g1y18yl
Sintagma generica homo balcanicus trimite, in majoritatea cazurilor, la o tara descriptiva si categoriala. Este ca si cum ca¬tegoria aceasta, redevabila prin contanimare partiala omului bizantin, se intinde ca un elastic peste realitati si ideologii variate iar finalitatea acestui proces este, in chip para¬doxal, una de autonegare. De la o particu¬larizare geo-politica, proiectata pe o situatie de destin si cu circumscriere precumpanitor etica homo balcanicus se incarca si cu o seama de atribute straine de el, ca sa se intoarca, iarasi, ca un bumerang, crucificand astfel arealul de origine. Conotatiile in buna masura negative fac parte, de altfel, dintr-o stereotipizare a termenului de balcanism ce, „creata si importata din Occident a fost com¬plet asimilata"1 de mentalitatea vestica si, prin ricoseu, de aceea sud-est europeana. Dincolo insa de poncife cu accente incrimi¬natorii exista cu siguranta un arhetip com¬portamental, cu numeroase concretizari de ordin tipologic si simbolic. Astfel, tipul tragic, inteleptul, parvenitul sau haiducul-analizate de noi din unghi comparativ- alca¬tuiesc tot atatea variabile, forme de mani¬festare reflectate cu acuratete in imaginarul literar-artistic din sud-est2. Altele, precum levantinul, clericul, militarul, convertitul, intelectualul s. a. amplifica, vom vedea, evantaiul antropos-ului, deductibil din explorarea istorica si prelucrarea functio¬nala. Omul balcanic trimite de fapt la o lume diversificata etnic si cu o structura de panop-ticum, in functie de starea modelului bizan¬tin si apoi a Turcocratiei in accelerata pierdere de viteza in veacul al XlX-lea. Exista, cu alte cuvinte, cateva coagulari determinate structural si functional pe palierul duratei lungi, dupa cum o anumita perioada istorica adauga, subliniaza sau reduce spectrul obtinut astfel prin decantari succesive.

Un prin termen de referinta ramane omul bizantin in alcatuirea sa cvadrupla, descrisa magistral de catre Nicolae Iorga. Conver¬genta mostenirii intelectuale hellenice si a legislatiei romane (sub forma conceptiei greco-romane despre statul civilizat) in spi¬ritul autocratic de extractie orientala prin intermediul crestinismului in cheie ortodoxa specifica formula Imperiului Roman de Rasarit dar si corelatul sau, adica omul bizantin, in fiinta caruia se regasesc, desigur alchimizate, cele patru straturi. E vorba de ideea romana, respectiv constiinta dreptului roman, institutiile militare s. a., credinta ortodoxa, in perimetrul careia „gloria Domnului" se suprapunea peste „gloria imparatului", orientalismul din mentalitatea adesea tranzactionala si din fastul ceremoni¬al, in sfarsit, elenismul ce universalizeaza limba greaca si impune ideea de ordine (taxis) ca element fundamental al conceptiei bizantine despre lume. Componentele vor fi diferit accentuate in geografia umana a Imperiului, elenismul de pilda n-a exercitat aceeasi influenta in toate epocile din mileni¬ul bizantin, dupa cum modelele romane au supravietuit in anumite segmente din corpul social si au disparut din altele3. Spectro¬scopia lui Nicolae Iorga ramane exemplara si pentru ca ilustreaza ceea ce, tot el a numit, „forma de universalitate", deschisa prin excelenta, a Bizantului. Bizantinologia moderna simplifica intr-un fel desenul, sustinand ca omul bizantin- ca locuitor avant la date al casei comune a Europei- e „o sin¬teza rasariteano-apuseana ilustrand in chip fascinant un model de umanitate in aproxi¬marea caruia intra surse dintre cele mai diverse, dinauntru si dinafara ortodoxiei"4.
