Protagonistul comunicarii nu este cuvantul, ci persoana in integralitatea sa de trup, minte, inima si suflet. Oricare din aceste dimensiuni constitutive in care a fost decompusa pentru comoditate, unitatea persoanei vorbeste intr-un limbaj propriu, foloseste un mod expresiv propriu, care inainte de a fi decodat de partener, e descifrat in eu-l sau interior. In concluzie, trebuie sa fim limpezi in si cu noi insine pentru a putea comunica in mod profitabil cu celalalt. h2f23fr
Trupul, fie masculin, fie feminin, vorbeste limba lui, are gramatica lui. Antonio Raspanti observa despre bucurie: cand persoana este bucuroasa, trupul se transforma: ochii, expresia lor, mimica se schimba;creste fluxul de sange catre creier si sunt activati neuronii specifici. Nu este intamplator ca pentru a vorbi de bucurie de cele mai multe ori se utilizeaza aforisme legate de corp: amuri de ras, a exploda de bucurie, a respira fericirea pri toti porii, a rade cu lacrimi, a rade din inima…Corpul este vehicolul bucuriei si casa acesteia.
Dar acelasi lucru se poate spune despre alte sentimente: tristete, frica, plictiseala, manie, dezgust, gelozie, indiferenta, invidie, antipatie…Va fi deci oportun sa stim sa recunoastem vocea propriului trup in diferite sirutuatii: strangerea in stomac, un jiung in inima, un tremur al picioarelor, un nod in gat…O data recunoscut mesajul interior al fiecarui trup, ramane sa fie comunicat, fara al cantarii „ mi-ai dat o durere de cap” , nu este o comunicare, ci o judecata. Dar in mod real, nu exista elemente obiective care sa permita un asemenea diagnostic: cine stie ce alti factori puteau provoca aceasta durere de cap? Mult mai corect ar fi dupa regurile comunicarii sa spunem: „ma doare capul”. Oricine este responsabil de ceea ce face si cum decide sa o faca. A-i invinovatii pe altii sau destinuri pentru propria reactie emotiva este cel mult o interpretare , nu totdeauna de sustinut si nu extensibila la orice situatie.
Corpul este dotat cu niste canale receptoare care leaga exteriorul de interior:simturile.Prin acestea , senzatiile (care sunt doar actiunile simturilor) ajung la eu-l interior.Odata ajunse la interior sunt triate (oare trierea este operata de spirit sau de eu-l interior?) in diverse directii sau trimise la diverse destinatii:catre minte fiindca gandeste, elaboreza concepte; catre inima fiindca palpita, simte se emotoneaza, se pasioneza; catre suflet fiindca vibreaza, doreste, hotaraste, se lasa patruns de mister. Deci spiritul interior reflecta in oglinda mintii gandurile, in oglinda inimii sentimentele si emotiile, iar in cea a sufletului dorintele arzatoare legate de sensul vietii.
A dialoga inseamna inainte de orice, a distinge gandirea de emotie, ideea de vibratie emotiva, dorinte religioasa de sentiment. Desi ne servim de cap pentru a intelege inima si sufletul, nu inseamna ca inima si sufletul trebuie subevaluate, nici ca trebuie presupus de la sine ca mecanismul lor de functionare este „rational”. Este suficient sa ne gandim la cat exista inca pentru a fi descoperit in aceste medii misterioase si fascinante ale vietii interioare. Acestea sunt de ajuns pentru a sugera o atitudine de respect si umilinta in abordarea lumii rationale, emotive sau religioase a partenerului. Respect si umilinta plecand de la sine insusi.
Mintea este locul elaborarii gandirilor, interpretarilor, subpozitiilor, intuitiilor, ratonamentelor (inteligenta), ca si al alegerilor umane, al deciziilor, al optiunilor (vointa). A dialoga stiind acest lucru inseamna a recunoaste marea varietate a modurilor de a gandi, a ritmurilor inteligentei, a rationalitatii. A recunoaste inseamna a primi aceasta diversitate ca pe o bogatie.
Inima este locul de elaborare a sentimentelor, a emotiilor. Inima (sau dupa cum spune psihologia „pantecul”, iar dupa vechea stiinta biblica „viscerele”) este capabila de tot: de ai fi frica de un telefon, sau de a-l dori (desi sunetul este acelasi), de a fi iritat pentru un lucru de nimic sau de a se bucura de acesta, de a simti tristete pentru o viata ce se termina sau seninatate pentru a o sti ajunsa la un final linistit. A recunoaste imprevizibilitatea acestor sentimente si intensitatea lor mutuala este premiza indispensabila entru comunicarea reciproca.
Sufletul este locul secret al elaborarii sensului vietii. Varful acestei elaborari este acceptarea misterului vietii ca avand sens, desi nu i se inteleg rational toate fatetele.Tocmai in acest spatiu multe dialoguri se prabusesc, intrucat protagonista a dialogului este persoana in integralitatea sa de trup, minte, inima si suflet. Dar, in afara acestei „structuri de baza” exista factori de diversitate ce intra in joc, in dialog: sexualitatea, educatia familiala mai mult sau mai putin asimilata sau refuzata, mediul social si caracterul personal inteles ca alegere libera a relatiei lor. Este usor de a recunoaste diversitatea evidenta a tuturor acestor factori, dar este usor de a constata, in realitatea vietii, cum acestia se pot transforma. Atat in subiect de confruntare cat si in motive de „intalnire”.
A se naste barbat sau femeie si a se simti astfel nu este acelasi lucru. A se naste intr-o familie sau alta nu este acelasi lucru: se accepta acum „deranjamentele de personalitate” sau influxurile negative ocazionate de abordari educative discutabile. A se naste si a se dezvolta intr-un mediu cultural sau in altul, nu este de neglijat pentru libertatea de a-si conduce propria viata cu o alegere libera a vointei. Este vorba despre caracter. Atatia cercetatori s-au infruntat pe acesta tema si au ajuns la o concluzie : chiar daca si caracterul ramane structurar acelasi, sunt totusi posibile modificari „functionale” plecand de la recunoasterea caracteristicii structurale de baza. Se vorbeste despre caracter coleric, nervos, sanguin, sentimental, amorf, pasional, flegmatic, apatic, dar trbuie spus ca nu im orice situatie prevaleza caracteristica dominanta. De aici necesitatea unei autoobservatii finalizata de o gestionare corecta a personalitatii fiecaruia.
Esta deci foarte important de a recunoaste aceasta diversitate pentru o comunicare profitabila si pentru a neutraliza sarcina distructiva a anumitor litigii. Nu trebuie sa ne temem de conflicte in general, ci de conflicte stupide, adica bazate pe presupunerea inconstienta ca diferenta partenerului, in loc sa fie o bogatie de care sa ne bucuram, este un atentat la demnitatea personala.