiind bine ca este o minoritate, este foarte dispusa sa vorbeasca”
(E. Noelle-Neumann, op. cit., p. 172). Mass media constituie principala sursa
de informatii despre distributia opiniilor, acrediteaza opiniile care sunt minoritare
si majoritare. Explicatia consta in functia de articulare a mass media:
cei ale caror puncte de vedere nu sunt reprezentate in mass media sunt,
de fapt, muti. Mass media reprezinta un mediu a carui presiune declanseaza fie
activismul (participarea publica la opinie), fie supunerea la opinia care pare
dominanta, fie tacerea (I. Dragan, Paradigme ale comunicarii de masa, p. 287).
Deci, influenta nu se exercita atat asupra opiniilor individului (este
posibil ca el nu-si schimba opinia), cat asupra constiintei de a fi reprezentat
sau nu in opinia publica (cea majoritara).
Problema care a fost studiata in legatura cu acest doua ultime aspecte
era daca sa li se permita membrilor partidului comunist din Germania Federala
sa fie numiti judecatori. Sustinatorii opiniei majoritare, chiar daca erau pe
deplin constienti ca sunt o majoritate, preferau sa pastreze tacerea, cei care
erau in mod evident o minoritate, erau dispusi sa isi exprime aceasta
opinie in mod public. Teama de comunism era mai mare decat oricand,
era o problema arzatoare, deci nu s-ar fi sustinut explicatia ca, dat fiind
ca problema este epuizata, pe deplin lamurita, cei care impartaseau opinia
majoritara nu mai erau in stare sa formuleze argumente solide. Faptul
ca majoritatea ramanea tacuta in eventualitatea discutarii in
public a acestui subiect se intampla ca urmare a faptului ca opozitia
la numirea comunistilor ca judecatori nu fusese articulata de mass media, mai
ales de televiziune.
Deci, mass media ii inzestreaza pe oameni cu cuvintele si frazele
cu care sa isi apere punctul de vedere. Daca oamenii nu gasesc in
mass media un curent asemanator cu ceea ce gandesc, daca nu gasesc cuvinte,
imagini repetate care sa le exprime punctul de vedere, ei raman muti.
Este ceea ce sugerase deja Lippmann: opinia publica este echivalenta cu opinia
publicata, cea preluata de mass media.
11.13. O teorie seducatoare cu privire la opinia publica
Teoria spirala tacerii a starnit interesul si altor cercetatori, mai
ales al celor interesati de fenomenul electoral. Acestia au aplicat principalele
idei care compun teoria pentru a explica mecanismele de formare si raspandire
a opiniei publice in alte spatii geografice. De exemplu, alegerile din
1980 din Statele Unite, in timpul carora s-au confruntat presedintele
in exercitiu, Jimmy Carter si Ronald Reagan au fost interpretate de catre
C. Glynn si J. McLeod in aceasta cheie. Cu putin timp inainte de
alegeri, cei doi candidati alergau umar la umar, dar, exact cum sugerase Neumann,
in timp ce preferintele de vot erau aproximativ aceleasi, numarul americanilor
care se asteptau la o victorie a lui Reagan crestea de la saptamana la
saptamana. Pentru a testa ipoteza ca votantii sunt mai dispusi sa-si exprime
in public preferinta pentru un candidat daca simt ca respectivul candidat
este preferat de majoritate si ca acest fenomen influenteaza rezultatul alegerilor,
cercetatorii au intervievat prin telefon un numar de alegatori din Wisconsin.
Doua dintre interviuri au fost efectuate inainte de alegeri, al treilea
la catva timp dupa anuntarea rezultatelor. In felul acesta, au fost
comparate previziunile votantilor cu privire la rezultate cu rezultatele efective.
C. Glynn si J. McLeod au constatat ca, pana intr-un anumit moment
al campaniei electorale
(inceputul toamnei), sustinatorii lui Carter si-au exprimat cu incredere
punctul de vedere in public. Dupa acest moment, sustinatorii lui Carter
au inceput sa perceapa o usoara discrepanta intre pozitia lor si
opinia (aparent) dominanta. Teama de izolare, la fel de puternica precum forta
gravitationala, a inceput sa puna in miscare mecanismul de formare
a spiralei tacerii. Sustinatorii lui Carter nu au mai avut aceeasi disponibilitate
de a intr in discutii cu cei care impartaseau punctul de vedere
opus, de a purta insemnele electorale ale candidatului preferat. Carter
nu a pierdut din preferintele de vot propriu-zise, ci din forta cu care aceste
preferinte sunt exprimate in public. Concomitent, sustinatorii lui Reagan
raman la fel, daca nu devin mai galagiosi, ceea ce creeaza impresia ca
Jimmy Carter pierde din popularitate. Forta aparenta a lui Reagan ii face
pe democrati sa perceapa un decalaj din ce in ce mai mare intre
ei si opinia majoritara. Cu cat este mai mare discrepanta perceputa intre
opinia publica dominanta si propriul punct de vedere, cu atat mai mare
presiunea pe care democratii o simt pentru a ceda in directia opiniei
dominante. Presiunea in vederea alinierii la opinia dominanta devine atat
de mare, incat cei care se tem cel mai mult de izolare cedeaza si
trec de partea cealalta. Rezultatul va fi o victorie surprinzatoare (dar previzibila)
a lui Reagan (C. Glynn si J. MacLeod, Public Opinion du Jour: An Examination
of the Spiral of Silence).
