Cuvant inainte In zilele noastre se vorbeste tot mai mult despre personalitatea unui om si impactul acesteia asupra societatii, acest lucru indemnandu-ma sa scriu lucrarea pe aceasta tema. v9s8sl
„ Personalitatea umana ” este un subiect vast, caruia i s-au dat numeroase interpretari si definitii. Cu toate acestea, subiectul ramane inca foarte putin cunoscut.
In continuare voi trata conceptul de personalitate, formarea acestuia si integrarea personalitatii in mediul social in care traim.

Mina Madalina

Definirea conceptului de personalitate

Analiza functionala a diferitelor elemente luate separat da rezultate pozitive numai atunci cand le consideram ca verigi aflate in stransa legatura ale unui intreg indivizibil. In plan psihologic, „elementele” ar fi procesele, functiile si insusirile psihice; intregul - Personalitatea. Problema personalitatii ocupa azi un loc central atat in cercetarile teoretice cat si aplicative. Cu toate acestea, in afara de „inteligenta” , nici un alt concept al psihologiei nu este atat de complex si nedeterminat ca cel de „personalitate”. In 1931, G.W. Allport enumera peste 50 de definitii, iar astazi McClelland gaseste peste 100 de definitii ale termenului. Se apreciaza ca la ora actuala pot fi delimitate cu usurinta cel putin 10 -; 12 scoli personologice. Printre cele mai cunoscute se numara: teoria psihanalitica (S. Freud, A. Adler, K. Jung, s.a.); teoria factoriala (G. Allport); teoria personalista (C. Rogers); teoria organismica; teoria socio-culturala s.a.
Fiecare dintre aceste teorii urmareste sa gaseasca un cadru specific de referinta si un inceput unic care sa deduca intreaga constructie. Unii autori incearca sa exprime in definitie caracterul complex al structurii personalitatii, accentuand asupra ordinii si regulii de compunere a unor elemente calitativ distincte: biologice, fiziologice, psihologice si socio-culturale. Astfel Sheldon defineste personalitatea ca ansamblu de caracteristici bio-fizio-psihologice care permite o adaptare la ambianta. R.B.Cattell considera personalitatea o constructie factoriala dinamica, exprimata in modalitatea raspunsurilor la situatii. G. Allport deriva sensul notiunii de personalitate in intersectarea structurilor bazale, tipologice si individuale.
In ciuda deosebirii punctelor de plecare si a procedeelor de analiza, majoritatea autorilor contemporani releva, in calitate de radical comun al definirii personalitatii, atributul unitatii, integralitatii, structuralitatii. Chestiunea care continua sa fie controversata este aceea a raportului dintre ponderea determinarilor interne (ereditare) si cea a conditionarilor externe in structurarea intregului personalitatii, dintre stabil si dinamic.
Toate acestea sunt probleme de cea mai mare importanta stiintifica si nu pot fi ocolite. Ele apar inevitabil in procesul cercetarii, concretizandu-se in fapte, fenomene care nu erau prevazute initial de ipoteza de lucru si care nici nu se subsumeaza ei.
O definitie clasica a personalitatii, prin gen proxim, probabil ca nici nu este posibila. Cel putin la ora actuala nu putem avea pretentie la asa ceva; vom continua multa vreme sa operam cu definitii relative, partiale, care delimiteaza diferite directii concrete de investigatie, diferite laturi ale personalitatii.
Intalnim frecvent intrebari ca acestea: Cat de multe date trebuie sa avem despre cineva pentru a-i cunoaste personalitatea ? Pe ce aspecte trebuie sa ne bazam pentru a trece de la simpla inventariere a faptelor de conduita ale omului la explicarea cauzalitatii lor. La nici una dintre ele raspunsul nu poate fi formulat in termeni categorici.
Spre deosebire de fizica, astronomie sau chimie, in psihologia personalitatii trecerea de la un model teoretic general la cazul individual nu este niciodata rectilinie si corespondenta niciodata perfecta. La nivelul personalitatii conditionarile si relatiile se desfasoara sub semnul posibilului, al probabilului, si nu sub cel al unei cauzalitati liniare.
Adoptand ideea ca personalitatea este un sistem dinamic hipercomplex, trebuie sa admitem o serie de conventii de ordin operational-logic si anume:
· delimitarea ei de la un anumit nivel de abstractizare;
· organizarea ierarhica, plurinivelara;
· realizarea unei comunicatii bilaterale cu mediul si efectuarea unor sarcini specifice de reglare;
· caracterul emergent si independenta relativa fata de elementele componente;
· imbinarea analizei structurale cu analiza concret-istorica;
· analiza structurii interne pe baza metodei blocurilor functionale complementare, si nu prin reductie la elementele substantiale, energetice sau informationale.
Personalitatea este o dimensiune supraordonata, cu functie integrativ-adaptativa a omului, care presupune existenta celorlalte dimensiuni -; biologica si fiziologica - , dar nu este nici o prelungire, nici o imagine proiectiva a continutului acestora.
In cadrul omului real putem delimita relativ doua blocuri functionale de baza: individul si personalitatea. La prima vedere, delimitarea pare artificiala si inutila, mai ales ca, in limbajul cotidian, cei doi termeni se folosesc adesea ca sinonime. Folosind anumite criterii cele doua notiuni se raporteaza la entitati calitativ diferite, corelate printr-un proces de integrare.
Prin „individ” se intelege acea totalitate a elementelor si insusirilor, ereditare sau dobandite, care se integreaza intr-un sistem pe baza mecanismului adaptarii la mediu. Individul se asociaza cu unicitatea. Notiunea de individ este in aceeasi masura aplicabila tuturor organismelor vii: plantelor, animalelor, oamenilor, indiferent de varsta si nivel de dezvoltare.
Mecanismul fundamental care asigura formarea structurii personalitatii este integrarea ierarhica. Din procesul general al integrarii sistemului uman se desprind trei tipuri principale de legaturi:
· legaturi primare, innascute, determinate de relatiile din interiorul organismului;
· pe baza acestora se sintetizeaza legaturi secundare dupa principiul conditionarii;
· definitorii pentru sistemul personalitatii sunt legaturile de ordinul III (tertiare). Spre deosebire de cele secundare care se elaborau pe baza valorii de semnalizare a stimulilor, acestea se formeaza pe baza sensului, a desemnarii categoriale a situatiilor, prin raportarea lor concomitenta la starile proprii de motivatie si la un ansamblu de norme si etaloane valorice elaborate social.
Legatura tertiara devine posibila atunci cand copilul incepe sa faca deosebirea intre lucrul asa cum exista el in mod obiectiv si lucrul luat in raport cu propriile sale trebuinte, trecerea de la orientarea egocentrica la orientarea autocritica.
„ Prima nastere a personalitatii ” se leaga de momentul cristalizarii „constiintei de sine”, care presupune si raportarea critica la propriile acte de conduita, la propriile dorinte, prin comparare cu altii; aplicarea la sine a acelorasi criterii, conditii si restrictii care se aplica altuia. Intreaga evolutie a personalitatii se desfasoara pe fondul interactiunii contradictorii dintre „constiinta obiectiva” si „autoconstiinta”. Acesta este un proces de desprindere, formulare si integrare permanenta de semnificatii, criterii, de simboluri si modele actionale care se desfasoara dupa cu totul alte legi decat comportamentele care definesc individul ca dat biologic.
In structura si dinamica personalitatii sunt incluse nu aspecte de ordin fizic ale corpului in sine, ci semnificatia lor valorica, ce se cristalizeaza in cadrul relatiilor interpersonale si al aprecierilor sociale; nu perceptia sau gandirea in sine, ci constiinta valorii lor in realizare eului prin compararea cu altii.

