Punctul de plecare al terorismului contemporan - daca putem incerca sa
fixam unul - l-a constituit al doilea razboi mondial odata cu ajutorul dat diferitelor
nationalisme ale Europei occidentale de catre propaganda nazista, repunerea
in discutie a imperiilor coloniale, razboaiele succesive din sud-estul
Asiei si infruntarea americano-sovietica aproape constanta. i5x7xt
De atunci incoace lupta nu a facut decat sa se intensifice, sa se
intinda in lumea intreaga, dar ramanand fidela
aceluiasi tip de scenariu.
Gruparile teroriste se vor deda din 1970 in 1978 unei serii de operatiuni
de hartuire, fara o eficacitate directa deosebita, dar destinate sa tina opinia
internationala treaza: o opinie partial informata de catre mass-medii, mobilizata
la fiecare incident luat in mod separat, incapabila sa discearna actiunea
unei vointe unice in lume, pe deasupra socurilor dintre interese diferite
ce se infrunta intr-o ceata, inadins opaca, de dezordini insangerate.
Terorismul comite intr-o prima etapa patru tipuri de atentate:
- rapirea de personalitati pentru obtinerea unei rascumparari si adesea eliberarea
teroristilor detinuti;
- deturnarea de avioane, urmata in general de aceleasi cerinte;
- jefuirea bancilor si a armureriilor, pentru “a sustine” grupurile
armate;
- distrugerea de cladiri sau de instalatii de diferite tipuri in functie
de simbolica foarte subiectiva a teroristului, de moment.
La toate aceste atentate se adauga masuri destinate sa frapeze opinia internationala,
cum ar fi cererea de publicare in ziare a “comunicatelor”
si difuzarea lor pe posturile de radio si televiziune.
I. - America de Sud
Atentatele teroriste din America de Sud sunt revendicate de catre “Miscarea
de Eliberare nationala” ai carei membri si-au dat porecla de “Tupamaros”,
derivata din numele unui sef indian din secolul al XVIII-lea care se revoltase
impotriva spaniolilor: Tupac-Amaru. De atunci, indienii au facut din el
un erou national si au invocat numele sau in fiecare din revoltele lor
impotriva spaniolilor. In ocurenta, el ilustreaza aici o confuzie
cultivata cu grija intre miscarile subversive si miscarile de eliberare.
Modelul unui punct de plecare posibil este furnizat de catre aceste republici
independente dintre care prima a fost creata dupa revoltele taranesti din 1928,
in Columbia, chiar inaintea crearii Partidului comunist columbian.
Altele au urmat pe urma, mai intai comunitati rurale, si grupuri
de autoaparare, ce tind sa devina republici revolutionare, a carui model ramane
Republica Marquetalia care, fondata in Columbia in 1956, a fost
dizolvata in 1965.
Aceste comunitati au, la inceputurile lor, sprijinul clerului catolic,
in plus instructori chinezi sau cubanezi - ca in cazul Marquetaliei.
Asa cum a scris generalul Guzman: “Niciunul dintre ei (dintre membii acestei
comunitati), nu a renuntat la vechea sa desemnare politica sau religioasa, dar
i-a adaugat una noua, cea de comunist” (J. Larteguy, Les guerilleros,
pag. 257). Aceasta pentru ca ne aflam in America Latina si trebuie sa
tinem cont de trei elemente pentru a intelege caracterul specific al actiunii
revolutionare care este dusa aici:
- vechea actiune revolutionara a iezuitilor si “experimentele”
din Paraguay. Din acest fapt:
- un ideal milenarist este tot timpul prezent in inima populatiei;
- prezenta Bisericii catolice care trebuie neaparat, cel putin in America
Latina, sa fie asociata miscarilor revolutionare pentru ca acestea sa aiba o
oarecare sansa de succes in randul populatiei; si daca nu Biserica,
cel putin unii dintre preotii sai, fara a putea spune o data cu J. Larteguy:
“Biserica catolica era prezenta, activa chiar in spatele acestei
revolutii a unui intreg continent. Poate ca ea este cea care va prelua
conducerea” (op. cit., pag. 285).
Totul se petrece, in America Latina, si poate si in alta parte
a lumii, ca si cum o data in plus in istorie, preotii si-au luat
dreptul de a judeca si de a condamna, pe aceasta lume, intotdeauna in
numele aceleiasi Biserici si a aceleiasi Evanghelii: o noua inchizitie nici
mai sustinuta nici mai dezaprobata de catre Biserica oficiala decat marele
ei model.
In sfarsit, regasim importanta data opiniei internationale si rolul
jucat de catre mijloacele de comunicare din lumea intreaga.
Revolta cubaneza ramane pe acest plan un model. Punctul de plecare nu
este nou: luptatorii din miscarea de rezistenta reusesc sa atraga de partea
lor populatia rurala, in mare parte analfabeta si mizerabila, intr-o
societate cu inegalitati profunde, corupta, sustinuta fara entuziasm de catre
Statele Unite. In mod simultan, o presa mondiala abil informata, o intelighentie
americana si europeana, convinsa prin mijloacele obisnuite, fac din lupta revolutionarilor
cubanezi o actiune exemplara.
Moda pune stapanire pe barba guerilleros, devenita - o data in plus
in istorie - simbolul tuturor contestarilor. Revolutionarul copie in
intentie parul lung si neingrijit al combatantilor, hainele lor verzi,
cizmele, caschetele lor. Mass-media, intelectualii de pe toate continentele
trec sub tacere rezultatele economice mediocre ale acestei revolutii, armata
cubaneza de 200.000 de oameni dintr-o populatie de 7 milioane de locuitori -
o armata platita si echipata de catre Rusia, care pe deasupra antreneaza si
formeaza cadre. Dar camera oricarui adolescent, in Europa ca si in
Statele Unite, este impodobita cu un “poster” reprezentandu-l
pe “Che”, incepand din 1965. Un Guevara din care propagandistii
au facut eroul mitic al oricarei revolutii, la marginea unui nou dar insangerat
romantism.
Terorismul se vrea actualmente a fi “gherila urbana”. Atentatele
se grupeaza in timp si se imprastie in spatiu, incercand
sa dea o impresie de omniprezenta. Ele marcheaza mai intai o faza
a organizarii cu jefuirea a doua casinouri in Uruguay, jefuirea Caja Obrera
la Montevideo si a unei armurerii in august si noiembrie 1966.
Ele se pot imparti apoi in doua rubrici: consecintele terorismului
palestiniano-european si crimele politice legate de un plan de actiune impotriva
Statelor Unite ale Americii.
In prima rubrica putem pune:
- rapirea ambasadorului Germaniei federale in Guatemala la 31 martie 1970
si asasinarea sa la 5 aprilie;
- atacarea misiunii diplomatice israeliene la Asuncion in Paraguay (in
cursul careia o tanara functionara este asasinata);
- rapirea, in iunie 1970, a ambasadorului Germaniei federale in
Brazilia, la Rio de Janeiro.
Atentatele pe care le putem pune in cea de-a doua rubrica sunt in
mod clar mai putin definite, pentru ca nu ne aflam in posesia tuturor
datelor:
- asasinarea unui politist, in Uruguay, pe 31 martie 1970;
- rapirea unui magistrat insarcinat cu instructarea procesului Tupamaros
in Uruguay. El a fost eliberat 8 zile mai tarziu;
- rapirea la Montevideo, in Uruguay, a consulului Braziliei si a sefului
Securitatii ambasadei Statelor Unite pe 31 iulie; in august, rapirea unui
agronom american, care va fi eliberat la 23 martie. Pe 10 august, consulul Braziliei
va fi eliberat la randul sau, dar seful Securitatii ambasadei Statelor
Unite va fi asasinat;
- la 15 septembrie are loc distrugerea prin explozie a unei fabrici de textile
la Montevideo producand pagube de mai multe milioane de dolari;
- in decembrie la Rio, in Brazilia, ambasadorul Elvetiei este rapit
pentru a fi schimbat contra a 70 de prizonieri Tupamaros;
- la 8 ianuarie rapirea in Uruguay a unui procuror general care va fi
eliberat la putin timp dupa aceea’
- la 30 martie rapirea la Montevideo a directorului electricitatii uruguayene;
- la 13 aprilie, rapirea unui industrias;
- la 29 aprilie, 30 de incarcaturi de dinamita explodeaza la Montevideo,
in mai multe puncte ale orasului;
- la 23 iunie 1971, rapirea unui avocat, si
- la 25 iulie, asasinarea la Montevideo, de catre Tupamaros, a unui colonel.