Oricum, Bizantul care a fost, dupa momentul Alexandru Mace-don si apoi dupa Roma, cea de-a treia forta unificatoare a lumii sud-est europene a precipitat, prin transformari suc¬cesive, in fiinta omului balcanic, determi¬nata in buna masura de urmatoarea forta uni¬ficatoare- Imperiul Otoman. Mostenind, mai exact, structura cvadrupla a modelului con-stantinopolitan omul balcanic si, prin extrapolare, sud-est european „participa prin toata structura sa etnica, mentala si sufleteasca la mai multe nationalitati"5. Profilul acestuia va primi insa conture apasate - si, e locul s-o spunem, distorsio¬nat receptate de catre mentalitatea occiden¬tala - o data cu slabirea conceptiilor teocen-trice si, in consecinta, cu inceputul procesu¬lui de laicizare a gandirii. in gandirea bizan¬tina „istoria umanitatii" de dupa venirea lui Hristos e una singura: „ea e domnia Harului (charis), opusa domniei Legii (nomos) si ilustrata de oameni care impartasesc cre¬dinta in Dumnezeu si care, dupa tronurile ingerilor, alcatuiesc imparatia lui Dumne¬zeu"6. Iata de ce normele de comportare din Apophtegmata patrum sau din Hristoitia lui Nicodim Arghioritul erau strict reglemen¬tate dupa Scripturi si Sfintii Parinti. Numeroasele hristoitii cu circulatie apocrifa pana in epoca lui Anton Pann incorporau un ansamblu de reguli de convietuire crestina in esenta. incepand insa cu Turcocratia din veacurile XVII si XVIII, deci culminand cu fanariotismul, iesirea de sub autoritatea cen¬zurii divine a condus la coabitarea senti¬mentelor de cuvenit si necuvenit. Astfel, "respectarea exterioara a conventiilor devine o problema detasata de convingerile interioare si sub conditia mentinerii aparentelor totul incepe a fi ingaduit"7. Mai mult, in conditiile opresiunii turcesti, devenita seculara, produsul uman al acestei mutatii isi construieste o adevarata filosofie a supravietuirii. De aici, aparitia — intr-o diversitate tipologica - a asa-numitului homo duplex, cel mai adesea cu o alcatuire de hibrid si comportament duplicitar. El rei¬tereaza, pana la degradeu si caricatura trag¬ica, exercitiul diplomatic bizantin, constitu¬tiv de altfel unui Imperiu cu frontierele mereu amenintate. Spatiul dominat de Semiluna, devenit adiabatic, amplifica aceasta structura umana alogena, care a facut sa curga atata cerneala critica, extra¬polata la intreaga categorie de om balcanic. Un exemplu definitoriu este, aici, levantinul. Avand o descendenta incerta (greco-turco-, sau arabo-occidentala), plurilingv, functio¬nar iscusit si intermediar priceput levantinul isi apropriaza, dramatic adesea, zonele de trecere sau de clivaj religios si cultural. Iata descrierea levantinului, antologic realizata de catre Ivo Andri<5 in Cronica din Travnik. Confesiunea doctorului Cologna e, de fapt, un autoportret: „Asta-i soarta omului din Levant, caci el e la poussiere humaine, pulbere umana vanturata intre Orient si Occident, care nu apartine nici unuia nici altuia, dar e calcata in picioare si de unul si de celalalt. Sunt oameni care stiu o sumede¬nie de limbi, dar nici una nu-i a lor, care se inchina la doua altare, dar in fata niciunuia nu ingenuncheaza cu toata fiinta. Sunt vic¬timele fatalei risipiri a oamenilor despartiti in crestini si pagani; vesnic talmacitori si vesnic mijlocitori care poarta insa in ei o imensa cantitate de echivoc si dubiu; buni cunoscatori ai Orientului si Occidentului, ai obiceiurilor si datinilor; dar dispretuiti si suspectati deopotriva si aici si dincolo. Lor li s-ar potrivi cuvintele pe care le-a scris acum sase veacuri marele Djalal al-Din, Djalal Al-Din Rumi: «Caci pe mine insumi nu ma pot cunoaste. Nici crestin nu sunt, nici evreu, nici part, nici musulman. Nici din Rasarit nu sunt, nici din Asfintit, nici de pe uscat, nici de pe mare...» Da, e fasia nesi¬gura intre mare si uscat, osandita la zbucium si vesnica miscare. O a treia lume in care s-a gramadit tot blestemul din pricina despartirii pamantului in doua lumi"8 etc. Rememoram, de asemenea, acest veritabil trenoa" rostit de Hasan in capodopera lui Mesa Selimovic, Dervisul si moartea: „Traim la o rascruce dintre lumi, la un hotar intre popoare, in calea tuturor, vesnic vino¬vati in ochii cuiva. Deasupra noastra se sparg talazurile istoriei. Ne-am saturat de atata silnicii si am prefacut necazul in vir¬tute: am ajuns nobili prin sfidare"9. Exista insa si celalalt versant, de asta data compor¬tamental - consecinta a starii lui intre — intr 0 descriere acida si, in acelasi timp, simpate¬tica: „Mostenesc trandaveala din Orient, iar gustul de viata usoara din Occident; nu se grabesc niciodata, caci viata se grabeste; nu 1 intereseaza ce le rezerva ziua de maine, caci va veni ce e sortit sa vie, si totul depinde prea putin de ei; sunt alaturi numai la nevoie, de aceea nici nu le plac sa fie des impreuna; nu prea se incred in nimeni, dar cel mai usor e sa pacalesti cu o vorba fru¬moasa; nu arata ca niste eroi, dar cel mai greu e sa-i sperii cu amenintari; mult timp nu le pasa de nimic, le e totuna ce se intam¬pla in jurul lor, ca apoi dintr-o data sa inceapa sa-i intereseze totul, sa ravaseasca si sa intoarca totul cu susul in jos, pe urma din nou cad in picoteala, neplacandu-le sa-si aminteasca nimic din ceea ce s-a intamplat; se tem de schimbari, caci adesea le-au adus nenorociri, si se satura usor de un om, chiar daca le e binefacator. Ciudata lume, te barfeste dar tine la tine, te saruta pe obraz dar te uraste, isi bate joc de fapte nobile, dar nu le uita generatii de-a randul"10 s. a.
