c8u1ur
De obicei se afirma ca astronomia este una din cele mai vechi stiinte. Se mai
mentioneaza ca inceputurile astronomiei ar data din epoca culturii asiro-babiloniene,
care inflorea in Mesopotamia, cu circa 3 -; 4 000 de ani i.e.n.
Cercetari relativ recente considera acest inceput al astronomiei in
negura preistoriei, in perioada cand omul de Cro Magnon, un veritabil
“homo sapiens”, venea sa inlocuiasca omul de Neanderthal.
Este aproximativ anul 35 000 i.e.n., din care par sa dateze o serie de
oase pe care erau gravate fazele Lunii. In realitate credem ca inceputurile
astronomiei sunt si mai vechi, ele putandu-se situa in momentul
aparitiei pozitiei bipede la om, ceea ce i-a permis sa vada si sa observe CERUL.
Date mai sigure, bazate pe inscrisuri, avem din epoca marilor civilizatii
indo-europene, in special al civilizatiei antice grecesti. Daca am cauta
sa exemplificam cu nume ilustre unele realizari ale astronomiei elenistice,
nu putem sa nu citam pe unii din marii sai filosofi. Astfel, Tales din Milet
(sec. VII - VI i.e.n.) era considerat si iscusit astronom. Un alt nume
celebru este cel al lui Pitagora (c. 560 -; c.500 i.e.n.), care denumeste
cerul COSMOS si declara ca Pamantul are forma sferica. Parmenide din Eleea
(c.540 -; 450) care, dupa Teophrast, ar fi sustinut si el teoria sfericitatii
Pamantului, ar mai fi afirmat, dupa cum mentioneaza Plutarh, ca “Luna
miscandu-se in jurul Pamantului ilumineaza noptile cu o lumina
imprumutata”.
Viziuni si conceptii aproape de realitate a sustinut si Democrit din Abdera
(460 - 360 i.e.n.), care nu numai ca a preconizat existenta atomilor,
dar a si interpretat corect aspectul albicios al Caii Lactee, prin prezenta
a nenumarate stele slabe pe care ochiul omenesc nu le poate distinge, fapt ce
a putut fi confirmat dupa circa 2 000 de ani prin primele observatii telescopice
ale lui Galilei.
Timp de 2 000 de ani cunostintele despre Univers si astrele ce-l populeaza s-au
acumulat gratie activitatii neobosite ale unor savanti ca Brahe, Copernic, Galilei,
Kepler, Newton, Gauss, Herschel si altii pana in prezent.
Aristah din Samos (310 -; 230 i.e.n.). A fost elev al lui Straton
din Lampsakos si de la el s-a pastrat o singura lucrare, Despre dimensiunile
si distantele Soarelui si Lunii unde incearca sa determine distantele
pana la Luna si Soare. In ceea ce priveste conceptia cosmologica
a lui Aristah, lui i se atribuie admiterea pentru Pamant a unei miscari
combinate.
Hiparh din Niceea (c.190 -; c.125 i.e.n.). Este considerat cel mai
mare astronom al antichitatii grecesti. El ajunge la o foarte exacta apreciere
a lungimii anului, considerandu-l ca avand 365 zile si un sfert
fara 1/300 dintr-o zi. El apreciaza foarte exact si durata lunii sinodice, la
29 zile 12 ore 44 minute si 2,5 secunde (valoarea acceptata azi se termina cu
2,8 secunde). O alta contributie a lui Hiparh este alcatuirea unui catalog de
stele, continand peste 850 obiecte. In acest catalog el imparte
stelele vizibile cu ochiul liber in 6 clase de stralucire, clasificare
care, cu unele perfectionari, s-a pastrat pana azi. Hiparh a introdus
sistemul hexazecimal, sistem folosit inainte numai de babilonieni, dupa
care cercul se imparte in 360º, fiecare grad fiind compus din
60’, fiecare minut avand la randul sau 60’’.
Claudiu Ptolemeu (c.90 -; c.168). In afara dezvoltarii sistemului
geocentric care-i poarta numele si a acelui catalog cu 1025 stele aduse la epoca,
Ptolemeu a mai avut si alte contributii remarcabile: descopera ecvetia Lunii
si calculeaza paralaxa Lunii cu destul de mare precizie.