II. - Statele Unite ale Americii
Evolutia situatiei in Statele Unite este deosebit de bogata in
informatii datorate importantei universitatilor si a vietii universitare americane,
gratie schmburilor universitare numeroase cu tarile Americii de Sud, fara indoiala,
dar si cu Europa si Orientul Apropiat.
Agitatia din universitatile americane se instaleaza intr-o inlantuire
melodica care cuprinde dezvoltarea opozitiei rasiale, razboiul dus in
Vietnam si marea ofensiva a lui Fidel Castro in Cuba.
Se observa in 1961 aparitia unei miscari studentesti pentru o societate
democratica - Students for a Democratic Society - SDS, cu idei generoase si
un program mai degraba vag: lupta impotriva pauperizarii si pentru mai
multa “dreptate sociala”. Strategia lor era bazata pe o contestare
non-violenta si pe invatarea poporului a drepturilor sale, in cartierele
dezmostenite, slums si bidonvilluri - aceasta in buna traditie a romantismului
muncitoresc si populist a intregului tineret universitar incepand
de la 1830 incoace.
Foarte repede aceasta miscare se imparte in mici grupuri ideologice.
Tintele avute in vedere sunt politica externa a Statelor Unite, recrutarea
si expedierea militarilor in Vietnam, in sfarsit invatamantul
superior american in ansamblul sau.
Din SDS ramane imaginea, devenita familiara timp de cativa ani,
a studentului cu parul lung, murdar, amator de diverse stupefiante (pot-smokers
sau acid-heads), care pledeaza pentru amorul liber - ca si cum de-abia fusese
inventat - si partizan al discutiei libere despre orice si in orice circumstante:
o amintire a vechiului individualist anarhist.
In 1970, 4.500 de membri erau cunoscuti ca apartinand acestor grupuri,
dar influenta lor se intinsese la mai multe sute de mii de tineri si de
mai putin tineri imprastiati in toate universitatile americane.
In 1965, o divergenta profunda asupra actiunii care trebuia dusa ii
opune pe non-violenti partizanilor violentei. Se produc pagube in universitati,
in timp ce apar in campusuri arme in mainile studentilor.
In 1968, studentii contestatari, fara o apartenenta precisa, si membrii
SDS reuniti intr-o mare cinventie democratica decid un numar de masuri
care trebuiau luate; o tactica este oprita:
- boicotarea scolilor (scoala fiind creuzetul unde se formeaza personalitatea
viitorilor membri ai societatii de consum);
- lupte pentru revendicarile studentesti;
- intreruperea cursurilor;
- injurii vociferate ca argumente;
- ocuparea cladirilor administrative;
- manifestatii in fata domiciliului personalitatilor;
- baricade in campus;
- publicarea unei prese clandestine underground dar aflata in vanzare
libera, ca Helix la Seattle in statul Washington sau Kaleidoscope la Madison
in Wisconsin;
- lupta impotriva fortelor de politie;
- atacuri urmate de maltratari corporale impotriva studentilor care se
opuneau acestei linii de conduita.
Totusi, in ciuda universitatilor inchise sau ocupate, in
ciuda amenintarilor si a luptelor, 72 % dintre studentii americani refuza sa
se supuna acestui terorism.
Dupa un proces clasic, un grup antrenat la violenta si gata de orice va da nastere,
initial, din aceasta miscare, non-violentilor, brusc inaspriti dupa o
sciziune si o evictiune a elementelor “moi”. Ei sunt Weathermen
sau “meteorologii”. Numele li se trage dintr-o fraza apartinand
unui cantec al lui Bob Dylan - Subterranean Homesick Blues - “you
don’t need a weatherman to know which way the wind blows”, “nu
ai nevoie de meteorolog ca sa stii din ce parte bate vantul”.
Acesti Weathermen constituie o asociatie, mai mult clandestina decat secreta.
Ei sunt tineri partizani ai gherilei ale caror activitati se limiteaza, deocamdata
la confectionarea si punerea bombelor in cladirile publice, institutii
si sectii de politie.
In 1970 Weathermen au comis sute de atentate cu bomba impotriva
bancilor, sediilor marilor industrii ale tarii, comisariatelor de politie, centrelor
de recrutare si a birourilor sau instalatiilor militare. In majoritatea
cazurilor, teroristii previn iminenta unui atentat cu 15 sau 20 de minute inainte
pentru a evita producerea de victime. Stategia le este limitata ca si doctrina
lor: “Atunci cand reprimarea mult mai violenta a puterilor publice
exasperate va atinge paturi din ce in ce mai intinse ale populatiei,
atunci revolutia va izbucni, pentru ca poporul va fi excedat: revolutia este
singura care poate vindeca ranile acestei tari.” (Michel Gardey, Qu’est-ce
qui se passe donc en Amerique?, France-Soir, 26 ianarie 1971).
La FBI numarul lor este evaluat la vreo cateva sute - poate ca ar trebui
precizat ca este vorba de cateva sute de membri activi, deoarece numarul
de simpatizanti, de complici, intotdeauna dificil de evaluat, este mult
mai important, provenind in general din mediile cultivate si instarite
ale tarii. Astfel un mare juriu din comitatul New York conducand o ancheta
asupra atentatelor cu bomba din diferite puncte ale orasului a primit declaratii
din partea unor tineri absolventi ai Facultatii de fizica care recunoscusera
cu usurinta ca se aflau in relatie cu Weathermen.
Multi dintre ei “aveau la origine cele mai frumoase calitati de darnicie
si abnegatie”. Ei vroiau “sa schimbe Societatea”, si sa devina,
pentru aceasta, infirmieri, educatori benevoli, lucratori sociali in cartierele
negrilor sau in cocioabele locuite de albii cei mai saraci.
Ei au abdicat, spun ei, in fata unei societati in care birocratia
sufoca orice initiativa, orice elan generos - chiar dupa principiile subversiunii.
Ar ramane de retrasat istoria “preluarii controlului” lor
incepand cu ultima descurajare si de studiat geneza primului gest
criminal.
La inceput membrii lor formau grupuri de afinitati ce se recrutau prin
cooptare si care operau in clandestinitate. Incepand din 1972,
ei sunt impartiti in celule de cate trei membri. Ordinele
sunt date si primite prin telefon sau prin posta, cu indicatii conventionale
ce permit identificarea emitatorului si autentificarea mesajului.
Ansamblul acestor grupuri de dimensiuni variabile, al acestor asociatii care
formeaza probabil adevarate “comuniuni” prin intensitatea spiritului
de lupta, in ciuda necesarei lor dispersari geografice, constituie ceea
ce s-a convenit sa numim in Statele Unite Noua Stanga.
Ca si Students for a Democratic Society, aceasta Noua Stanga opereaza
mai ales in universitati, dintr-o ratiune strategica evidenta. In
primul rand pentru ca ele regrupeaza o populatie tanara, eterogena,
din punct de vedere psihologic vulnerabila. Apoi pentru ca, datorita construirii
de “campusuri” - dupa moda americana -, ele sunt izolate, indepartate
de orase sau prost legate de centru. Aceste doua elemente permit nasterea in
randul oricarui tineret a unui sentiment de frustrare, de maladjustment
in societatea inconjuratoare. Este deci usor sa cultivi aici sentimente
de anxietate, de ura compensatoare, de a cultiva si a face sa infloreasca
aici o notiune la fel de absurda ca cea a luptei dintre categoriile de varsta.
Aceasta notiune contribuie la inradacinarea si mai profunda a sentimentului
de izolare. Viata cotidiana a studentilor, in crestere, ii pune
in prezenta profesorilor, a intelectualilor, in general fragili,
ce au o mai mare grija sa placa auditoriului lor decat sa impartaseasca
convingeri incerte.
O aceeasi situatie a generat o aceeasi strategie care va fi pusa in practica
prin urmare in toate universitatile in care se va regasi o situatie
“exploatabila”.
1. Trebuie mai intai gasita solutia, adica evenimentul, incidentul,
pe care se va putea sprijini edificiul revendicarii apoi cel al agitatiei subversive,
conducerile teroriste in sfarsit. Orice eveniment sau incident poate
conveni, mai ales daca el se sprijina pe o acuzatie de rasism sau, la vremea
respectiva, pe razboiul din Vietnam. Si bine inteles cu conditia de a
nu fi posibila ajungerea la un acord limitat, local, asupra chestiunii in
cauza.