Paragrafele de mai sus, reproduse in extenso sunt concludente nu doar pentru imaginea levantinului cat, mai ales, pentru corecta asezare si intelegere a paradigmatic¬ului homo duplex. Exegeza a vorbit de adoptarea nei prudentia ce, in triste impre¬jurari politice, a fost considerata adesea drept civism sau, invers, lipsa de constiinta. Antecedentele urca, iarasi, pana la lumea bizantina, autocratica. Generalul Kekaume-nos indeamna „sa nu ai incredere", sa inain¬tezi in viata „cu ochii plecati"11 s. a. ade¬varate maxime mereu reiterate in asa-numitele „oglinzi ale principilor" ori in sumedenia de cugetari ce concureaza vechile Hristoitii. Alexandru Mavrocordat, ajuns mare Dragoman al Portii ne invata si el cum „cu ochii plecati, vom avea grija sa actionam dupa imprejurari, nu vom invata mai mult decat este necesar, nu vom spune mai mult decat ce ne poate fi folositor", in vreme ce Nicolae Voevod, in Sfaturile adresate fiului sau, motiveaza in acest chip invatatura: „ori coroana pe cap, ori vulturii pe cadavru"12. Sanctiunea etica, prezenta intr-o vasta literatura paremiologica, tra¬verseaza epocile in paralel dar si in contra¬punct cu diversificarea si, respectiv, euro¬penizarea structurilor sociale. in cea de-a doua jumatate a veacului al XVIII-lea si in secolul urmator cand - asa cum enuntasem deja - inregistram declinul accelerat al Turcocratiei si, corelativ, ecloziunea statelor nationale parvenitul, diversificat psihologic si social, populeaza literalmente imaginarul literar. Spre deosebire insa de levantin comportamentul duplicitar al parvenitului a fost dublat, cum remarca inca Nicolae Iorga, de ener¬getismul burgheziei in statu nascendi. De extractie sociala de obicei modesta, intre¬prinzator si fara scrupule parvenitul sem¬nifica o alta etapa in istoria „arhetipului" sud-estic. El devine produsul prin excelenta al procesului de rapida si fortata moder¬nizare. Bine individualizat psihologic, loca¬lizat etnic, national si social, parvenitul depaseste, geografic vorbind, agregatul bal¬canic, el face parte dintr-un cadru mai larg -omul sud-est european13. Desigur, nu-1 epuizeaza pe homo duplex, doar il exempli¬fica prin frecventa si culoare locala (natio¬nala). Alcatuit, in general, din stari con¬trastante si aflate intr-un echilibru mereu instabil modelul luat in discutie este defini¬toriu pentru o dubla dimensiune a balcanis¬mului - parodica si de evocare. Forme de manifestare sau, mai exact, derivate tipolo¬gice dar si simbolice sau de atitudine il con-steleaza in polarizari semnificative. La meridianul romanesc, de pilda, in „polul plus" s-ar plasa nastratinismul (< Nastratin Hogea si posteritatea acestuia), concilia¬torismul politic s. a. (cu etalonul in Heliade Radulescu si teoria despre „echilibrul intre aniteze"), meridionalismul „disciplinat" (maiorescianul si „graeculus"-ul I. L. Caragiale sau Paul Zarifopol) etc. La „polul minus" am consemna miticismul (< Mitica, in grafia lui Caragiale), lichelismul (< turcescul „lichea") si mitocania (< termenul „mitocan") - ultimele doua comportamente caustic radiografiate de catre Paul Zarifopol si nu numai14. Portretul robot al lui homo duplex ar insuma, sub raportul atitudinii, urmatoarele componente, cu distributie diferita in reprezentarile literare: scepticism funciar, adaptibilitate cateodata absoluta, hazul de necaz, toleranta, versatilitate, com¬portament umoral, coabitarea starilor con¬trastante, impinse uneori la limita, spirit tranzactional, amoralitate. Sa reamintim faptul ca trasaturile enumerate, ce intra in alcatuirea abstractului homo duplex, sunt doar un segment din asa-zisa „mentalitate balcanica" si prin care intelegem, in acord cu Paschalis Kitromilides, nu o „uniformi¬tate diacronica"15 ci o suma de specificitati legate, subteran sau manifest, prin niste uni versalii. Peste fondul de veche romanitate s-au suprapus straturi succesive si alogene, la agre¬garea carora un rol decisiv 1-a avut ortodoxismul precum si aluviunile orientale, in speta otomane. Consecinta e, noteaza Alexandru Dutu, „filosofia lui «ca si cum» care s-a perpetuat pana azi si ea este cea care confera balcanicului o mare libertate inte¬rioara, imbinata cu o mare capacitate de a pune frana dezamagirii"16.