Problema ereditatii

Dinamica personalitatii, asa cum a reiesit de mai sus, este propulsata de tendinte si, in functie de diversitatea de combinatii ale acestora, se dirijeaza spre un obiectiv sau spre altul, creste sau scade in tensiune, se exteriorizeaza printr-o cromatica sau alta. Tendintele nu se manifesta in afara unor cauzalitati si a unor factori obiectivi iar, in consecinta, combinatiile dintre ele nu pot lua orice forma. Prin constatarea unor factori obiectivi, care determina activitatea persoanei, se demonstreaza ca personalitatea nu este un simplu concept, ci constituie o realitate indubitabila. In felul acesta mediul intern ai individului, de care depind in mare combinatiile dintre tendinte, apare ca un domeniu al unor succesiuni de procese cu o anumita motivatie, al unor relatii cauzale, ca interioritate a unei organizari, a unei formatii.
Organizarea in cauza este opera a doi factori: a factorului endogen -; mediul intern -; si a factorului exogen -; mediul extern. Nici unul dintre acesti doi factori nu poate fi eliminat, primordialitate in timp are insa factorul endogen. Ontogeneza eului coincide la inceput cu maturizarea functiilor nervoase si, cu toate ca primul act al personalizarii nu se pune in scena decat atunci cand subiectul reuseste sa se detaseze de obiect, personalitatea se realizeaza pe un anumit fond nervos, endocrin si umoral. Dar fondul nervos, endocrin si umoral individul il primeste, datorita ereditatii, de la parintii si stramosii sai.
Ereditatea poate fi studiata din doua puncte de vedere: ca proces de transmitere, prin plasma germinativa, a genelor si ca substrat transmis. In 1809 Lamarck in „Philosophie zoologique” a explicat diferentele de viata prin variatia conditiilor de mediu. Doctrina lui Lamarck a produs o revolutie in gandirea umana si mari framantari in sanul Academiei Franceze. In 1859 Darwin a emis teoria selectiei naturale si a luptei pentru existenta. In 1863 G. Mendel a publicat rezultatele sale privind experientele facute pe mazare. 1886 -; Hugo de Vries a elaborat o teorie a mutatiilor. A urmat apoi Th. Morgan cu observatiile sale intreprinse asupra musculitei de otet. In raport de doctrina lui Mendel si a lui Morgan, genele sunt considerate suporturi materiale ale tuturor caracterelor morfologice, fiziologice si psihologice ale unui individ. Dar nu cumva si mediul il influenteaza pe individ ? In acest caz, modificarile dobandite se transmit sau nu ?
In 1883 Weisman a intreprins o critica distructiva a teoriei lui Lamarck, accentuand imposibilitatea transmiterii caracterelor castigate. Cu mici exceptii oamenii de stiinta au impartasit teza lui Weisman.