2. Institutia sau universitatea este obligata sa ia pozitie fata de acest punct
de dezacord - fie si numai pentru a interzice manifestatiile -, si sa fie adusa
in situatia de asupritor facand-o sa respinga - chiar pentru incompetenta
- cerintele prezentate si sa refuze sa se asocieze acestor cerinte.
3. Crearea unei crize de autoritate printr-un act semnificativ ce poate sa adune
un mare numar de manifestanti: un mars, o defilare, ocuparea prelungita a unor
localuri putand sa antreneze o reactie brutala din partea administratiei.
4. Extinderea conflictului folosind zi de zi incidentele survenite, subliniind
luarile de pozitie excesive ale personalitatilor in cauza si impinse
la exasperare, ca si brutalitatile fortelor insarcinate cu mentinerea
ordinii.
In toamna anului 1970, o lege - Omnibus Central bill - acorda puteri marite
fortelor de ordine si mareste pedepsele faptelor ce au drept scop plasarea de
dispozitive explozive, distrugerea cladirilor publice, pagubele aduse in
dauna proprietatii private, la fel ca si omorurile cauzate de explozia bombelor
sau a dispozitivelor explozive. Legislatia existenta este si mai intarita
la New York, in statele Wisconsin si Ohio si in California unde
violenta creste in continuare. Trebuie observat, in trecere, ca
aceste state formeaza o parte din centura americana a Marilor Lacuri, in
apropierea frontierei canadiene din zona Ontario si Quebec - o posibila zona
pentru implantarea unei platforme revolutionare. In aceasta perspectiva,
putem sa intelegem mai bine terorismul din Quebec, care se hraneste mai
mult din plangerile trecute si din acele luni teribile ai anilor 1837
si 1838 decat din revendicarile prezente. Putem aseza in acest cadru
rapirea in Canada, la 5 octombrie 1970, a lui M. J. Cross, seful Misiunii
comerciale britanice, si, la 10 octombrie, cea a lui M. P. Laporte, ministrul
din Quebec al Mainii de Lucru si al Imigratiei, urmata de asasinarea sa
la 18 octombrie.
In fata, daca putem spune asa, diametral opusi Noii Stangi americane,
Minutemen constituie o armata secreta, gata sa actioneze “la minut”
care ar urmari “o invazie a teritoriului american de catre fortele sovietice
sau o subversiune interna sfarsind printr-o maree revolutionara”.
Baza lor teoretica - restransa - este reprezentata de “o clica socialo-comunista
care se pregateste sa puna mana pe putere urmand un plan si un calendar
riguros stabilite”.
Minutemen au in comun cu Weathermen si cu Noua Stanga o certa vointa
de distrugere a societatii liberale actuale. Difera doar modalitatile de organizare
ale societatii autoritara cu punerea lor in practica.
Ca si Weathermen, Minutemen se antreneaza in manuirea diferitelor
arme: bazooka, mitraliere silentioase, grenade; de asemenea in utilizarea
dinamitei si a nitratului de amoniu. Ei provin, ca si dusmanii lor, din clasa
mijlocie si sunt in 41 de state din Uniune.
Terorismul pentru ei nu este decat un mijloc de provocare. Scopul fiind
acela de a face guvernul sa ia masuri represive impotriva unei parti importante
a populatiei pentru a putea pe urma ridica poporul impotriva guvernului
pana la o infruntare decisiva - pana la abolirea pluralismului
democratic si instalarea unei dictaturi elitiste (cf. James Boyd, New York Times
Magazine, From Far Right to Far Left, 6 decembrie 1970, pag. 49 si Kenneth Keniston
si Michael Lerner, New York Times Magazine, Recent Study of Right Wing and Left
Wing Extremists, 8 noiembrie 1970, pag. 28-29).
Fara a merge pana acolo incat sa spunem ca acesti autori ca
“extremele se confunda”, putem constata ca cele doua categorii de
marginali devianti, prin refuz sau prin exces de conformitate, constituie in
Statele Unite, ca si in alte parti fara indoiala, o masa instabila
- in sens chimic, periculoasa -, un explozibil social, in care multi
artificieri incearca sa-si plaseze detonatoarele, ca si dispozitivele
lor de reglare.
The Black Liberation Army, Armata de Eliberare neagra, declara in ziarul
miscarii Right on - pe 29 februarie 1972 - ca ea cauta sa atiga acelasi scop
ca si Tupamaros in Uruguay, Frelimo in Mozambic sau ca toate celelalte
forte de eliberare: “a pune in practica intreaga teorie si
retorica revolutionara”. Unul dintre liderii sai: Eldridge Cleaver, afirmase
deja “dreptul absolut al afro-americanilor de a lua armele si de a declara
razboi asupritorilor lor”. El recomanda in plus luarea initiativei
de a ataca si de a ucide “porcii” - politistii, in argoul
terorist american. Black Liberation Army s-a manifestat in 1971, cand
unii dintre membrii sai au ranit cu rafale de pistoale mitraliera politisti
care urmareau niste automobilisti ce savarsisera o infractiune. Doua zile
mai tarziu, alti doi politisti erau asasinati de catre un grup al BLA.
La 15 februarie 1972 acelasi organ isi cheama cititorii la “violenta
armata revolutionara, de exemplu devalizarea bancilor”. Alte bande teroriste
americane, ca Symbionese Liberation Army, preconizeaza asasinarea persoanelor
vinovate de impiedicare a actiunii revolutionare, adica de opunere fata
de terorism. La 6 noiembrie 1973, un grup din aceasta “armata” asasineaza
un director de scoala, la Oakland in California, “vinovat”
de a fi propus asigurarea securitatii scolilor de catre paznici si de a fi cerut
elevilor si personalului carnete de identificare.
In sfarsit, la 4 februarie 1974, aceeasi Symbionese Army o rapeste
pe Patricia Hearst, fiica unei importante personalitati a presei americane.
Teroristii cer o rascumparare de mai multe milioane de dolari... “in
merinde care vor trebui distribuite celor mai nevoiasi”. In plus,
familia Hearst va trebui sa publice in presa diverse proclamatii emanand
din acelasi grup.
Aceasta forma de criminalitate, pretinzandu-se cu scop politic, imposibil
de distins de crimele de drept comun, mai ales atunci cand criminalii
incepatori si ucenicii teroristi sau intelectualii revoltei fac apel la
criminali experimentati, s-a raspandit in lume, orientand
intr-o maniera deosebita tensiunile nelipsite traduse in limbajul
luptei de clasa.
III. - Europa si Japonia
Continuitatea agitatiei revolutionare in universitatile americane a
fost asigurata, in Europa si in special in Republica federala
germana de catre Universitatea Berlinului de Vest, datorita implantarii sale
politice, sociale, psihologice. Trebuie mentionat, in ocurenta, rolul
jucat, prin prezenta in Germania, de o armata americana cu problemele
sale si cu dezertorii sai de-a lungul intregului razboi din Vietnam.
Consecintele acestui fapt au fost descrise si in alte parti: revolta studentilor
din Berlinul de Vest care recapata forma actiunilor provos, Kommune II care
se defineste ca o “Societate psihanalitica de Arta dramatica amatoare”,
violentele din 2 iunie 1967, din timpul vizitei Sahului Iranului la Berlin,
moartea unui student, inmormantarea sa la 8 iunie: pana la
o infruntare - dorita de catre conducatorii grupurilor - dintre manifestanti
si populatia exasperata a Berlinului in decembrie 1967 (cf. Henri Arvon,
Le gauchisme, pag.86-88, Paris, PUF, 1974 (“Que sais-je?”,nr. 1587)).
La 24 mai 1967, un incendiu devasteaza un mare magazin din Bruxelles, A l’Innovation:
incendiu criminal pe care un manifest semnat Kommune I il atribuie unui
grup pro-chinez numit “Actiunea pentru Pace si Prietenie intre Popoare”.
Acest incendiu este prezentat ca un represaliu impotriva bombardamentelor
americane din Vietnam.
Noi incendii izbucnesc in noaptea de 2 aprilie 1968: doua mari magazine
din Frankfurt, Kaufhof si Schneider, in care au fost plasate bombe incendiare
“artizanale” - una dintre ele va fi regasita intacta la Kaufhof.