Omul bizantin-omul balcanic-omul sud-est european certifica, din unghi geo-istoric si la nivelul unei tipologii abstracte concep¬tul de de unitate in diversitate in Europa de Sud-Est. Vorbim de „unitate" pe liniamentul schitatului homo duplex, regasibil in com¬portamentul grecului, romanului, albanezu¬lui, sarbocroatului sau al bulgarului. O asemenea structura bipolara nu putea fi, nu avea cum sa fie determinata doar istoric (in sensul de = conjunctural), cu toate ca cele doua unificari — bizantina si apoi otomana -au marcat mentalul sud-esticului. Exista, dupa opinia noastra, cel putin patru situatii de destin sau, poate mai corect, patru repere - si ele cu alcatuire duala! - si care au „supervizat" si, respectiv, au intretinut starile contrastante din fiinta omului de aici si, corelativ, amintitul echilibru instabil din aceasta parte a continentului. Fiecare dintre acestea traverseaza veacurile si isi pastreaza caracterul problematic, desigur, cu dis¬tribuirile diferite de accent.
Confruntarea oriental-occidentala ar fi prima constanta, verificabila in spectacolul strazii, in habitat, gastronomie, imbraca¬minte, obiceiuri etc. si ar fi o eroare, pentru acest spatiu cel putin, s-o reducem la rapor¬tul mult vehiculat, dintre traditie si moderni¬tate, in cursul cercetarilor noastre am amintit, in cateva randuri, de portretul de la Rouen al printului Dimitrie Cantemir in descrierea lui Iorga sau in evocarea lui Costachi Conachi, facuta de Saint-Marc Girardin la mijlocul veacului romantic17. Adaugam imaginea lui Aii Pasa de Ioannina, cunoscut prin eforturile sale de a-si crea, in epoca pasalacului pe care 1-a condus (1788-1822), relatii diplomatice cu Europa de Vest. Imaginea sa, de hibrid rasariteano-apusean s-a intiparit in memoria lui Byron: „este foarte gras si nu foarte inalt, dar cu o fata frumoasa; cu ochi de un albastru deschis si o barba alba; purtarea lui este blanda, si in acelasi timp are in ea acea demnitate pe care am gasit-o in general la turci. El arata cu totul altfel decat este caracterul lui in reali¬tate, pentru ca este un tiran fara constiinta, care s-a facut vinovat de cruzimi teribile; in acelasi timp este un general atat de viteaz, incat a fost numit un Bonaparte mahome¬dan"18, o infatisare compozita asemanatoare etaleaza, pana in modernitatea secolului al XX-lea, suk-urile si bazarurile din Sarajevo (Bas Carsia), Atena (Monastiraki) sau Bucuresti (Lipscani). Aceasta situatie a con¬dus, mai ales in Turcocratie - care nu era sectionata in formatiuni politice bine deli¬mitate — la o spectaculoasa permeabilizare a frontierelor culturale si, in fado, de menta¬litate. Polis-vH elen si apoi bizantin devenise hibridul komopolis („sat-cetate"), ca si con¬secinta a fluctuatiei de populatie, ceea ce grabeste osificarea sud-estului in pozitia de dubla periferialitate in raport cu vestul euro¬pean dar si cu Istanbulul. Oricum, compo¬nenta oriental-occidentala, agresiva ori pe deplin asimilata este usor de reconstituit atat in durata medie cat si in cea lunga, mai mult, ea are inca o valoare de indice intr-o analiza de factura spectroscopica.