E. Griffin (A First Look at Communication Theory) ofera si alte exemple cand
un asemenea mecanism de formare si raspandire a opiniei publice s-a pus
in miscare. In momentul declansarii operatiunii „Furtuna in
desert” impotriva Irakului, cetatenii americani care criticau interventia
erau, in interpretarea acestui autor, fie foarte curajosi, fie nebuni.
Contextul a fost diferit cand s-a pus problema trimiterii trupelor americane
in Bosnia. Americanii au simtit ca opinia publica (aparent) dominanta
nu sustinea initiativa presedintelui Clinton si ca mass media vor scoate in
evidenta pericolele si dezavantajele actiunii, asa ca si-au exprimat in
mod public dezacordul.
Alti autori au aplicat teoria spiralei tacerii in contextul controversei
daca sa li se permita copiilor bolnavi de SIDA sa mearga la scoli obisnuite.
Rezultatele cercetarii au aratat ca persoanele care cred ca sunt in majoritate,
chiar daca acesta este un lucru real sau nu, sunt mult mai dispuse sa- si exprime
opinia in public. Studiul contrazice ipoteza ca o persoana capata cu atat
mai multa incredere ca opinia pe care o are este impartasita de
majoritate cu cat urmareste mai mult mass media. Dimpotriva, cei care
au mai putine informatii, cei care urmaresc mai putin mesajul media sunt mai
inclinati sa creada ca propria opinie coincide cu opinia majoritara. Rezultatele
au confirmat ipoteza cu privire la existenta unui al saselea simt, a abilitatii
de a anticipa tendintele, de a percepe, folosind vocabularul lui Neumann, „climatul
opiniei” (W. J. Gozenbach, R. L. Stephenson,
„Children with AIDS Attending Public Schools: An Analysis of the Spiral
of Silence”).
Tipul de analiza sugerat de sociologul german cu privire la spirala tacerii
care afecteaza deopotriva membrii audientei si jurnalistii, cu impact asupra
stilului in care sunt relatate diferitele evenimente a fost aplicat in
contextul temei mediului inconjurator, pentru a explica tendinta jurnalistilor
de a evita conexiunea intre problemele de mediu si cresterea populatiei.
Cercetarea efectuata a contrazis posibile explicatii: ignoranta, presiune din
partea industriei de publicitate sau din partea altor grupuri de interese; in
schimb, au fost inregistrate reactii de genul: „cei mai multi dintre
noi, reporterii, asteapta pana cand altcineva pune problema”.
In aceasta problema clar delimitata, spirala tacerii actioneaza impreuna
cu imperativele stilului jurnalistic: concizie, cauze vizibile, personale, forma
narativa, probleme punctuale (T. Michael Maher, „How and Why Journalists
Avoid the Population -; Environment Connection”).
„Spirala tacerii” a starnit si reactia adversa. Criticile
cele mai consistente aduse teoriei spiralei tacerii se refera la faptul ca spatiul
comunicarii nu poate fi confundat cu spatiul politic, ca in spatiul public
exista unele grupuri de opinie chiar daca nu sunt reprezentate de comunicatori.
Teama de izolare este, intr-adevar, un motiv puternic, dar este vorba
despre teama de izolare din partea unor grupuri bine delimitate, iar nu din
partea „publicului” in general. Apoi, multe persoane nu au
o opinie formata pentru un numar semnificativ de probleme si, in acest
caz, tacerea nu poate fi interpretata ca o forma de evitare a izolarii, ci mai
mult o consecinta a lipsei de opinie. In ultimul rand, este posibil
ca mass media sa ofere imagini diferite, uneori chiar contradictorii despre
ceea ce reprezinta la un moment dat opinia majoritara si opinia minoritara (I.
Dragan, Paradigme ale comunicarii de masa, p. 289).
Bibliografie
1. Asch, Solomon E., Opinions and Social Pressures, in Scientific American,
193, 1955.
2. Dobrescu, Paul, Iliescu contra Iliescu, Diogene, Bucuresti, 1997.
3. Dragan, Ioan, Paradigme ale comunicarii de masa, Casa de Editura si Presa
„SANSA” S.R.L., Bucuresti, 1996.
4. Glynn, Carroll, Jack McLeod, Public Opinion du Jour: An Examination of the
Spiral of Silence, in Public Opinion Quarterly, vol. 48, Elsevier Science
Publishing Company, Inc., 1984.
5. Griffin, Em., A First Look at Communication Theory, McGraw-Hill, Inc., 1997,
3rd edition.
6. Gozenbach, William J., Robert L. Stephenson, Children with AIDS Attending
Public Schools: An
Analysis of the Spiral of Silence, Political Communication, Vol. 11, Taylor
and Francis, 1994.
7. Lazarsfeld, Paul F., Bernard Berelson, Hazel Gaudet, The People’s Choice.
How the Voter Makes
Up His Mind in a Presidential Campaign, Columbia University Press, 1952.
8. Lippmann, Walter, Public Opinion, Transaction Publishers, New Brunswick,
1991.
9. Maher, Michael T., How and Why Journalists Avoid the Population -;
Environment Connection, in Population and Environment, Volume 18, Number
4, March, 1997.
10. Neumann, Elisabeth-Noelle, The Spiral of Silence. Public Opinion, Our Social
Skin, The
University of Chicago Press, Chicago, 1984.
11. Rogers, Everett M., A History of Communcation Study. A Biographical Approach,
The Free
Press, New York, 1994.
12. Werner J. Severin, James W. Tankard, Jr., Communication Theories: Origins,
Methods and
Uses in the Mass Media, Longman, New York, 1992, 3rd edition.