Politia aresteaza trei barbati si o tanara: Thorwald Konrad Proll, de
26 de ani, Hubert Hartmut Horts Sohnlein, de 25 de ani, Andreas Baader, de 25
de ani, si Gudrun Ensslin, 28 de ani. Se va vorbi despre prima batalie - Wolkskrieg
-, razboiul Poporului impotriva “terorismului de consum”.
Procesul, de pe urma caruia cei patru sunt condamnati la trei ani de inchisoare,
serveste drept tribuna. Declaratiile sunt facute aici in cel mai pur stil
al vechilor anarhisti din 1905, 1871, 1848 si continuare inapoi in
timp.
Totusi inculpatii sunt pusi in stare de libertate 14 luni mai tarziu,
pe 13 iunie 1969, asteptand ca procesul lor sa faca apel in noiembrie.
Ei profita de libertatea lor pentru a participa la o operatiune condusa de catre
studentii de la sociologie si de la stiinte umaniste, tinzand sa “politizeze”
caminele de baieti din Frankfurt, sub acoperirea a diferite asociatii caritabile
de ajutor.
Cu aceasta ocazie, grupul lui Andreas Baader o intalneste pe Ulrike
Meinhof, care facea un reportaj despre caminele de fete pentru Konkret, odinioara
Studentenkurier, la care ea era redactor-sef.
Acesti tineri reprezinta, de fapt, o intreaga generatie care se intreaba
asupra atitudinii si a optiunii parintilor lor din timpul perioadei hitleriste.
Multi gandesc ca si Thomas Mann ca “anticomunismul este cea mai
mare absurditate a secolului” si nu vad decat manifestarea unui
liberalism nonconformist acolo unde exista de fapt terorismul anarhist si subversiunea.
Punctul de intalnire este Club Voltaire din Berlin, unde se intalnesc
autonomisti basci, catolici irlandezi, algerieni, bengalezi, negri americani
si africani proveniti din toate miscarile revolutionare ale Africii.
In Franta, o vaga agitatie studenteasca pleaca de la Universitatea din
Strasbourg in 1966 cu un manifest: Despre mizeria din mediul studentesc
considerata sub aspectele sale economice, politice, psihlogice, sexuale si in
special intelectuale si cateva mijloace pentru a o remedia. Este vorba
despre un supliment special al nr. 16 al revistei 21-27 Etudiants de France
editata de catre Uniunea nationala a Studentilor din Franta: Asociatia federativa
generala a Studentilor din Strasbourg. Aceleasi teme sunt aici dezvoltate in
aceeasi maniera si cu aceleasi argumente ca si in publicatiile aflate
in vanzare la Cercul Voltaire din Berlinul de Vest.
Nu se mai pune problema participarii la niste alegeri oarecare, ci de a declara
razboi cu scopul de a impune conceptia unui “Partid mondial - Armata rosie
mondiala - Frontul revolutionar mondial”.
In Japonia ca si in alte parti, subversiunea a ales terenul mobil
al universitatilor din aceleasi ratiuni ca si in Statele Unite si in
Europa occidentala; in zilele de 20, 21 si 22 septembrie, Grupul Armatei
rosii se manifesta in infruntarile dintre studenti si fortele insarcinate
cu restabilirea ordinii.
Cocteiluri Molotov, grenade lacrimogene, atacuri ale sectiilor de politie, baricade,
se succed timp de peste cinci ore.
Dar, dupa strategia Armatei rosii japoneze, fiecare gest insurectional constituie
o pregatire pentru insurectia finala (Armata rosie, februarie 1972). Nu mai
este vorba deci de a antrena poporul ca in cursul primei Comune pariziene
din 1793, nici de a-i trezi cele mai rele instincte asa cum vroiau Neciaev si
Bakounine, nici chiar de a inspaimanta burghezul ca in timpul
celei de a doua Comune pariziene din 1871 si dupa gandirea anarhistilor
“fin de siecle”, ci de a obisnui poporul cu violenta, cu mortii
necunoscuti gasiti dimineata pe strada, cu abdicarea, cu fuga, cu linistea.
IV. - Orientul Apropiat
Tensiunile din Orientul Apropiat au drept axa principala existenta statului
Israel si prezentei minoritatilor religioase. Totusi, organizatiile teroriste
actuale, ar putea revendica filiatia lor directa din societatile secrete care,
pe aceleasi pamanturi, loveau printii in mijlocul domniei lor si
au dat numele lor “Asasinilor”.
Istoria reinnoirii acestor miscari incepe cu primul razboi mondial,
prin activarea confreriei religioase Senoussiya, de atunci, Tripoli de catre
agentii Imperiului german. Aceasta actiune a continuat pe firul revoltelor nationaliste
din Maghreb, cu utilizatori diferiti. Ea a continuat, de-abia vizibila atat
in randul Oulema cat si in sanul Fratilor Islamului,
acest ordin intern al tuturor revoltelor din Maghreb.
Atitudinea lui Mufti din Ierusalim in timpul celui de-al doilea razboi
mondial, alaturandu-se puterilor Axei, a fost in intregime
de continuitate a unui trecut recent care nu potolise nimicirea armatelor arabe
dupa primul razboi israeliano-arab din 1947-1948.
Din acest moment , in ciuda promisiunilor facute de catre comandamentul
israelian ce garanta protectia persoanelor si a bunurilor, in ciuda manifestelor
linistitoare raspandite cu miile, 600.000 de palestinieni isi parasesc
locuintele, abandonand totul, pana la obiectele de prima necesitate,
in termenii nu se stie caror asigurari a unei intoarceri prompte
sub protectia armatelor arabe.
Ei vor fi de-acum inainte sortiti unei existente mizerabile in taberele
pe care unele tari arabe au acceptat sa-i primeasca si bine inteles sa-i
mentina. Astfel, acesti refugiati vor constitui, si cu ajutorul unei demografii
galopante si a regruparii lor impreuna cu o intreaga populatie care
pana atunci traia in bidonvilluri, un element al razboiului de nimicire
dus impotriva Israelului. Aceste tabere vor deveni tot atatea baze
de importanta strategica pentru operatiunile purtate pe teritoriul israelian,
dar mai ales o arma puternica in mainile intelighentei occidentale
pentru a ridica impotriva Israelului opinia publica mondiala, dupa un
scenariu de acum devenit familiar, pana la o condamnare de catre Natiunile
Unite.
Exasperati de raidurile inamice, israelienii riposteaza in noaptea de
28 februarie 1955 lansand o actiune punitiva impotriva cartierului
general al armatei egiptene, in fasia Gaza, in mijlocul taberelor
de refugiati palestinieni.
In schimb, presedintele Nasser da ordinul de inarmare a voluntarilor
palestinieni - fedaynii -, de a-i antrena pentru a indeplini actiuni teroriste
chiar in interiorul teritoriului israelian. De aici a rezultat afacerea
Suez in 1956 si infrangerea Egiptului. Palestinienii se organizeaza
in grupari armate independente. In ianuarie 1964, cu ocazia primei
intalniri la varf arabe la Cairo, Ahmed Choukeiri, reprezentantul
palestinienilor la Consiliul Ligii Arabe, ii sugereaza presedintelui Nasser
sa creeze o entitate nationala palestiniana in exil.
Patru luni mai tarziu, un Congres palestinian se intruneste la Ierusalim
care hotaraste crearea Miunadhamat et-Tahrir-el-Falestiniya - Organizatia de
Eliberare palestiniana sau OLP.
In timpul celei de-a doua intalniri la varf arabe care
s-a tinut la Alexandria in luna septembrie a anului urmator, OLP este
inzestrata cu o armata: Armata de Eliberare palestiniana, inarmata
si antrenata de catre Egipt, avand cartierul general la Gaza.
Siria parea atunci ca sustinuse o alta organizatie, Haraka Tahrir Falestin -
Miscarea de Eliberare a Palestinei - a carei sigla inversata rezulta Fatah care
inseamna Victorie. Partizanii El-Fatah intreprind raiduri impotriva
Israelului de pe teritoriul iordanian, in asa fel incat sa
antreneze toata lumea araba in acelasi razboi.
Presedintele Nasser hotaraste inchiderea golfului Akaba navelor israeliene,
provocand astfel cel de-al treilea conflict israeliano-arab sau “razboiul
de Sase zile”, in iunie 1967.