Urmatoarea determinanta de fundal este lizibila in grila crestina (ortodoxa) si anume in competitia dintre religios si laic. Daca bizantinul Choniates tratase relatia dintre Suflet si Trup in doua pledoarii succesive, in finalul Personificarilor (sec. XII) nu se va mai face o distinctie radicala ca si, mai tar¬ziu, Dimitrie Cantemir in Divanul (1698). Disputa dintre Suflet si Trup sau dintre intelept si Lume cunoaste grade diferite : de la concilierea, in spiritul rationalismului ortodox, si pana la problematizari cu accent cazuistic evantaiul prelucrarilor de catre imaginar se dovedeste foarte larg. Astfel, reflexe din acest dualism (id est = o alta expresie a „echilibrului instabil") sunt usor detectabile in literaturile sud-estice.
Am analizat de plida modul cum, la eroii lui Panait Istrati apetenta pentru valorile te¬restre este contrabalansata, in paroxismul trairii, cu revolta - de-a dreptul ascetica! -impotriva carnii. La fel, personajele lui Gala Galaction sunt profund antinomice: tem¬peramente aprinse, aspru cenzurate de normele eticii crestine, ele nu-si gasesc decat rareori linistea interioara. Postularile de tipul „la mijloc de Rau si Bun" (Ion Barbu) sau „nici in rai si nici in iad" (George Magheru) sunt grevate de aceasta relatie in care vocabula intre dobandeste conotatii diferite in raport cu cele geopolitice. Nu e de mirare ca, in aceasta ordine, psihologia sud-esticului e desenata oarecum manicheic, precum in poemele lui George Magheru: „O mana faureste in intelepciune, /Iar pentru cealalta tot e desertaciune. /Pentru o mana frumusetea-i ordine, /in cealalta e haos si dezordine; /O mana e de marmora de Paros/ Iar cealalta de lut si haos" s. a. AJudecarea lui Balkaneus). Tot de aici, proiectiile mo¬ralizatoare si ingrosarile caricaturale ce specifica - precum la Mateiu Caragiale -echilibrul fragil dintre sanctiunea etica si compensarea estetica in adevarate lectii de stil literar19.
Dialogul, respectiv competitia dintre Suflet si Trup urca in timp pana in arealul bizantin unde, alaturi de amintitul Choniates, e citabil Philippos Monotropos (cu Dioptra, sec. XI) si altii care au instituit un gen literar sui-generis. Dar Bizantul nu clasicizeaza, literar vorbind, numai aceasta disputa, el impune un dualism esential, con stitutiv medievalitatii rasaritene. Aulicul si popularul, sacralul si terestrul, idealul ascetic si implicarea in viata cotidiana pre¬cipita in coabitarea hieratismului extern cu dinamica interioara. Ea este decelabila in spatiul plastic (mozaicul, icoana) dar si in genul parenetic, precum in invataturile lui Neagoe Basarab catre fiul sau Teodosie20. Raceala desenului si vioiciunea cromatica, mixajul de sfant si cavaler, literatura teolo¬gica aluvionata de „pilde" profane, textele juridice (nomocanoane) permanent „mis-cate"de istorisiri in gramatica dreptului cutumiar21 sau contrastul dintre baza clasica si acoperisul multiplicat in arhitectura reli¬gioasa bizantina - toate acestea diversifica tiparul si-i explica, in fond, vitalitatea mile¬nara. Desigur, aceste polarizari n-au fost preluate tale-quale de catre regimul turco-cratic si, in consecinta, nici de catre imagi¬nar. Dar ele au configurat un orizont de asteptare, prelungit apoi in medievalitatea intarziata si in epoca premoderna. Schematizand si mai mult, am spune ca ra¬dicalul istoric (Bizantul dual), puternic insti-tutionalizat - si sunt, aici, de reluat chestiu¬nile privitoare la cezaropapismul rasaritean!
— gireaza pana tarziu si struc¬tura si functionalitatea lui homo duplex.