Cercetari asupra ereditatii intreprinse pe animale

Mc Dougall a incercat sa demonstreze contrariul. Intreprinzand unele experimente pe 38 generatii de sobolani, el a aratat ca deprinderile se mostenesc. In legatura cu teza lamarckiana sunt interesante cercetarile lui Pavlov. Bazandu-se pe teoria sa asupra actelor reflexe, sub directa-i supraveghere, s-a inregistrat numarul de repetitii de care a avut nevoie prima generatie de animale pentru castigarea unui reflex, dupa aceea de care a avut a doua, a treia s.a.m.d. Dupa constatarile lui Pavlov, incepand cu generatia a doua, numarul de repetitii a descrescut. In spiritul acelorasi cercetari Tryon a selectionat soarecii cei mai lenti in rezolvarea unor probleme, ca si soarecii cei mai rapizi si a operat incrucisari intre soarecii din aceeasi categorie. La capatul experientelor el a obtinut doua grupe de soareci complet diferiti.

Investigatii la nivel uman

Unii oameni de stiinta au apreciat ca singura maniera de a privi stiintific problema ereditate-mediu este la nivelul grupului social uman, cercetarea putandu-se intreprinde, dupa parerea lor, prin studierea variabilitatii performantelor. Pornindu-se de la aceste consideratii, atat in Europa cat si in America, s-a declansat o adevarata campanie de investigare a factorilor ereditari si de mediu in raport de similaritatea sau disimilaritatea indivizilor.
In aceste cercetari s-au utilizat in primul rand posibilitatile oferite de gemeni. Spre exemplificare pot fi consultate datele lui Newman, Freeman si Holzinger, care atesta in mod frapant corelatiile foarte ridicate dintre gemenii identici. Rezultatele cele mai spectaculoase referitoare la raportul dintre gemenii identici si cei fraternali, sunt cele publicate in 1929 de catre Wingfield si Sandiford. In ceea ce priveste studiul ereditatii intreprinse prin intermediul gemenilor identici, crescuti aparte fata de fratii lor, nu pot fi neglijate datele oferite tot de catre Newman, Freeman si Holzinger.
Datele rezultate atat de pe subiectii normali, cat si pe debilii mintali si comportamentali, nu difera esential de la autor la autor, dar nici nu confirma o opinie unica. Zazzo precizeaza ca formarea personalitatii depinde in ultima instanta de sistemul de relatii care „se stabilesc intre mine si ceilalti”. Dupa el ereditatea transmite numai factorii genetici, nu si formele de conduita. Experientele pe gemeni ale lui Luria si cele ale lui Kovalev conduc spre ideea ca trasaturile de caracter sunt determinate in primul rand de relatiile specifice. Majoritatea cercetarilor accentueaza totusi ponderea factorului genetic.
Factorul ereditar in stransa legatura cu conduita umana a constituit obiectul de studiu al unor specialisti, prin interesul pe care l-au provocat familiile unor oameni eminenti si familiile unor oameni certati cu morala publica. In lucrarea sa, „Hereditary genius”, publicata in 1869, Francisc Dalton ajunge la concluzia ca geniul se mosteneste.
Se cunosc peste 30 cazuri de copii crescuti de animale salbatice. Cazurile cele mai celebre sunt reprezentate de catre doua fetite, una de 1 an si jumatate, iar cealalta de 8 ani, descoperite de un pastor in 1920 in India. Fetitele au iesit din vizuina unei lupoaice impreuna cu aceasta, alergand in patru labe. Pastorul a ucis lupoaica, a prins fetitele si le-a luat cu el. De la pastor fetitele au ajuns intr-un institut de educatie. Cea mica a putut fi usor umanizata. Intr-un an a invatat 50 de cuvinte, dar a murit dupa putin timp. Cea mare in sapte ani de abia a putut invata 48 cuvinte. A murit la 17 ani. Traind printre animale si-au insusit un atare comportament. Pentru ca fetita de 8 ani trecuse de varsta cand se deprinde limbajul, explica rezultatul imposibilitatii ei de a invata cuvintele la fel de repede ca fetita de 1 an.
Domeniul propriu al psihologiei este conduita. Personalitatea reprezinta o unitate de comportament. Factorul ereditar genereaza un anumit tip de conduita, acesta avand o mare importanta in procesul de structurare a personalitatii, dar aceasta nu se poate explica independent de mediu.

Explicatia genetica a personalitatii

Orice individ isi incepe viata la conceptie ca o singura celula. Aceasta se divide apoi in doua, iar dupa aceea fiecare parte rezultata din nou in doua, operatia de diviziune succedandu-se mult timp printr-un proces cunoscut sub numele de mitoza, proces care arata ca toate celulele din corp au o ereditate identica. Influenta mediului celular ca: gravitatia, presiunea, oxigenul, o serie de elemente chimice, ca si campurile electrice, produc variatii in celule.
In discutarea clasica a ereditatii gena constituie factorul care transmite trasaturile caracteriale. Astazi se stie ca gena este formata din ADN (acid deoxiribonucleic) ce rezida in molecule foarte grele, compuse din sute de mii de atomi. Proprietatea fundamentala a ADN-ului consta in posibilitatea de autoreplicare, prin care se asigura mentinerea capitalului ereditar de la o celula la alta.
Cu toate pozitiile diferite in privinta ereditatii prin investigarea acesteia prin intermediul gemenilor, a studiilor de genetica umana si de genetica experimentala s-a remarcat ca ereditatea constituie un fundament al personalitatii. Factorul ereditar se prezinta pentru personalitate sub forma de echipament primar. In formarea personalitatii o importanta deosebita o are insa si factorul social in intreaga sa complexitate si diversitate.