Noua deruta a armatelor arabe aduce 150.000 de palestinieni in plus in
taberele de refugiati, formand de data aceasta un adevarat stat practic
autonom chiar in sanul regatului Iordaniei cu guvernul sau El-Fatah
organizat in doua ramuri combatante:
- Militia compusa din membrii organizatiei politice. Ea reprezinta o rezerva
gata sa puna mana pe arme in orice moment pentru a intari
randul luptatorilor.
- El-Assifa - Furtuna - constituie ramura militara formata din aproximativ 200
sau 300 de fedayni repartizati in comandouri de cate sase pana
la opt oameni. Ea dispune de un armament modern cuprinzand arme grele
cum sunt rachetele Katiusa si rachete anti-aeriene furnizate de catre Vietnamul
de Nord si China. Din aprilie 1970, tehnicienii El-Fatah vor fabrica o parte
din armamentul lor: grenade anti-tanc, rachete Katiusa, perfectionate si denumite
Fath tip nr.1.
Fedaynii sunt antrenati in baze militare stabilite in Iordania si
in Liban, dar si in majoritatea tarilor arabe, probabil ca si in
China populara, in Vietnamul de Nord, in Cuba sau in regiunile
din sudul Africii.
Tinerii palestinieni intre 12 si 16 ani primesc o pregatire militara in
cadrul unei organizatii dependente de El-Assifa: El-Asbal - puii de leu.
In sfarsit, si ceea ce este fara indoiala cel mai important,
El-Fatah pune pe picioare o intreaga reprezentatie in lume in
asa fel incat sa atinga repede opinia internationala prin mijloacele
obisnuite.
Nu este lipsit de interes sa notam ca Biroul El-Fatah pentru Europa occidentala
se afla, pana nu de mult inca, la Frankfurt si ca delegatiile cele
mai puternice se aflau in Franta si Marea Britanie, si care practic aveau
un delegat in fiecare oras universitar - un mediu deosebit de sensibil
si usor de sensibilizat.
La 18 martie 1968, un autocar ce transporta scolari de la Tel Aviv este aruncat
in aer la Neguev de o mina pusa de catre teroristii El-Fatah: doi copii
sunt ucisi, alti 28 raniti.
Israelul hotaraste sa previna noile atentate distrugand o baza a organizatiei
El-Fatah de pe teritoriul iordanian la Karameh - intr-o tabara de refugiati.
Dar dornic sa crute vietile inocente si populatia iordaniana, comandamentul
militar ordona soldatilor israelieni sa nu traga in civili si, in
caz de atac, sa riposteze numai; in plus, manifeste aruncate din avion
avertizau populatia asupra atacului israelian de pe 21 martie 1968.
Este clar ca un atac dus in asemenea conditii nu putea conta pe vreun
efect de surpriza.
Israelienii au putut sa arunce in aer casele fortificate, sa ucida aproape
150 de fedayni si sa ia cu ei 200 de prizonieri. Totusi, ei au trebuit sa se
retraga din fata sosirii unei coloane blindate iordaniene si sa-si numere victimele:
29 de morti si 70 de raniti. Nu i-a trebuit mai mult organizatiei El-Fatah ca
sa faca din lupta de la Karameh prima sa victorie militara, impunandu-se
astfel intregii lumi arabe.
Fedaynii El-Fatah comiteau atunci greseala de a considera Iordania drept o tara
cucerita si sa viseze prea mult ca vor face din regatul hasemit o Republica
populara, baza de pornire a celor mai indraznete expeditii.
Fara indoiala, in ciuda armelor rusesti de model recent, operatiunile
pe care ei le poarta pe teritoriul israelian raman modeste. Dar Comitetul
executiv si Consiliul secret al organizatiei El-Fatah au inteles valoarea
buletinelor de victorie, atat in ochii tarilor lumii arabe cat
si pentru opinia internationala devenita favorabila.
In acelasi an, Consiliul national al OLP si Comandamentul Jich et-Tahrir
ech Cha’abi - Armata de Eliberare populara - hotarasc crearea Fortelor
populare de Eliberare (Kouwat et-Tahrir ech-Cha’abiya) pentru a limita
influenta organizatiei El-Assifa si a lupta pe acelasi teren.
Este vorba despre o forta de aproximativ 2.000 de oameni compusa din unitati
clandestine destinate actiunii teroriste. Totusi, in sanul a ceea
ce presa internationala numeste “lumea araba unita” apar fisuri.
Siria suscita propriile sale miscari palestiniene. Mai intai Avangarzile
Razboiului de Eliberare populara, la sfarsitul anului 1967 (Talai’a
Harb et-Tahrir ech-Cha’abiya), care regrupeaza diferite mici grupuri sub
egida Partidului baas sirian, cu ramura sa militara Es-Saika - Fulgerul. Aceasta
forta poate primi foarte repede intariri din partea armatei siriene. Din
1969 a fost semnalata aici prezenta ofiterilor instructori algerieni.
Politica de conciliere a organizatiei El-Fatah in privinta regatului hasemit
si a emiratelor arabe nu decurge fara socuri, fara sciziuni.
Ostil regimului hasemit, doctorul Sartaoui Issam paraseste El-Fatah la 7 noiembrie
1968 pentru a fonda propria sa organizatie: Organizatia de Actiune pentru Eliberarea
Palestinei (el-Hatat el’amila li-Tahrir Falestina). La inceputurile
sale OALP beneficiaza de ajutorul interesat al regimului baas irakian pentru
echiparea a 7 grupuri inarmate cuprinzand aproximativ 400 de fedayni.
Dar, foarte repede, Partidul baas irakian si cel putin aripa sa dreapta hotaraste,
in timpul congresului de la Beirut din februarie 1969, crearea unui Front
arab de Eliberare (Jebhat et-Tahrir el-Arabiya), fapt ce permite inchiderea
birourilor Fatah la Bagdad si oprirea oricarei sustineri a OALP care risca sa
constituie o amenintare la adresa regimului.
Tendinte revolutionare foarte clare se afirmasera deja in sanul
Frontului popular de Eliberare a Palestinei(el-Jabhat ech-Cha’abiya li-Tahrir
Falestina) creat in noiembrie 1967 sub egida Miscarii nationalistilor
arabi.
Pentru FPLP lupta de eliberare impotriva Israelului nu mai este decat
un mijloc de castigare a maselor populare cu scopul de a asigura succesul
revolutiei si mai intai in lumea araba.
Ramura marxist-leninista se separa in februarie 1969 pentru a fonda un
Front popular si democratic de Eliberare a Palestinei (el-Jabhat ech-Cha’abiya
ed-Democratiya li-Tahrir Falestina). Aceasta miscare isi defineste actiunea
ca o participare la o “lupta dusa de catre revolutionarii intregii
lumi impotriva sionismului, imperialismului si reactiunii arabe”;
el ar regrupa o mie de aderenti.
Alte organizatii se nasc, fuzioneaza in “fronturi” sau dispar,
propunand solutii mai mult sau mai putin bazate pe violenta, mai mult
sau mai putin inspirate de catre puteri straine pana la aceasta Organizatie
a Fidayin d’el-Aqca (Mounadhamat Fedayin el-aqca) care nu ar fi fost decat
un pretext pentru o escrocherie de colectari de fonduri, descoperita in
septembrie 1969 in urma unei anchete conduse de catre OALP.
Aceasta inmultire a organizatiilor concurente daca nu rivale a necesitat
crearea de structuri de primire incepand cu Organizatia de Eliberare
palestiniana, in februarie 1969. In acelasi timp, subordonarea Fondului
national palestinian, care pana atunci depindea de Liga araba, a adus
OLP-ului importante mijloace financiare.
Consiliul national al Palestinei (el-Majlis el-Outani el-Falestini) este un
fel de Parlament in care sunt reprezentate diferitele organizatii palestiniene.
Un comandament al luptei armate palestiniene (Kidayat el-Kfak el-Moussalah el-Falestiniya)
se limiteaza in realitate la centralizarea si la difuzarea comunicatelor
militare ale catorva zeci de organizatii.
In acest timp unitatile antiteroriste israeliene produc pierderi grele
fedaynilor, nimicind grupuri intregi inca de la intrarea lor pe
teritoriul Israelului. Teroristii isi modifica atunci tactica si bombardeaza
chibuturile si orasele din nordul Israelului - ca Kiryat Shmoneh - cu rachetele
lor Katiusa prevazute data aceasta cu dispozitive de intarziere.