Nicolaus Copernic (1473 -; 1543). Prin 1512-1513, apare in manuscris
lucrarea cu titlul Nicolai Copernici de hypothesibus motuum coelestium a se
constitutis commentariolus, cunoscuta mai ales sub titlul prescurtat Commentariolus
(Micul comentariu), in care Copernic isi expune, intr-o forma
simpla, nematematizata, principalele teze ale heliocentrismului. Opera nemuritoare
a lui Copernic are titlul De revolutionibus orbium coelestium, libri VI, lucrare
care a fost scoasa abia in anul 1835, dupa agitatia facuta de Galilei
cu descoperirile sale telescopice, cand aproape toate confirmarile in
favoarea teoriei heliocentrice fusesera obtinute.
Tycho Brache (1546 -; 1601). A determinat precesia echinoctiilor la 51’’
pe an, cu lichidarea definitiva a “trepidatiei”. Tot el mai determina
cu precizie inclinarea eclipticii la 23º31’ si miscarea anuala
a perigeului Soarelui la 45’’ (in loc de 61’’).
Catalogul sau cu pozitiile precise a 777 stele nu avea o eroare mai mare de
1’.
Galileo Galilei (1564 -; 1642). Dupa 1609, cand Galilei isi
construieste singur o serie de lunete, incepe sa observe cerul si face
cateva descoperiri de o importanta capitala. In primul rand,
observand Luna, descopera muntii lunari si formatiunile caracteristice,
asemanatoare craterelor vulcanice sau circurilor. Desenand o harta a Lunii,
destul de rudimentara, Galilei denumeste zonele mai inchise “mari”.
Observand campurile stelare, el descopera nenumarate stele noi:
in Pleiade (Closca cu pui) vede 36 de stele, iar in Calea Lactee,
o multime de stele. Observand planeta Jupiter, Galilei descopera in
cateve zile cei 4 sateliti mai mari. Galilei mai observa petele solare
si le interpreteaza corect, determinand si perioada de rotatie a Soarelui.
Principala opera astronomica a lui Galilei este Dialogo…, in care
el compara cele 2 sisteme ale lumii, cel ptolemeic si cel copernican, ceea ce
atrage mania clerului, care, prin intermediul inchizitiei ii intenteaza
un proces ramas celebru in urma caruia este silit sa abjure. Dupa aceasta
abjurare legenda spune ca Galilei ar fi pronuntat celebra expresie “E
pur si move !” (Si totusi se misca !).
Johann Kepler (1571 -; 1630). In anul 1609 apare lucrarea lui Kepler
Astronomia nova…, in care sunt enuntate primele doua legi, din cele
trei, cunoscute sub numele de “legile lui Kepler”. Legea I spune
ca “planetele se misca pe orbite eliptice, avand Soarele in
unul din focare”; legea a II-a spune ca “raza vectoare matura arii
egale in timpuri egale”. In anul 1619 publica Harmonices Mundi,
in care apare si legea a III-a: “patratele perioadelor siderale
de revolutie sunt proportionale cu cuburile semiaxelor mari.”. Pentru
cele trei legi de miscare ale planetelor, Kepler a fost supranumit “legiuitorul
cerului”.
Cristian Huygens (1629 -; 1695). Descopera inelul lui Saturn, si cel mai
stralucitor satelit al lui Saturn - Titan.
Isaac Newton (1642 -; 1727). Newton construieste primul telescop cu oglinda.
In cartea a III-a a lucrarii Philosophiae naturalis principia mathematica
(Principiile matematice ale filosofiei naturale), Newton analizeaza miscarea
Lunii, planetelor si cometelor. Pe baza acestei lucrari fundamentale se va constitui
o noua ramura a astronomiei, mecanica cereasca.
Wiliam Herschel (1738 -; 1822). Cea mai mare realizare a lui Herschel a
fost descoperirea planetei Uranus(1781). Ca realizari in sistemul solar
mai putem cita descoperirea a doi sateliti ai lui Uranus, Titania si Oberon,
si rotatia sa anormala, descoperirea a doi sateliti ai planetei Saturn, Mimas
si Enceladus, masurarea perioadei de rotatie a lui Saturn si a inelelor sale,
descoperirea variatiilor sezoniere pe planeta Marte si interpretarea benzilor
de pe Jupiter ca fenomene din atmosfera sa. El mai descopera radiatiile infrarosii,
determina forma galaxiei noastre si descopera foarte multe stele duble, care
se misca in jurul centrului de masa comun, ascultand de legea atractiei
universale.
Urbain J. J. Le Verrier (1811 -; 1877). Calculeaza locul unde se afla planeta
Neptun aceasta fiind descoperita in 1846 de Johann Gottfried Galle. Determina
exact deplasarea periheliilor planetelor.
Clyde William Tombaugh . Descopera planeta Pluto(1930).
https://www.scriru.com/7/32/C81881945293.php