Factorul social

Influenta pe care o exercita societatea asupra individului este colosala. Personalitatea este considerata de catre unii un individ socializat. Cercetarile lui Malinowski si ale Margaretei Mead au demonstrat ca cea mai mare parte a conduitei care era descrisa ca expresie categorica a naturii umane permanente, nu e in fapt decat un produs al culturii.
Literatura sociologica si antropologica distinge, in formarea personalitatii, doua garnituri de variabile: cultura si societatea. Uzual, termenul de cultura vizeaza obiecte care exprima valorile, credintele si conceptiile despre lume, cunostintele, legile, obiceiurile, arta si limba. Termenul de societate se refera la institutii, la relatiile sociale. Este greu de despartit cultura de societate, deoarece ele se subinteleg una pe alta si actioneaza impreuna asupra individului.
Indivizii se adapteaza la societatea si cultura lor. Durkheim observa ca insusi mediul fizic al unui individ este in intregime culturalizat in raport cu societatea din care face parte. Campul spatial al conduitei nu-i este dat individului in sens fizic ci cultural. In intelesul acesta, indivizii se supun unor modele care apartin unor anumite culturi. Fiecare societate si cultura poseda un model social care uniformizeaza intr-un fel conduita indivizilor.
Pe baza studiilor a opt culturi ale unor triburi primitive, populatii in stare apropiata de cea de „natura”, Kardiner atesta ca, in cadrul fiecarui grup social, exista o structura de conduita comuna intregului tot social, pe care o numeste personalitate de baza. Prin personalitate de baza el intelege o configuratie psihologica specifica, proprie membrilor unui grup social concret, ce se obiectiveaza intr-un anumit stil de viata, pe care indivizii brodeaza apoi variante singulare. Kardiner precizeaza ca aceasta configuratie psihologica nu constituie pentru membrii unei populatii exact o personalitate, ci baza personalitatii, „matricea” pe care se dezvolta ulterior trasaturile individuale de caracter. Pentru el, cauzalitatea prezinta un sens dublu: pe de o parte exista raporturi cauzale de la mediu la individ, pe de alta parte de la individ la mediu. Aceasta distinctie vizeaza in interiorul unei culturi doua categorii de institutii: primare si secundare. Cele primare sunt acelea care dau continut actiunii mediului asupra individului, iar secundare acelea care se alimenteaza din retroactiunea asupra sa. Personalitatea de baza este asezata la jumatatea drumului dintre institutiile primare si cele secundare. In formarea personalitatii de baza, la modelarea ei concureaza institutiile secundare, dar ponderea principala o au cele primare. Kardiner sustine ca institutiile de baza creeaza problemele de temelie ale adaptarii individului, acesta fiind obligat sa tina seama de regulile sociale in legatura cu prohibitia sexuala, de practicile referitoare la hrana, de disciplina grupului.
In demonstrarea afirmatiilor sale, el accentueaza cu precadere rolul pe care il are familia prin educatie, regimul alimentar impus copilului, in modelarea unei conduite comune unui tot unitar.
Problema statutului personalitatii de baza a fost repusa de catre Kluckhohn si Murray in sensul ca:
· fiecare om e ca toti oamenii;
· ca un grup restrans de oameni;
· ca nimeni altul.
Cu alte cuvinte, orice om are o natura umana, o personalitate de baza si o personalitate individuala.
Personalitatea de baza este legata direct de istorie si mai ales de istoria inteleasa ca traditie, traditia fiind supravietuire psihologica. Oricum ar fi privite lucrurile, concluziile sunt aceleasi: asa numitele institutii primare si secundare precum si personalitatea de baza, au un caracter relativ. Numai conditiile concrete determina sfera si continutul personalitatii, putandu-se vorbi astfel de o personalitate etnica si de o personalitate individuala unica. In virtutea principiului universalitatii, fiecare om este un om ca toti oamenii. Independent de rasa, religie, natiune, clasa sociala, omul este animat de aceleasi trebuinte biologice generale, de aceeasi tendinta spre autorealizare. In acelasi timp, fiecare om, prin caracterele sale anatomice, prin incorporarea unei anumite traditii, printr-o anumita modelare psihologica, seamana numai cu un grup restrans de oameni.
Toate pozitiile de mai sus vizeaza raportul individului cu grupul social la nivel sociologic, unde intra in actiune finalitatea sociala, care serveste in obiectivarea tendintelor sale, spre a si-l putea face partas pe individ, dupa cum s-a vazut, la modele sociale.