Ultimul determinant, dedus si aces¬ta din infatisarea de palimpes't a sud-estului, este circumscris de mentalitatea rurala - o componenta fundamentala a etniilor din zona. Obstea taraneasca, asa-numitele „Romanii orientale" (Nicolae Iorga) ori zadruga slavilor de sud se revendica, in mod egal si ancestral, de la modurile de existenta cosmocentric si antropocentric. imbinarea, altfel spus, a lui natura naturans cu natura naturata, a naturii cu cultura a sublimat, printre altele, in mitul pe care l-am numit semiantropomorf si care leaga, pe aceasta dimensiune cel putin, cele trei straturi cul¬turale din Sud-Est: arhaic, medieval (fol¬cloric) si modern.22 Traind, vorba lui Lucian Blaga, „pe un pamant de cumpana" taranul sud-est european particularizeaza o ipostaza umana traditionala, conservatoare si in acelasi timp istorica, adaptabila adica la „vremurile " denuntate, la noi, de catre cronicari.
Cele patru repere de coloratura morfo¬logica (Orient/ Occident), religioasa (Suflet/ Trup), istorica (Bizantul dual) si ontologica (cosmo- / antropocentrism) alca¬tuiesc, conjugate si articulate pana la nivelul capilarelor un ancadrament in interiorul caruia s-a nsscut si s-a dezvoltat acest arhetip comportamental in fiecare dintre cele trei varste istorice - bizantina, otomana (balcanica) si moderna (sud-estica). „Omul dublu" ca si produs al unei situatii de destin colectiv specifica la nivel tipologic eternizatul parca echilibru instabil. Asa cum fragilitatea constructiei a condus, aici, in revers, la mitizarea legendei despre Mesterul Manole, la fel, provizoratul exis¬tentei intr-un spatiu autocratic si adiabatic se reflecta in ceea ce numeam o filosofie a supravietuirii. E de subliniat apoi ca, parte integranta din aceasta structura umana duala, eticul regleaza din interior „functionarea", respectiv existenta persona¬jului literar. La aceasta se adauga fundalul asigurat de o impresionanta literatura paremiologica ce il circumscrie, in reiterari succesive, pe ce se cuvine in raport cu ce nu se cuvine s. a. Or, dintr-o atare perspectiva raportul dintre realizarea estetica si sancti¬unea morala cunoaste diferente de grad si nu de esenta. Aceeasi atitudine leaga momente estetice si evocari diferite. Moralismul din Ciocoii vechi si noi este expus cu stangacie din varii perspective (auctonala, naratonala etc), mai mult,parvenitul fiind proiectat, asa cum ara¬tasem in alt context, pe tiparul caracterului, ca un fel de universalie. La fel procedeaza in fond Mateiu Caragiale in Pajerele sale, fruc¬tificand rotunjimea de medalie a sonetului, in Boierul, Calugarul, Domnita sau Cronicarul accentul etic intra, prin constran¬gere si savanta arta, in urzeala portretului, ca in acest final din Trantorul: „il leagana maneaua, e vesnic beat de vutca, / Sa-ncalce i-e frica, pe brate-1 duc la butca; / Dar el, ce os de Domn e si vita de-imparat, / / Ades, far-a-si da seama, isi mangaie hangerul, / Si cand in fata mortii odata s-a aflat, / in tran¬torul becisnic s-a desteptat boierul".
Umanitatea sud-estica nu se reduce fara-ndoiala la comportamentul lui homo duplex, chiar daca acesta e recognoscibil in argu¬mentarea sophos-u\ui rasaritean, in jocul diplomatica sau in practica parvenitismului. Statul centralizat oriental a facilitat dar a si impus pattern-urile de realizare umana. Ne intoarcem iarasi la Bizant, a carui arta „se indreapta spre chip ca referent si centru de greutate a reprezentarii"; mai mult, „indivi¬dualismul constituie o alta caracteristica fundamentala a omului bizantin"23. Iata de ce sfantul si cavalerul de pilda, creati in evul mediu timpuriu ca un legatum al unei stravechi distinctii dintre sacerdotiu si imperiu24, populeaza literatura hagiografica, prind consistenta in epopeea Dighenis Akritas, ca sa prolifereze in forme mai mult sau mai putin degradate in imaginarul mo¬dern din sud-est, incluzand aici si folclorul. Deja in epopeea amintita cavalerul apare in mai putin de patru ipostaze tipologice, anume, „akritul" (insarcinat cu paza fron¬tierelor Imperiului), „apelatul" (provenit, de obicei, din soldatul musulman, luat pri¬zonier si apoi increstinat), precum si omologii lor islamici - „ghazi" si „sa'alik"25. Fiecare dintre aceste forme de manifestare se revendica insa de la modelul enuntat. Investigate cu valoare categoriala, elastice prin capacitatea de generalizare si concrete,
