b6u11uy
Democratizarea invatamantului reprezinta un principiu de politica a educatiei care vizeaza egalizarea sanselor de reusita scolara/universitara in condifiile unei instruiri de calitate, confirmata in termenii raportului intrare-iesire, la toate nivelurile sistemului. Teoria democratizarii generalizeaza experientele istorice acumultate in domeniul "conducerii poporului" (in limba greaca, demos-popor, cratas-conducere), "cu implicatii profunde care privesc, pe de o parte, reformarea puterii, iar pe de alta parte restructurarea societatii civile" (Held, David, , .).
Originile conceptului evoca optiunile politice pentru respectarea drepturilor fundamentale ale omului lansate la nivelul societatii moderne a secolului al XVIII-lea. In acest context, democratizarea implica procesele de schimbare reformatoare care urmaresc sa asigure unui numar cat mai mare de membrii ai societatii accesul in institutiile cu larga functionalitate sociala, din domeniul: educatiei, sanatatii, culturii, sportului etc. ( Dictionnaire de la sociologie, , .).
Implicarea democratizarii in domeniul educatiei presupune disponibilizarea efectiva a tuturor resurselor pedagogice - informationale, umane, materiale, financiare -existente la nivelul societatii, pentru formarea-dezvoltarea optima a celor care indeplinesc, in diferite etape ale vietii, rolul si statutul de "obiect al educatiei". Aceasta implica promovarea unei politici educationale care confera sistemului de invatamant deschiderea necesara pentru generalizarea formarii de baza la nivelul scolii secundare obligatorii, prelungita in ultimele decenii pana la varsta de ani.
Conceptul pedagogic de democratizare a invatamantului defineste o anumita disponibilitate a sistemului, dependenta de structura de functionare a acestuia, care valideaza la nivel de decizie politica: organizarea nivelurilor/treptelor scolare si a modalitatilor de evaluare a elevilor/stundetilor; conducerea manageriala a institutiilor; proiectarea auriculara a programelor de instruire formala si nonformala; realizarea relatiilor cu comunitatea educativa nationala, teritoriala si locala.
Practica democratizarii invatamantului evidentiaza doua tendinte contradictorii care marcheaza evolutiile inregistrate la nivelul raporturilor existente intre doctrinele pedagogice afirmate si politicile educationale asumate la scara valorilor sociale. Aceste tendinte - cantitativa si calitativa - reflecta o anumita linie de determinare istorica, mediata prin diferite circuite economice, politice si culturale, care explica nu numai continuitatile necesare ci si discontinuitatile posibile, nu numai delimitarile transante ci si interferentele intretinute in mod obiectiv sau subiectiv ( Dictionnaire actuel de l'education, , ., ).
Democratizarea cantitativa a invatamantului marcheaza stadiul "scolii de masa" care corespunde cerintelor societatii industrializate exprimate !a nivelul urmatorului "cod de principii": standardizare, specializare, sincronizare, maximizare, centralizare ( Toffler, Alvin, , .-).
Sistemul de educatie proiectat urmareste formarea personalitatii elevului pentru indeplinirea unor functii sociale de executie si de reproducere. El presupune egalizarea accesului in institutiile scolare fara a avea in vedere si calitatea acestora. Este legiferata obligativitatea scolii generale, prelungita de la invatamantul primar la cel secundar, extins la , , , si chiar ani, in contextul reformelor pedagogice realizate de-a lungul secolului XX. Deschiderea spre urmatoarele trepte de invatamant are insa un caracter formal datorita diferentelor de instruire acumulate anterior in medii educationale/scolare defavorizate si a cauzelor de ordin economic si cultural, intretinute pe diferite circuite de determinare sociala.
Aceasta "masina educationala", adaptata mai mult la cerintele prezentului, promoveaza "o pedagogie liniara", reglementata prin programe si metodologii tipizate, care neglijeaza problematica individualizarii instruirii in numele unui "utilitarism" care incurajeaza perpetuarea unei "ignorante generalizate" ( Toffler, Alvin, , . -).