Modelele sociale

In ce masura personalitatea prezinta o evolutie endogena sau exogena ?
Incontestabil, regulile, valorile si simbolurile, ca si cultura in genere, au un important rol in procesul de socializare a individului. Modelele sociale afecteaza personalitatea individului uman insa si mai in profunzime.
Antropologul Margareta Med a studiat unele societati slab dezvoltate cu privire la asa-numita „varsta critica” a adolescentilor. Se stie ca adolescenta este explicata ca un rezultat al dramaticelor schimbari fiziologice, concomitente cresterii, in special la maturizarii glandelor endocrine sexuale. Modelul social nu influenteaza numai trecerile de la o varsta la alta, ci insasi conduita masculina si feminina. Acesta actioneaza mult mai profund in formarea personalitatii decat se poate constata la prima vedere. Adesea educatia formala intra in contradictie cu constatarile facute pe viu. Formal lui i se spune sa respecte anumite valori, dar prin modelele sociale el asimileaza conduita parintilor sau a altor persoane care actioneaza diametral opus de cum i s-a spus lui.
Indiferent daca modelele opereaza la nivel interindividual sau la nivel sociologic, ele sunt valabile numai pentru o anumita arie geografica si epoca si rezulta din experienta social-istorica a unui grup social, experienta intreprinsa in cadrul unui camp psiho-social.

Campul psiho-social

Campul psiho-social este un camp al perceptiei si constiintei, al experientei. Dimensiunea timpului, atat de importanta in formarea persoanei, se muleaza in primul rand in raport de relatiile intersubiective concrete si a unei experiente psiho-sociale. Copilul isi primeste alimentatia la anumite ore fixate de traditia grupului social. In societatile arhaice munca incepe si se sfarseste in raport de un orar stabilit de experienta psiho-sociala.
Campul psiho-social implica si un spatiu trait, mediul fizic al experientei noastre. Spatiul trait se impune constiintei noastre mult mai pregnant decat categoria filozofica a spatiul ca abstractiune mintala; reprezinta modalitatea concreta a interactiunilor sociale. Implicit, in cadrul sau, persoana nu ramane numai la reprezentarile spatiale sau temporale, ci le pune pe acestea in serviciul propriei sale actiuni
Exista diferite tehnici sociale, dupa cum urmeaza: contactul corporal, pozitia si apropierea fizica, gestul, expresia faciala, miscarea ochilor, diferite aspecte lingvistice ale limbajului. In raport de un grup social, de o arie geografica, oamenii se manifesta prin diferite moduri de a strange mana; pozitia si apropierea unei persoane fata de alta variaza in functie de cultura, de traditie, de distanta sociala cum, de asemenea variaza si gestul inteles ca replica sau ca mesaj si la fel toate celelalte tehnici amintite, fiindca ele sunt invatate si apartin conduitei noastre, servindu-ne la adaptare.
Interactiunea nu poate fi altceva decat adaptare, un feed-back, adica o variatie a cauzelor care la randul lor schimba sensul variatiei efectelor.

Rolul social

Indiferent de ipostaza sub care se manifesta, individul se exteriorizeaza esential prin actiune, prin activitate, si ca factor activ concureaza la finalitatea sociala, realizandu-si insa si propria finalitate.
Notiunea de actiune si de activitate sugereaza notiunea de rol, ce consta intr-un model de conduita prescrisa pentru toate persoanele avand acelasi statut social. Atat in cadrul finalitatii sociale, cat si a tendintei de a-si realiza propria sa finalitate, individul, ca persoana, joaca diferite roluri pe scena vietii sociale. In discutia raportului dintre personalitate si rol se cunosc, in mare trei atitudini:
· Newcomb e de parere ca rolul consta intr-un ansamblu de prescriptii si ca nu poseda nimic comun cu personalitatea;
· Newman, reluand conceptia dramatica a lui Shakespeare, dupa care lumea e o scena si oamenii actori, considera ca viata consta intr-o suita de roluri asumate in realitate si pe plan imaginativ. Conduita in rol conditioneaza constiinta si constiinta de sine. Noi suntem rolurile noastre. H.Mowrer afirma ca personalitatea se constituie in mod unic pornindu-se de la rolurile jucate. Bogardus vede in rol un factor de integrarea a personalitatii. Toti acesti autori, in cele din urma, reduc personalitatea la un ansamblu de roluri;
· Kluckhohn si Mowrer explica personalitatea ca produs a trei categorii de determinanti: al factorilor idiosincratici, al determinantilor de roluri si al conditiei universale.
Dupa G.H.Mead, personalitatea rezulta in principal din conduita rolurilor. Totusi, precizeaza el, alaturi de „eu”, reflectare a rolurilor sociale, in procesul de personificare activeaza un element mult mai individual si mai profund: subiectul care ia contact cu ambianta, reprezentantul tendintelor biologice si psihologice ale individului.
O pozitie mai clara o are Sarbin. Dupa el personalitatea se constituie prin interactiunea dintre sine si rol. Sinele se formeaza prin maturizarea organismului si prin contributia factorilor socio-personali. Sinele constituie fondul stabil si originar al individului. Spre deosebire de sine, rolul este dinamic si se compune din actiuni. Personalitatea rezulta din interactiunea dintre nucleul personal si profund, sinele, si roluri.
Intr-o sinteza a celor prezentate mai sus, cu exceptia parerilor lui Newcomb, se desprind doua lucruri:
· rolul contribuie la formarea personalitatii;
· personalitatea se manifesta incontinuu prin rol, conduita acesteia fiind intr-un procentaj apreciabil o conduita in rol.
Dintre toate rolurile pe care le joaca individul pe scena vietii, cel care-l tine angajat aproape toata viata in aria sa este rolul profesional. De felul cum se achita de rolurile profesionale membrii societatii depind avutul obstesc, civilizatia si cultura unui grup social; gradul de integrare si echilibrul psihic difera in functie de modul cum se potrivesc indivizii cu rolurile profesionale.