in acelasi timp, prin puterea de a reprezenta un vector istoric modelele umane inlesnesc studierea comparata a tipologiilor sub rapor¬tul paralelismelor, al analogiilor sau a\ similitudinilor26. Acestea din urma devin ele insele modele in masura in care se dovedesc determinante pentru dinamica unei literaturi sau a unui grup de literaturi. Proiectia, de exemplu, a parvenitului pe ecranul carac¬terului, redevabil veacului al XVIII-lea, ca¬racterizeaza nu numai optica lui Nicolae Filimon dar si inceputurile realismului din Grecia sau din Bulgaria. Asadar, afirmatia de plida ca „in Balcanii veacului al XVI-lea (dar si mult dupa aceea - n. ns.) se mai prop¬uneau omului ca stadii de realizare maxima fie situatia de sef spiritual (o treapta inalta in ierarhia ecleziastica), fie aceea de sef militar sau politic"27 e de verificat oricum prin son¬darea reflexului artistic, indiferent ca e vorba de cronici de „oglinzi ale principilor", mergand pana la produsul folcloric si de autor. Functionale in medievalitatea occi¬dentala dar si in cea rasariteana modelele umane nu le inlocuiesc pe cele vechi sau, mai corect, daca acestea din urma persista isi schimba semnul si ponderea in sistemul de relatii sociale si politice - situatii trans-latate in universul fictional, literar sau plas¬tic. Se restituie, de exemplu, drumul de la „carturar" la intelectualul propriu zis, adica spre tipul de om care compune si, mai ales, care citeste carti nonfunctionale, ce nu raspund adica unor necesitati imediate, pre¬cum in schemele de gandire traditionala. Or, problematizarea acesteia se amplifica in se¬colul al XVII-lea, o data cu inceputul proce¬sului de laicizare a gandirii. in cercetarea deja mentionata, Virgil Candea se opreste asupra tipologiei intelectualului sud-estic din veacul umanismului si pe care o fixeaza convingator in trei tipuri de baza, respectiv ulama („om al condeiului"), clerul crestin si dragomanul, la care adauga alti „agenti ai innoirii intelectuale", anume peregrinul, convertitul si renegatuPs. Urmatoarele doua secole ii aduc in prim-plan pe filosoful-patriot si pe cetatean, definitorii pentru edi¬ficarea a ceea ce s-a numit „umanismul civic" (Alexandru Dutu) in perioada de ecloziune romantica. Pe de alta parte, frecventa unor tipologii in raport cu altele este fructificata de istoria si studiul com¬parat al mentalitatilor in tentativa de a cir cumscrie o epoca sau un ciclu cultural. Renasterea 1-a creat pe curtean, in vreme ce constantele - inteleptul si cavalerul - „nu au avut aceeasi infatisare de-a lungul secolelor si nici, in acelasi secol, in diversele socie¬tati"29, in plus, structurile socio-politice aflate in descompunere creeaza si ele tipuri reprezentative, insa le si perpetueaza pe cele vechi in degradeuri succesive. Astfel, echivalentul cavalerului din Turcocratia declinanta este, in Imperiul Habsburgic, ofiterul, iar cel al intelectualului in ipostaza de dragoman, istoriograf s. a. sunt functionarul chesaro-craiesc si artistul vienez. in Kakania lui Hasek, Hrabal sau Krleza l-au creat pe omul fara insusiri, a carui paradigma o fixeaza Musil si o confir¬ma, partial, Rebreanu30. intre acesta si rasariteanul om de prisos exista destule trasaturi comune si diferente specifice. Oricum, incepand cu romantismul spectrul modelelor umane s-a largit, s-a diversificat si ar fi desigur utopica dorinta de a-1 fixa intr-o sinopsa. Realismul indeosebi 1-a indi¬vidualizat, atribuindu-i o stare civila si o psi¬hologie complexa, astfel ca liniile modelului transpar uneori cu dificultate printre ran¬durile palimpsestului. Invers, cu cat o socie¬tate este mai asezata, mai clar ierarhi-zata, cu atat mai rapid se limpezesc contu-rele modelului uman cu functie coagulanta.