Lansate la inceputul noptii, ele explodeaza cateva ore mai tarziu
in mijlocul targusoarelor si a cartierelor adormite. Numerosi israelieni,
locuitori ai nordului Galileei cauta atunci sa se refugieze mai in sud.
Teroarea risca sa provoace un adevarat exod.
Presedintele Nasser prevazand ripostele israeliene accepta un acord de
incetare a focului propus de catre secretarul de stat american William
Rogers la 23 iulie 1970.
In timp ce El-Fatah ajutat de organizatiile ce tineau de OLP loveste Israelul,
Frontul popular pentru Eliberarea Palestinei si alte mici grupuri revolutionare
intra in terorismul international.
Dupa o serie de atentate impotriva avioanelor companiei israeliene El-Al,
comandamentul israelian lanseaza un raid de represalii impotriva aeroportului
din Beirut. Un comando heliportat distruge la sol numeroase aparate ale diferitelor
linii arabe in timp ce in lume, impotriva Israelului, se dezlantuie
aceeasi intelighentie si aceleasi mass-medii. Totusi Libanul, Iordania au tinut
cont de aceasta punere in garda si au acuzat FPLP ca a dat lumii o imagine
falsa a cauzei palestiniene.
Alte atentate teroriste s-au succedat impotriva birourilor El-Al la Atena
pe 25 noiembrie 1969 - atentat revendicat de catre Frontul de Lupta populara
palestiniana (Jebhat el-Nidhal ech-Cha’abi el Falestini), o organizatie
apropiata FPLP-ului, apoi impotriva birourilor aceleiasi companii aeriene
la Bruxelles, Berlin, Teharan si Istanbul.
Un incendiu criminal izbucneste la Munchen intr-un camin evreiesc pentru
persoanele de varsta a treia, facand sapte victime; o grenada este
aruncata intr-un autocar pe aeroportul din Munchen. In sfarsit,
un Jumbo-Jet al companiei Lufthansa este deturnat pe Aden.
Alegerea teatrelor externe ale operatiunilor tine de prezenta unei noi personalitati
din sanul OLP, fondatorul FPLP in 1967: Georges Habbache.
Intr-adevar, Yasser Arafat, ales in unanimitate pe 3 februarie 1969
presedinte al Comitetului executiv al OLP reprezinta o versiune araba a unui
guerillero sud-american. O informatie neverificata face din el nepotul vechiului
Mufti din Ierusalim - Hadj Amine el Husseini, inrudindu-l deci cu o foarte
veche familie palestiniana; el insusi s-ar fi nascut la Ierusalim sau
la Naplouse - iar familia sa ar fi trait mult timp in teritoriile din
Gaza.
Intr-o prima etapa, din 1965 in 1967, Yasser Arafat a beneficiat
de sprijinul sirienilor, cu arme si cu baze de antrenament in apropierea
frontierei cu Israelul. Asa cum am vazut, aceasta este perioada raidurilor purtate
impotriva chibuturilor din Galileea.
Razboiul de Sase zile ii sporeste prestigiul in ochii presedintelui
Nasser. Il inlocuieste pe Choukeiry in fruntea OLP-ului: un
Choukeiry a carui actiune se limita indeosebi la discursuri violente.
Ripostele israeliene, represaliile adesea mai marcante decat atentatele,
opinia internationala din ce in ce mai ingaduitoare, provoaca in
randul liderilor diferitelor miscari palestiniene o criza certa.
Yasser Arafat continua o lupta care a dat in alte parti rezultate in
trecut: asigurarea unei prezente militare si in ciuda esecurilor militare
repetate, incercarea de a repurta o victorie politica. Punctul de vedere
al lui Geoges Habbache este diferit, cel putin din ceea ce a expus unei ziariste
italiene:
“Perspectiva de a declansa un al treilea razboi mondial nu ne preocupa...
Oricare ar fi pretul, noi vom continua lupta noasta... Fara acordul nostru,
celelalte popoare arabe nu pot face nimic. Deci nu vom consimti niciodata la
o solutionare pasnica...” (citat de Christofer Dobson, Septembre noir,
pag. 51-52, traducere franceza).
Atentatele teroriste din Orientul Apropiat vor constitui, cel putin in
aparenta, tot atatea incitari la un razboi mondial. Ele sunt totusi destinate
sa retina atentia opiniei internationale asupra acestei parti a lumii, in
timp ce alte actiuni, mai importante pe planul stategiei mondiale, se desfasoara
in alta parte, in Africa de exemplu.
Primul obiectiv al acestor atentate este de a arata ca aceasta prima etapa a
unui razboi impotriva Europei ocidentale este dus de catre elemente diverse
venite din toate tarile lumii si ca amenintarea unei revolutii universale nu
este ceea ce pare in realitate: o momeala, destinata sa acopere inaintarea
unui imperiu.
Din 1969 s-au stabilit relatii cu diferite grupuri de simpatizanti occidentali
dornici de a nu tagadui drepturile palestinienilor. Astfel, o delegatie a OLP
este intampinata la Congresul tinerilor Liberali - aceasta aripa
radicala a Partidului liberal englez - la Londra, in martie 1970. Dar
din 1969, o misiune a reprezentantilor FPLP a plecat in Statele Unite
pentru a colecta aici fonduri, in special in randul negrilor.
Responsabilul insarcinat cu cumpararea de material al El-Fatah-ului a
efectuat un sejur de doua luni in Japonia in vara anului 1969 si
Palestina a fost reprezentata la cel de-al VII-lea Congres al Federatiei sindicale
mondial la Budapesta, in octombrie 1969. In acelasi timp, legaturile
sunt intarite la Paris pe 22 ianuarie 1969 printr-un Comitet de sprijin
al Rezistentei palestiniene. In ianuarie 1970, o alta misiune se duce
la Londra pentru a coordona actiunea antisionista a diferitelor organizatii
palestiniene din Marea Britanie si sa pregateasca instalarea reprezentantilor
FPLP, pe 3 martie 1971. Doua calatorii ale lui Yasser Arafat, una la Pekin pe
21 martie 1970 si una la Hanoi pe 28 martie aduc la deschiderea unei saptamani
internationale a Palestinei la Pekin, la 2 mai 1971. In sfarsit,
o conferinta mondiala asupra Palestinei este tinuta in Kuweit pe 13 februarie
1971. La sfarsitul ei, s-a hotarat punerea pe picioare a unor comandouri
de actiune in Franta, Belgia, Republica federala germana, Elvetia si in
Italia.
De altfel, primele legaturi dintre Armata rosie japoneza si FPLP-ul lui Georges
Habbache au fost stabilite printr-un emisar irakian la inceputul anului
1970.
Aceasta punere in practica a politicii odata terminata este insotita
si urmata de atentate. La 22 februarie 1970, o bomba declansata de presiunea
atmosferica explodeaza la bordul unui avion al companiei Swissair cu destinatia
Tel Aviv: 47 de morti. Atentatul este revendicat de catre FPLP.
La 31 martie 1970, un avion al Japanese Air-Lines este deturnat in Coreea
de Nord. Este operatiunea Phoenix. Unul dintre teroristi, Takamaro Tamiya declara,
intr-o “Scrisoare deschisa catre proletarii revolutionari din lumea
intreaga”: “Deturnarea acestui avion este un punct de plecare.
Noi indeplinim aceasta misiune abandonand in mod voluntar
nationalitatea noastra si fortand frontierele... Sarcina tovarasilor din
fiecare tara si in special al tovarasilor japonezi este de a lupta pana
la capat, pana la toamna, pentru prima faza a insurectiei armate, de a
depasi stadiul defensiv si de a atinge faza de infruntare a razboiului
mondial revolutionar.”
La 6 septembrie 1970, patru avioane de linie sunt atacate de catre teroristii
FPLP. Doua aparate, apartinand unul Swissair si celalalt TWA, sunt deturnate
in plin desert iordanian la Dawson Field, pe un aerodrom dezafectat; al
treilea, al companiei Pan Am, este deturnat la Cairo. Al patrulea atentat, comis
asupra unui aparat El-Al care efectua zborul Amsterdam-New York, s-a soldat
cu un esec pentru teroristi. Intr-adevar, avionul constrans sa aterizeze
la Heathrow-Londra a fost eliberat la interventia unui comando israelian de
securitate si cei doi teroristi, Patrick Agruello si Leila Khaled, arestati.