Natura si cultura

Personalitatea apare asadar, ca o rezultanta a concurentei dintre fondul ineitar si mediul social.
Problema raportului dintre om si mediul fizic si dintre om si mediul social are cu totul o alta valoare decat aceea dintre sistemele organice in general si mediu. Natura umana nu e o natura deja facuta, pe care existenta socialului s-o modifice cauzal, ci este un ansamblu de posibilitati care nu se actualizeaza decat in contact cu socialul, dand in acelasi timp socialului fizionomia sa proprie. Biologicul la om este mai mult decat biologic. Daca psihicul se explica prin intermediul trebuintelor, trebuie facuta precizarea ca la om intra in actiune si trebuintele spirituale. Kardiner are perfecta dreptate cand afirma ca omul se poate defini prin ceea ce face, pentru ca el se recunoaste a apartine lucrarilor sale, si ca o teorie a naturii umane trebuie sa tina seama si de sistemele de actiune prin care omul stapaneste universul si intra in acord cu lumea sociala.
Umanul este principiu de istorie, istoria fiind mijlocul prin care se da un sens vietii. De altfel, omul prezinta atat de putina natura, incat intotdeauna e disponibil pentru cultura. De aceea, inca de la nastere, el este „predat” de catre propria sa natura culturii. Astfel, cultura actioneaza de la inceput asupra fiecarui individ, oferindu-i acestuia reguli de viata, valori spirituale, stabilindu-i un statut social, oferindu-i diferite roluri.
Referindu-ne la natura umana putem preciza ca actiunea culturii nu se exercita asupra individului decat cu acordul acestuia.
In rezumat, raportul dintre natura si cultura se prezinta astfel: prin ineitate ii sunt date individului directiile generale ale dezvoltarii sale psihofiziologice, ii este asigurat un plan de evolutie, dar acesta se realizeaza numai prin concursul fortelor exterioare ale mediului. Unii autori (Jordan) atribuie factorului innascut in formarea personalitatii un procentaj de 60%-70%, iar mediului doar 30%-40%. Factorul innascut si mediul sunt in realitate strans legati si imposibil de despartit (J.Stoetzel).
Daca personalitatea nu se poate explica facandu-se abstractie de factorul ineitate, nu se poate, de asemenea, explica fara implicatia factorului socio-cultural, in afara modelelor sociale.