in ce ne priveste, pattern-urile de mai sus intereseaza ca prototipuri regasibile in toate literaturile sud-est europene, in cea romana inclusiv, si carora examenul critic si comparativ le poate oferi o valoare de indice reprezentativ pentru ansamblul culturilor din acest areaL Nu intamplator am analizat Tipul tragic, inteleptul ratacitor, Haiducul si Parvenitul, la care se pot adauga, fireste, si alte modele umane, deduse din asocierea operelor pe grile comune ori numai asemanatoare. Am aratat, in alta ordine, modul cum examenul comparativ confirma raportul, multiplu dimensionat, dintre con¬stanta (eroul de exemplu) si variabilele sale (haiducul, carjaliul, palicarul, armatolul s. a.). Si aici memoria colectiva urmeaza cu strictete traseul fixat de gandirea mitica si, in acest sens, folclorul certifica adevarul ca istoricitatea nu rezista multa vreme la acti¬unea coroziva a mitului. intr-o conferinta din 1951, ce anticipa de altfel Aspecte ale mitului (1962), Mircea Eliade demonstra, exemplificand cu poemele sarbesti, ca „pentru a se fixa in memoria colectiva, evenimentele si personajele unui episod sunt atat de modificate incat, pierzandu-si caracterul individual, regasesc arhetipurile eterne ale mitului"31. Astfel, popularul Marko Kraljevici e croit dupa un tipar exemplar, el aglutinand comportamente si fapte atestate istoric. La fel se intampla cu romanul Pintea Viteazul, cu Stanko bulgarul, cu grecul Mihalis etc. ce populeaza epica populara, ca sa se regaseasca in literaturile moderne din sud-est. Numai ca, aici mai ales, fenomenul de proiectie retrospectiva sau de mitizare in baza legii formulata de Mircea Eliade coe¬xista cu procesul de invers, demitizator in esenta, evident in referintele sociale, nationale si tipologice in linia realismului. Or, tocmai aceasta stare pendulara sau, mai exact, acest ritm pulsatoriu (pe care le-am depistat si in prelucrarile sud-estice ale baladei despre Mesterul Manole)32 particu¬larizeaza, cum spuneam, raportul dintre con¬stanta si variabilele acesteia - un indice reprezentativ pentru toate literaturile sud-estului. Mai mult, relatia in cauza ilustreaza o componenta importanta a balcanismului literar precum si, principiul, amintit si el, al unitatii in diversitate ce caracterizeaza are¬alul in cele trei varste ale sale - bizantin, tur-cocratic si modern. Iata, ca sa mai dam un exemplu, paradigma basileus-ulm e functionala pana tarziu, fie ca e preluata ad litteram de literatura neogreaca, fie ca e tre¬cuta prin filtrele sensibilitatilor nationale. Astfel, Stefan cel Mare e reprezentat cu atributele autokratorului; cand ridica spranceana „noroadele tac", ne spune Sadoveanu in prelungirea lui Grigore Ureche. Skanderbeg e vazut si el ca o autori¬tate absoluta in proza istorica albaneza, in vreme ce nume rasunatoare din trecutul bul¬gar, sarb sau muntenegrean au infatisari monumentale, in competitie de asta data cu imaginea, recuzata astfel, a basileului.
Exemplele pot fi multiplicate tocmai pentru ca lumea sud-est europeana, diversi¬ficata etnic, a cunoscut - cum e si firesc! -numeroase prefaceri de-a lungul timpului. Relatarile calatorilor, „imaginea celuilalt" din insemnarile marginale dar si decantarile operate de literatura moderna ne conduc la schitarea a cel putin patru nivele cu princi palele corelate umane (sub raportul, in esenta, al atitudinilor fundamentale): nivelul mitic (inteleptul) nivelul religios (prelatul) nivelul national (eroul) nivelul socio-istoric (parvenitul)
Algoritmul de mai sus e fara-ndoiala elastic intrucat, interferandu-se in universul imaginarului, ipostazele omului sud-est european ofera tabloul complex al unui spatiu (nu numai) cultural, puternic istori-cizat si redevabil, in aceeasi masura, unor cadre cu valoare inca paradigmatica, inteleptul Nastratin Hogea are culoare nationala (ca la echivalentul sau bulgar, Hitar Petar) dar si un anume statut social, ca in prelucrarea lui Anton Pann; de asemenea, taranul se bucura de o puternica focalizare sociala dar el reprezinta si segmentul con¬servator si definitoriu pentru cutare natiune sud-estica. Totul depinde insa de modul in care epoca si scriitorul distribuie accentele. Studiul comparat al tipologiilor depaseste sfera criticii literare integrandu-se, prin con¬cluziile degajate, domeniului mai generos al criticii culturale. Or, din aceasta perspectiva intelegerea nuantata a comportamentului lui homo duplex, precum si a locului pe care il ocupa, intr-o unitate de timp, o anumita con¬stanta umana cu variabilele tipologice respective ne restituie, cu un plus de acu¬ratete, o forma mentis prin care ne putem redefini la acest specific meridian european.