Democratizarea calitativa a invatamantului marcheaza aspiratia spre o noua calitate a institutiei scolare corespunzator cerintelor societatii postindustrializate, de tip informational, care reprezinta un sistem de comunicare perfectionat printr-o tehnologie inalta aplicabila in toate domeniile de activitate, "care da nastere unor procese si produse noi" in plan economic, politic si cultural ( Naisbitt, John, , .).
Sistemul de educatie proiectat urmareste "instruirea intensiva" care vizeaza formarea unei personalitati capabila sa sustina saltul "de la specialistul curand depasit" -datorita exploziei informationale - "la generalistul adaptabil", prin valori si motivatii fundamentale. Acest ideal presupune "calificarea pentru tehnologiile inalte", realizabila prin trunchiul comun de cultura generala, asigurat in scoala de baza - prelungita pana la - ani - si aprofundat continuu la toate nivelurile sistemului.
in acest context, "educatia devine o componenta a politicilor economice si sociale care cer sa existe efectiv sanse ca oricine sa poata evolua". Democratizarea sa, raspunde unor necesitati vitale pentru societatea (post)moderna, in cadrul careia fiecare copil trebuie sa aiba acces la o instruire de calitate, garantata social cel putin la nivelul invatamantului primar si secundar ( Galbreith, John, Kenneth, , .-).
Reformele pedagogice realizate dupa -, asigura institutionalizarea acestui sistem proiectat din perspectiva valorilor social-democratice. Prelungirea invatamantului de cultura generala, pe cale de a deveni unitar in organizare, continut si obligativitate, asigura baza dezvoltarii normale a personalitatii dar si a societatii, care are posibilitatea descoperirii si a promovarii valorilor umane aflate potential in toate mediile si comunitatile.
Aceasta realitate este valabila si in termenii liberalismului care evidentiaza "rolul guvernului in educatia generala necesara pentru un comportament civic" adecvat. Astfel, o societate democratica nu poate exista fara un sistem de invatamant care asigura un nivel de instruire si de cunoastere bazat pe un set comun de valori acceptat de toti cetatenii sau cel putin de majoritatea acestora ( Friedman, Milton, , . , ).
Democratizarea calitativa a invatamantului angajeaza accesibilitatea tuturor "candidatilor la educatie" in institutiile scolare integrate intr-un astfel de sistem de forma-re-dezvoltare permanenta a personalitatii umane. in perspectiva societatii informatizate, aceasta accesibilitate nu se reduce la treapta scolaritatii generale, obligatorii, ci se extinde in termeni de egalizare a sanselor de reusita a celui educat la toate nivelurile sistemului.
Democratizarea cantitativa a invatamantului presupune doar accesibilitatea "candidatilor la educatie" la nivelul "intrarii" in sistem, accesibilitate legitimata ca obligativitate in cadrul scolii generale. Ea nu angajeaza astfel responsabilitatea pedagogica si sociala a invatamantului prin evaluarea calitatii acestuia in functie de nivelul de egalizare reala a sanselor elevilor consemnat la "iesirea" din sistem.
Democratizarea calitativa a invatamantului presupune nu numai asigurarea accesibilitatii "candidatilor la educatie" la "intrarea" in sistem ci si egalizarea sanselor reale ale acestora, confirmate, in diferite grade, la "iesirea" din sistem. Aceasta perspectiva manageriala - bazata pe evaluarea raportului dintre intrarea in sistem - calitatea procesului de instruire - iesirea din sistem - angajeaza responsabilitatea pedagogica si sociala a institutiei scolare, in general, a comunitatii educative nationale, teritoriale si locale, in mod special.
Proiectarea democratizarii invatamantului in perspectiva reformei educatiei urmareste institutionalizarea normelor valorice in activitatea de conducere a scolii si de dezvoltare curriculara a continutului instruirii. Mecanismele declansate reflecta, la ni-

vel de principiu, trecerea de la democratia politica, functionala in planul ideilor generale, la democratia sociala angajata in evaluari definitorii pentru viata unei comunitati, care asigura coordonarea intereselor particulare cu cele comune "prin delegari temporale, reversibile pe baza unei competente presupuse" ( Bourdeau, George, , .; Dictionnaire de la sociologie, , .).

La nivelul conducerii scolii democratizarea invatamantului valorifica functiile managementului pedagogic (planificare-organizare; evaluare-orientare metodologica; reglare-autoreglare) care determina structurile institutionale corespunzatoare la nivel de sistem, pe verticala (Ministerul invatamantului - inspectoratele scolare teritoriale -unitatile scolare de baza) si pe orizontala (Institutul de Cercetari Pedagogice, Institutul de Formare Initiala si Continua a Cadrelor Didactice; Consiliul National pentru Educatie - filiale teritoriale si locale; centre metodologice organizate scolar-interscolar).
Alegerea sau numirea liderilor presupune respectarea normelor definitorii ale democratiei (reprezentare-separarea puteri lor-legitimi ta te), adaptabile la criteriile de competenta pedagogica specifice activitatilor organizate in cadrul sistemului de invatamant. Aceste criterii pot fi institutionalizate in fisa candidatului, la nivelul urmatorilor indicatori de competenta manageriala reprezentativa:
- pregatirea socioprofesionala (rezultate la examenele de definitivat, grad didactic II, grad didactic I, reciclare; in alte activitati cu scop de perfectionare);
-activitatea socio-profesionala (traiectoria socio-profesionala; functiile ocupate la diferite niveluri ale sistemului);
- activitatea metodico-stiintifica (articole, studii, carti publicate; proiecte de reforma, proiecte manageriale concepute la diferite niveluri ale creativitatii pedagogice/didactice
- activitatea didactica (rezultatele obiectivate in fisa de evaluare, aplicata/aplicabila in cadrul: inspectiei generale, inspectiei de specialitate, inspectiei in domeniul perfectionarii).
Conducerea manageriala a invatamantului presupune, in acelasi timp, completarea "procedurilor administrative" care asigura doar reproducerea birocratica a deciziilor, pe verticala sistemului. Crearea unor structuri alternative, in concordanta cu norma separarii puterilor, presupune "incredintarea raspunderii unui grup de specialisti capabil sa-si exprime liber puncte de vedere si interese diverse", cu o autoritate profesionala incontestabila ( Sartori, Giovani, , ., ).
Asemenea structuri pot fi institutionalizate la nivel de consilii consultative, ale directorilor, inspectorilor, profesorilor de diferite specialitati, parintilor etc. Ele sunt complementare in raport cu cele administrative, executive si pot contribui la: propunerea liderilor, la anumite intervale de timp sau in diferite circumstante speciale; ameliorarea sau perfectionarea starii sistemului dupa evaluari realizate la anumite intervale de timp; abolirea monopolului cercetarii stiintifice prezent mai ales la nivelul comisiilor centrale pentru (re)elaborarea programelor scolare; promovarea sistematica a valorilor afirmate in contextul activitatilor de proiectare si de dezvoltare curriculara.
Legitmitatea factorilor de conducere ai invatamantului implica respectarea normelor democratiei, adaptate la specificul spatiului si a timpului pedagogic. in contextul reformei alegerea lor pe criterii manageriale reprezentative devine o optiune de politica educationala necesara pentru "evolutia reala a structurilor scolare" in conditiile "de-structurarii ierarhice" proprie etapelor de schimbare sociala ampla.
La nivelul proiectarii curriculare, democratizarea invatamantului valorifica structurile institutionale descentralizate care pot actiona la nivelul unor "miniparlamente profesionale" angajate periodic in dezbaterea problematicii planului de invatamant, a