Structura personalitatii

Din intreaga analiza reiese ca prin concurenta factorului endogen cu cel exogen, se ajunge la „un rezultat al dezvoltarii depline si unitare a insusirilor persoanei”, la o constructie proprie prin care cineva se „distinge ca individualitate” manifestandu-se printr-un comportament „tipic si unic”, deci ca personalitate.
Personalitatea se caracterizeaza prin doua trasaturi fundamentale: prin stabilitate, ceea ce inseamna o modalitate de exteriorizare si de traire interioara relativ neschimbata in timp, si prin integrare, adica prin formarea unei unitati si totalitati psihice. Stabilitatea prezinta anumite limite, purtand numele de plasticitate si reprezentand posibilitatea de reorganizare a personalitatii, pentru ca persoana sa poata face fata unor schimbari capitale ale conditiilor de viata si sa se adapteze la ele. Privita ca forma de organizare cu o anumita functionalitate, ca sursa a unei dinamici, personalitatea este in fond asa cum s-a anticipat, o structura.
In descrierea stiintifica a personalitatii, psihologia apeleaza la conceptele de structura si de proces. Structurile sunt aranjamente, organizari mai mult sau putin stabile ale unor parti in cadrul sistemului; procesele sunt functii ce se evidentiaza prin intermediul partilor. Personalitatea ne apare ca un ansamblu de structuri,; structura fiind un ansamblu autoechilibrat si, deci, relativ invariant de relatii. Schimbarile care se produc in cadrul interactiunii cu conditiile concrete de mediu alcatuiesc procesele sau dinamica actuala a personalitatii. Multe dintre structurile care alcatuiesc sistemul general al personalitatii, nu sunt direct observabile sau masurabile, ci se releva prin eforturi teoretice, de abstractizare conventionala, aparand astfel ca modele ipotetice.
Se emite principiul evidentei comportamentale a structurilor si proceselor personalitatii. Reactiile comportamentale care se folosesc in calitate de mesaje ale continutului intern al personalitatii, sunt foarte diferite: reactii involuntare, de natura reflex-neconditionata, care intra in categoria expresiilor emotionale, manifestari empatice, relatari verbale, produsele activitatii, etc. fiecare dintre acesti indicatori externi dobandeste o anumita valoare informationala in aproximarea structurilor particulare sau generale ale personalitatii, dar nici unul nu le exprima integral. De aceea, se impune colaborarea lor si aplicarea unor procedee statistice speciale de ponderare si ierarhizare.
In cadrul sistemului personalitatii, delimitam doua grupe de componente: calitatile si structurile. Primele se refera la modul specific de inchegare si manifestare a personalitatii, iar structurile ne indica determinarea substantiala, de continut a personalitatii.
Printre calitatii se numara: consistenta, gradul de dezvoltare a structurii, mobilitatea si integrarea. Consistenta se refera la stabilitatea liniilor generale de conduita ale subiectului in decursul timpului, la pregnanta si unitatea tabloului sau dinamic. Nu se poate vorbi de personalitate in afara unor trasaturi stabile, prin care sa poata fi recunoscuta in ciuda variatiilor circumstantiale. Stabilitatea priveste atat configuratia fizica, cat si pe cea psihica. Calitatea consistentei trebuie cautata in structurile care conditioneaza comportamentele deschise, ori, asemenea structuri nu se releva in actele marunte, episodice, ci in conduite mari, sistematice: continutul activitatii, motivele, atitudinile. Ea desemneaza stilul activitatii.
In fiecare categorie de sarcini si tipuri de comportamente se poate vorbi de existenta unui stil specific: stilul activitatii motorii, concretizat intr-o anumita configuratie valorica a amplitudinii, ritmului miscarilor, stilul cognitiv, evidentiat in caile sau modalitatile de organizare si desfasurare a proceselor de perceptie si gandire, indiferent de continutul lor informational. Stilul constituie filtrul prin care subiectul moduleaza in felul sau specific diferite situatii obiective cu care vine in contact, care-l solicita sau pe care le solicita.
Limita consistentei este data de plasticitatea sau mobilitatea structurii. Aceasta exprima posibilitatea reorganizarii unor structuri particulare sau generale sub influenta schimbarii continutului relatiilor subiectului cu lumea. Plasticitatea este in linii mari o functie de varsta: valoarea ei scade pe masura inaintarii in varsta. La copii si la tineri, structurile se caracterizeaza printr-o plasticitate ridicata, corespunzator, consistenta personalitatii lor este mai putin pregnanta, iar la batrani, ele tind spre osificare, conservatorism. Din punct de vedere adaptativ, este la fel de importanta atat formarea unei consistente de valoare ridicata, cat si dezvoltarea „potentialitatii pentru schimbare”. C. Rogers sustine ca ideea reorganizarii si modelarii structurii personalitatii nu trebuie abandonata nici la varstele cele mai inaintate, psihoterapia prezentand un procedeu eficient de plasticizare chiar si la subiectii aparent rigizi.
Structurile de baza ale personalitatii sunt: motivatia, cognitia si controlul. Motivatia da orientarea, selectivitatea si semnificatia conduitei. Pentru definirea profilului personalitatii, esentiale sunt motivele derivate si conditionate social-istoric. Ele plaseaza personalitatea pe o traiectorie de miscare semnificativa si-i determina asa numitele piscuri de integrare.
Structura personalitatii este o organizare plurimotivata, adica integrata pe un camp mai larg de semnificatii. Se disting insa niveluri diferite de stabilitate si pregnanta pentru diferite motive, de aceea se poate vorbi de o ierarhie a motivelor, in cadrul careia anumite componente sunt mai relevante pentru structura personalitatii decat altele.
Structurile cognitive sunt considerate ca instrument de realizare a personalitatii, plasand subiectul la scara obiectiva a competentelor si valorilor. Asociate cu structurile motivationale si afective, ele alcatuiesc constructiile complexe ale aptitudinilor sau capacitatilor. Aptitudinea reprezinta o organizare selectiva a componentelor cognitive, afective, motivationale si executive, care permite omului desfasurarea cu succes a unei actiuni intr-un moment dat. A poseda aptitudini inseamna a rezolva la indici de performanta optimi o categorie sau alta de sarcini. Prin urmare, termenul are un sens diferential, referindu-se nu numai la simplul fapt al reusitei intr-o activitate oarecare, ci si la gradul acestei reusite: cat de mult in raport cu altii. Intrucat indicatorul principal de relevare a aptitudinii este performanta, structura ei nu poate fi redusa la o suma de predispozitii si calitati innascute, de ordin fiziologic, ci trebuie conceputa ca un ansamblu integrat de operatii care sustin un comportament specific.
Metoda analizei factoriale a demonstrat ca si asa numitele aptitudini simple, legate de rezolvarea unui camp limitat de situatii problematice, presupun participarea mai multor laturi ale substructurilor cognitive, motivationale si afective. Cu cat o aptitudine are o sfera mai larga de cuprindere in planul activitatii, cu atat organizarea sa devine mai complexa, angajand tot mai multe dimensiuni ale personalitatii.
In sistemul general al personalitatii, un loc important il ocupa constructia speciala a mecanismelor de comanda si control asupra motivelor, scopurilor si mijloacelor comportamentului. Aceste structuri reglatoare indeplinesc urmatoarele functii:
· simpla inhibitie prin impulsuri frenatorii dirijate;
· transformarea sferei de actiune a motivului, exprimarea unui motiv printr-un alt act comportamental decat cel specific lui;
· amanare-reportarea realizarii unui motiv in functie de circumstante
· selectie si programare, in cadrul unor motive concurente.