Jocul terorismului continua pe aceasta noua cale: trei zile mai tarziu,
un VC 10 al BOAC este deturnat la Dawson Field, cand se ducea de la Bahrein
la Londra. Miza este de data aceasta eliberarea celor doi teroristi detinuti
la Londra, ca si cea a celor sase membri ai FPLP din Germania federala, si a
altor trei teroristi prizonieri in Elvetia ca si cea a tuturor fedaynilor
detinuti in Israel, altfel avioanele vor sari in aer impreuna
cu pasagerii sai joi 10 septembrie la ora 3 dimineata.
Dupa indelungi si dificile negocieri, teroristii elibereaza ostatecii
- dintre care totusi 40 vor fi pastrati prizonieri intr-o tabara de “refugiati”
palestinieni din apropiere de Amman - si distrug aparatele.
De pe 1 pe 3 octombrie 1970, un Congres international al Organizatiilor teroriste
se intruneste la Florenta, fara indoiala la initiativa FPLP, in
localurile Institutului Stensen condus de catre RR. PP. de la Societatea lui
Iisus.
Deja, pe 8 iunie 1970, sapte membri ai grupului german, dintre care Ulrike Meinhof,
Gudrun Ensslin si Andreas Baader s-au regasit intr-o tabara de antrenament,
camuflata intr-un sat de refugiati palestinieni, tabara de la Baddawil,
in mahalalele Tyr-ului, in Liban. Aceasta intalnire
dintre teroristii palestinieni militarizati si teroristii anarhisti se soldeaza
cu un esec. Grupul Baader-Meinhof se intoarce in Germania pe 9 august.
Victoriile usoare ale FPLP care fac subiectul unic al presei internationale,
teama justificata de a vedea Iordania transformata in Republica revolutionara
palestiniana il face pe regele Husseim sa restabileasca ordinea. Aviatia
iordaniana bombardeaza taberele de “refugiati” care acopereau bazele
bandelor inarmate ale FPLP si razboinicii beduini ai Armatei regale masacreaza
probabil 4.000 de fedayni. Un escadron de tancuri ai Armatei de Eliberare palestiniana
care venea din Siria pentru a interveni ca intarire este interceptat de
catre aviatia iordaniana. Luptele inceteaza dupa un acord de incetare
a focului impus de catre Egipt, fara vreo graba deosebita.
Consiliul revolutionar al El-Fatah, intrunit la Damasc in decembrie
1971 nu poate decat sa constate sciziunea care exista deja de patru ani
intre Yasser Arafat si FPLP-ul lui Georges Habbache, la care vin sa se
alature alte organizatii teroriste pentru a forma Razbunatorii palestinieni.
S-a decis atunci ca acestia din urma sa continue sa faca parte in mod
organic din El-Fatah; dar aceasta noua organizatie, adevarata ramura secreta
si “Serviciul actiune” al El Fatah, ar fi luat numele de Septembrie
negru, avandu-l in fruntea sa, in momentul formarii, pe Khalef
Salah, numit si Abou Ayyad, adjunctul lui Yasser Arafat.
Organizarea acestei noi ramuri subliniaza fara indoiala influenta consilierilor,
si ei noi, probabil straini, specialisti ai acestei modalitati de actiune foarte
deosebite.
Un stat major restrans fixeaza obiectivele. Executantii sunt alesi dintre
membrii diferitelor miscari palestiniene - in realitate din sanul
FPLP si al organizatiilor inrudite. Ei urmeaza un antrenament intr-o
tabara izolata, rar in acelasi loc si in aceeasi tara, in
vederea misiunii ce trebuie indeplinita.
Primele expeditii vor avea drept scop lovirea Iordaniei si prin aceasta sa dea
motiv de gandire statelor arabe care ar putea avea intentia de a se retrage
incetul cu incetul din lupta.
Nasterea organizatiei Septembrie negru - numele lunii in care regele Hussein
ii nimicise pe fedaynii palestinieni - este marcata de asasinarea lui
Wasfi Tall, Primul-Ministru iordanian, la Cairo, pe 28 noiembrie 1971. Trei
saptamani mai tarziu, ambasadorul Iordaniei in Marea Britanie
si prieten personal al regelui, Zaid el Rifai, este asasinat la Londra. Septembrie
negru revendica responsabilitatea acestor atentate. “Dupa comunicat de
catre organizatie, Rifai ocupa a treia pozitie pe lista neagra, dupa regele
Hussein si Wasfi Tall” (Christofer Dobson, op. cit., pag. 25).
Anul 1972 marcheaza inceputul unei politici mai afirmate de deschidere,
dupa o reuniune a responsabililor OLP pentru Europa in birourile Ligii
arabe de la Geneva din 30 noiembrie 1971, cu o clara reincepere a atentatelor
teroriste.
Din 22 decembrie 1971, terorismul este reluat a doua oara in Germania
federala, facandu-si intrarea in maniera obisnuita: jefuirea unei
banci la Kaiserslautern: prada este de 140.000 de marci si un politist este
asasinat. Atentatul este revendicat de catre Fractiunea Armatei rosii - grupul
Baader. Pe 6 februarie 1972, rezervoarele de carburant ale companiei Gulf-Oil
sunt incendiate langa Rotterdam. In aceeasi zi, cinci iordanieni
banuiti de a fi agenti israelieni sunt asasinati la Koln. Pe 8 februarie, uzina
Strusber din Hamburg sare in aer si doua saptamani mai tarziu,
o conducta de petrol a companiei Esso. Septembrie negru care revendica cele
doua atentate acuza intr-un comunicat aceste doua intreprinderi
de a fi acordat ajutor Israelului.
Pe 8 mai, un Boeing 707 venind de la Viena cu destinatia Tel Aviv este verificat
deasupra Zagrebului. Patru teroristi cer eliberarea a 30 de prizonieri de-ai
lor din Israel, fara de care vor arunca in aer aparatul cu cei 87 de pasageri
si cei 10 membri ai echipajului sau. Asaltul comandourilor Tsahal, armata israeliana,
impiedica reusita manevrei. Doi teroristi sunt ucisi si doua femei tinere
care faceau parte din grupul lor sunt arestate, gasindu-se asupra lor un adevarat
arsenal si pasapoarte israeliene false.
Aceasta reprezenta o infrangere pentru Septembrie negru.
Totusi, in cursul aceleiasi luni mai, Georges Habbache organizeaza o intalnire
a reprezentantilor diferitelor organizatii teroriste, in aceeasi tabara
de refugiati palestinieni: Baddawil.
Aceasta intalnire duce la o relansare a actiunii teroriste cu masacrul,
de la 30 mai 1972, de pe aeroportul Lod, a pasagerilor zborului Air France venind
de la Paris catre Roma, de catre trei japonezi inarmati cu pusti automate
VZT-58 de fabricatie ceha si cu grenade.
Unul dintre teroristii supravietuitori, Kozo Okamoto, avea sa marturiseasca,
printre alte fapte importante, ca-l avusese drept instructor in tabara
de antrenament pe un membru al FPLP care participase deja la atacul unui avion
al companiei El-Al la Zurich - arestat si pus in stare de libertate dupa
deturnarile de avioane din septembrie 1970 - si pe un locotenent-colonel din
armata siriana, in varsta de 40 de ani. El a recunoscut in
plus ca facea parte din grupul Rengo Sekigun, grupul dur al Armatei rosii japoneze
care cu un an in urma, pe 12 martie, asasinase, dupa ce-i mutilase oribil,
12 dintre membrii sai - 12 tineri - acuzati de “deviationism”.
La 17 iulie 1972, o misiune compusa din membrii Consiliului executiv al OLP
se duce la Moscova unde sta pana pe 21. De partea sa, Haouatmeh Nayef,
reprezentant al FPDLP are in vedere sa se duca intr-un anumit numar
de capitale africane - Lagos, Abidjan, Conakry, Freetown si Monrovia. O alta
misiune mai redusa ca numar se duce la Dublin.
In acelasi timp , FPLP implanteaza antene in orasele Europei in
care traiesc mai multi muncitori emigranti maghrebieni sau turci decat
in alta parte: Frankfurt, Munchen, Dusseldorf, Paris, Lyon si Marsilia.
Alti delegati au ca misiune prelungirea acestei actiuni de informare in
majoritatea oraselor universitare, regasind probabil simpatii nascute la universitatea
americana din Beirut.