programelor si a manualelor scolare, in vederea perfectionarii sau a restructurarii acestora.

Activitatea consiliilor consultative teritoriale si locale, a catedrelor, comisiilor metodice etc. asigura baza de selectie permanenta a cadrelor didactice valoroase care pot fi implicate in deciziile manageriale specifice domeniului proiectarii si al dezvoltarii curriculare. Comisiile nationale pentru (re)elaborarea programelor si a manualelor scolare si a altor materiale care stimuleaza invatarea dobandesc astfel un caracter deschis, (auto)perfectibil.
Relatiile create pe orizontala sistemului asigura valorificarea informatiei pe circuite multinivelare, situate intre cercetarea pedagogica si practica activitatii didactice curente. Relatiile verticale asigura circulatia sociala a informatiei, operationalizabila la diferite niveluri de decizie manageriala.
Practica democratizarii invatamantului presupune intelegerea celor doua dimensiuni ale fenomenului care intervin efectiv la nivelul sistemului educational: dimensiunea macrostructurala/mac/We/wocrapa si dimensiunea microstructurala/m/-crodemocratia ( Sartori, Giovani, , . ; Karpinski, Jakub, , ., ).
Macrodemocratia intervine la nivelul colectivitatilor desfasurate intr-un spatiu pedagogic de amploare, care nu permite realizarea unor relatii directe, de intercunoas-tere nemijlocita. Aceste colectivitati sunt obligate, in mod obiectiv, sa desemneze factorii unor institutii reprezentative (Ministerul invatamantului, inspectoratele scolare teritoriale,casele corpului didactic), "care vor lua o parte din decizii in numele lor".
Micro democratia intervine la nivelul spatiilor pedagogice delimitate social si profesional care asigura realizarea unor relatii directe, posibile chiar la nivelul unor "grupuri elementare" (scoala, catedra de specialitate, consiliul pedagogic, comisia metodica etc). Ea permite descentralizarea care sustine "deciziile bazate pe intelegeri", realizabile prin acorduri directe legitimate intre membrii comunitatii socio-profesionale respective.
Relatiile formale si nonformale, institutionalizate la nivelul sistemului si a procesului de invatamant au tendinta de a actiona la nivelul unei psihologii sociale proprii "democratiei spatiilor mici", care promoveaza liberatea civica si participarea directa a "actorilor educatiei" la dezbateri care orienteaza deciziile in cadrul unor foruri publice de genul constituantelor sau parlamentelor microprefesionale ( Ghibu, Onisifor, , Soljenitsyne, Alexandre, , .-). Ele constituie o sursa de inspiratie pentru diferitele consilii consultative ale cadrelor didactice si ale comunitatilor educative, eligibile pe criterii de competenta si de autoritate pedagogica.
Practica democratizarii invatamantului presupune, in acelasi timp, transformarea mecanismelor de comanda liniara, bazate pe autoritatea administrativa, birocratica, realizabila doar pe verticala sistemului, in structuri decizionale flexibile si pe orizontala sistemului, la toate nivelurile acestuia. Asemenea structuri pot sustine si completa deciziile de politica educationala de pe pozitia expertilor in cercetare si perfectionare pedagogica ( rolul Institutului de cercetari pedagogice si a Institutului de formare initiala si continua a cadrelor didactice cu filialele lor teritoriale aiigajabile inclusiv la nivelul caselor corpului didactic si al centrelor de asistenta psihopedagogica) si de pe pozitia comunitatii educative, nationale (Consiliul national pentru educatie), teritoriale (Consiliul teritorial pentru educatie) si locale (Consiliul local pentru educatie). - Conducerea invatamantului, Managementul educatiei/pedagogic, Managementul organizatiei scolare.