La 5 august 1972, o echipa a Septembrie negru arunca in aer conducta transalpina
de petrol la terminalul de la Trieste, distrugand mai multe mii de tone
de petrol. La 5 septembrie 1972, la ora 4.30 dimineata, are loc atacul taberei
israeliene, chiar in interiorul satului olimpic, langa Munchen,
ale carui tragice peripetii sunt cunoscute: refuzul cerintelor teroristilor,
de catre guvernul israelian, care cereau eliberarea a 200 de prizonieri de-ai
lor din Israel, asasinarea celor 9 ostateci israelieni si a unui politist german.
Guvernul israelian hotaraste atunci crearea unei organizatii antiteroriste:
Mitzvan Elohim - Mania lui Dumnezeu.
Terorismul israelian loveste in acelasi timp toate ambasadele Israelului
din Europa, prin scrisori si colete capcana. Crimele raspund crimelor, la Roma,
Paris si Nicosia. Moartea lui Mohammed Boudia la Paris raspunde asasinatului
colonelului Yosef Alon, atasat militar adjunct al ambasadei Israelului la Washington.
Mohammed Boudia era probabil seful organizatiei Septembrie negru pentru Franta;
in orice caz el era cautat de catre politia italiana pentru incendiul
terminalului petrolier de la Trieste.
In februarie 1973, politia iordaniana il aresteaza la Amman pe Mohammed
Daud sau Mohammed Aouda, al carui nume de cod in Fatah era Abou Daoud.
Fostul profesor de liceu de fizica si matematica era pe cale de a examina cladirile
oficiale din capitala iordaniana, in vederea viitoarelor atentate pe care
le proiectase sa fie comise. Aceasta arestare a permis iordanienilor obtinerea
de informatii interesante asupra raporturilor reale existente intre El-Fatah
si Septembrie negru; Abou Daoud a recunoscut ca a fondat serviciul de informatii
al El-Fatah: El Rasd - Observatia - in 1968, ca a participat la pregatirile
razboiului civil in 1970 din Iordania si ca a insotit delegatiile
OLP in special in China si in Coreea de Nord. In sfarsit
el a afirmat la radioul iordanian participarea sa la asasinatele comise la Munchen
in satul olimpic. Tot prin el, iordanienii au aflat rolul jucat de catre
serviciile libiene si importanta ajutorului lor dat teroristilor.
Aceasta arestare in Iordania a unuia dintre principalii responsabili ai
organizatiei Septembrie negru avea sa antreneze alte drame a caror miza era
obtinerea cu orice pret a eliberarii lui Abou Daoud. La 1 martie 1973, are loc
la Khartoum masacrul membrilor ambasadei americane si a insarcinatului
cu Afaceri al Belgiei, chiar in cladirea ambasadei. Teroristii adauga
cerintelor lor eliberarea a 16 membri din Septembrie negru intemnitati
la Amman; eliberarea lui Sirhan Sirhan - asasinul senatorului Kenedy - de catre
Statele Unite; eliberarea de catre Israel a tuturor teroristilor arestati si
de catre Republica federala germana a membrilor grupului Baader-Meinhof.
In noaptea de 9 aprilie, un comando israelian, transportat cu vedete rapide,
ataca sediul El-Fatah in plina inima a Beirutului, ucigand trei
dintre responsabilii importanti ai acestei organizatii. Un al doilea grup arunca
in aer mai multe cladiri ale FPDLP, inainte de a taca sediul central
ale celorlalte trei miscari. In acelasi timp, un al treilea grup, insarcinat
cu o operatiune de diversiune, arunca in aer o tipografie si un depozit
de munitie apartinand unor diferite organizatii palestiniene la Sidon,
la sud de Tyr.
Pentru palestinieni, reusita acestor atacuri este resimtita ca o infrangere,
comandourile israeliene ducand cu ele numeroase documente, ca de exemplu
fisele agentilor ce operau atat in interiorul cat si in
exteriorul Israelului, ca si lista personalitatilor considerate ca favorabile
cauzei palestiniene in strainatate.
Nu le mai ramane teroristilor din cadrul Septembrie negru decat
sa-si reia atentatele, cu atat mai multa violenta cu cat unii dintre
ai lor nu mai cred in eficacitatea actiunilor.
Atentatele se inmultesc, destul de intinse in spatiu si timp
pentru a frapa opinia publica internationala. La 20 iulie, un avion japonez
este deturnat spre Dubai, cei 143 de pasageri ai sai luati ca ostateci timp
de trei zile. Pe 5 august, un atentat comis importiva unui aparat aflat
la sol pe aeroportul din Atena face trei victime.
Pe 6 octombrie 1973, la inceputul dupa-amiezii, trupele egiptene traverseaza
Canalul Suez si tancurile siriene avanseaza pe platoul Golan.
Pe 25 noiembrie un aparat al KLM este deturnat spre Damasc, apoi spre Tripoli.
Bombe cu fosfor provoaca incendierea unui Boeing 747 al Pan-Am pe aeroportul
din Roma; un alt aparat de acelasi tip, apartinand companiei Lufthansa,
este luat in vizor in aceeasi zi si un functionar al aeroportului
este ucis cu sange rece de catre fedayni.
Aceste atentate contribuie la incovoierea evolutiei lumii arabe in
fata terorismului: tranzactiile se afla in curs si vor sfarsi, pe
13 noiembrie 1974, cu primirea lui Yasser Arafat la ONU. Presedintele Sadate
condamna “agresiunea criminala si marsava”; regele Marocului
deplange “victimele inocente ale unei agresiuni criminale si marsave,
ce merge impotriva principiilor valorii de noblete si umanitate ce apara
natiunea araba”. Responsabilii anumitor miscari palestiniene dintre care
El-Fatah condamna de asemenea aceste crime.
In ianuarie 1975, un purtator de cuvant al OLP anunta la Damasc
ca piratii aerului vor fi executati daca atentatele lor vor aduce atingere vietilor
omenesti si, oricum, vor fi condamnati la 15 ani de munca fortata.
Totusi, acelasi terorism continua, ca pentru a alunga din Orientul Apropiat
orice speranta de pace. La Maoloth, in Israel, copiii unei scoli sunt
luati ostateci de catre fedayni si 16 dintre ei vor fi asasinati cu sange
rece.
Pe 8 septembrie, un Boeing 707 al companiei TWA explodeaza in plin zbor
in largul insulei Corfu cu cei 88 de pasageri ai sai si membri echipajului.
Acest atentat este revendicat de catre Tineretul nationalist arab pentru Eliberarea
Palestinei.
Acest atentat marcheaza o schimbare in metodele terorismului si a teatrului
ales - Europa.
Pe 15 septembrie, trei membri ai Armatei rosii japoneze ocupa ambasada Frantei
de la Haga. Ei cer eliberarea unuia din randul lor, Oshiaki Yamada, arestat
pe Orly in ianuarie 1974 si restituirea a 300.000 de dolari pe care Yamada
ii adusese celulei pariziene a Armatei rosii, odata cu instructiuni. Aceste
amenintari sunt punctate printr-un atentat comis impotriva centrului comercial
Saint-Germain, la Paris - cu o grenada aruncata in multime la parter.
Un apel telefonic il revendica adaugand amenintarea de a arunca
in aer un cinematograf. Mai tarziu, un mesaj scris adresat Presei
declara: “Destul cu propaganda evreiasca mincinoasa...” Autorul
este pana la urma identificat: un sud-american care timp de doi ani condusese
o retea de actiune terorista la Londra si la Paris sub pseudonimul de Carlos
Martinez, sau mai simplu Carlos.
Pe 13 noiembrie 1975, Yasser Arafat, triumfator dar clar depasit de propria
sa imagine, cu metodele pe care le preconizase odinioara, cu liniile politice
sensibil diferite de a sa urmate in diferite tari arabe, este aclamat
la ONU. Pe 23 noiembrie, fedaynii deturneaza un avion englez asupra Tunisului,
ucid unul dintre pasageri, se predau autoritatilor tunisiene si mai apoi pleaca
fara a fi deranjati in vreun fel.
Totusi, in ciuda acestor acte ai caror autori stiu bine acum ca nu sunt
“ireversibile”, lumea araba este impartita in doua.
Marii producatori de petrol: Arabia Saudita, Kuweitul, Quatarul si Emiratele
Arabe Unite au lasat deja sa se inteleaga ca vor recunoaste fara indoiala
statul Israel in schimbul retragerii israeliene din teritoriile ocupate
din 1967; in plus, Iranul va mentine raporturi de independenta cu Israelul