Gradul de control devine un important indicator in caracterizarea structurii personalitatii. Din acest punct de vedere, oamenii pot fi impartiti in trei grupe:
· normal controlati; se caracterizeaza printr-un relativ echilibru intre tendinta reflexiva, analitica, critica si tendinta spre actiune, imbinand intr-o formula optima principiul libertatii cu cel al necesitatii, imperativul subiectiv cu cel obiectiv;
· subcontrolati; se caracterizeaza prin supraestimarea impulsului spre actiune si subestimarea conditiilor obiective ale realizabilitatii lor, ca urmare ei se comporta impulsiv, dupa glasul primei dorinte; pentru ei este mai important sa actioneze decat sa gandeasca asupra oportunitatii actiunii, de aceea lucrurile li se par mult mai simple ca in realitate;
· supracontrolati (cenzurati); acestia se caracterizeaza printr-un comportament de tip reflexiv, bazat pe considerarea tuturor conditiilor pro si contra, pe anticiparea nu numai a rezultatului imediat, ci si a consecintelor derivate lui.
De aici pot genera o serie de trasaturi specifice, precum prudenta, conservatorismul, traditionalismul, conformismul, pedanteria, scrupulozitatea, rezervarea, timiditatea, etc. Aceste structuri de control nu se reduc la componentele temperamentale; ele se elaboreaza in timpul evolutiei individuale, ca rezultat al actiunilor dinamice dintre succes si insucces.
In cercetarile cu caracter diagnostic individual, aproximarea trasaturilor si aproximarea tipului sunt doua operatii complementare.

Dinamica personalitatii

In ciuda faptului ca personalitatea se defineste prin existenta unei organizari stabile, prin consistenta si nivel ridicat de integrare, ea nu-si pierde atributul dinamicului.
Ea ne ofera permanent, alaturi de un tablou al starilor si un tablou al transformarilor, al proceselor care se desfasoara in forme si ritmuri diferite. Acestea sunt conditionate, pe de o parte de interrelatiile si variatiile componentelor interne, iar pe de alta, de variabiliatea relatiilor omului cu ambianta si cu grupul si societatea. Corespunzator putem vorbi de doua planuri ale dinamicii personalitatii: unul individual si altul social.

Dinamica in plan individual

Prin pozitia sa de structura integrativa supraordonata, personalitatea reflecta toate modificarile energetico-functionale semnificative care au loc in cadrul organismului. Ca orice forma de energie din univers, energia incorporata in organismul nostru este supusa unui proces de transformare, care influenteaza direct sau indirect starea structurilor psihice. In plan psihologic, aceste mutatii energetice interne sunt concretizate in forma impulsiunilor, tendintelor si motivelor. Activarea acestora orienteaza pe individ catre efectuarea unui anumit act comportamental, de natura sa reduca tensiunile si sa restabileasca echilibrul. Exemplu: curiozitatea si pasiunea pentru o problema de cunoastere atenueaza sau reprima tendintele catre distractie, angajand personalitatea intr-o sustinuta activitate de investigatie si studiu.
Datorita organizarii pe niveluri a structurii personalitatii si a relativei autonomii a substructurilor aferente fiecarui nivel, caracterul dinamic in planul intern se amplifica. Ca urmare a faptului ca tendinta spre realizare libera a motivelor primare integrate la nivel inconstient intra in contradictie cu structurile de control ale constiintei, se produc o serie de fenomene dinamice specifice precum: amanarea, refularea, reprimarea, comutarea, sublimarea, etc. Pentru reliefarea caracterului dinamic al personalitatii, K. Lewin introduce conceptul de „spatiu vital”, acesta desemnand trebuintele individului la un moment dat si potentialitatile actiunii adecvate, asa cum au fost asimilate de el. A intelege comportamentul la un moment dat, inseamna a reconstrui si descrie „spatiul vital”, adica fortele psihice aflate in actiune in momentul respectiv. La un moment dat, asupra persoanei pot actiona mai multe forte iar comportamentul ei va fi o rezultanta a conjugarii, integrarii sau transformarii lor. Schimbarea componentei „spatiului vital” , atrage dupa sine schimbarea tipului de comportament. Astfel, personalitatea este definibila intr-o succesiune de comportamente, subsumate unei scheme dinamice arborescente, trecerea de la o stare la alta fiind efectul intersectarii mai multor variabile aleatoare.

Dinamica personalitatii in plan social

Grupul, societatea, reprezinta mediul specific de existenta a personalitatii, cadrul natural de manifestare si realizare a ei.

Nu se poate vorbi de om ca personalitate, decat in masura in care il consideram ca membru al unei grupari sociale, ca subiect al influentelor sociale si de subiect al activitatilor sociale.
Omul se defineste pe sine ca personalitate in relatiile cu ceilalti semeni, cu societatea in ansamblul ei. Existenta omului in lume nu este numai cea a sa individuala ci si a familiei sale, a clasei sale, a natiunii sale. El traieste si actioneaza avand constiinta apartenentei la un grup. De la dinamica personalitatii in plan individual trebuie sa se treaca si la dinamica ei in plan social. Se observa in urma masuratorilor diferente intre datele masuratorilor asupra proceselor psihice si actelor comportamentale la indivizi luati izolat si datele masuratorilor acelorasi variabile in cadrul social.
Diversitatea situatiilor si solicitarilor sociale conditioneaza aspectele dinamice de grade si valoare diferite in comportamentul de ansamblu al sistemului personalitatii:
· modificari in performanta la sarcini -; de invatare, de perceptie, de executie motorie, de creativitate;
· modificari in atitudini si aprecieri -; in cadrul relatiilor interpersonale;
· modificari ale sensului si directiei actiunii.
In raport cu primul tip de modificari, in psihologie s-au introdus termenii de facilitare sociala, intarire sociala, infranare sociala. Inca din 1900, Meumann semnaleaza faptul ca, intr-o serie de sarcini motorii, controlul optimizeaza performantele. In 1930, Dashiel constata ca prezenta unui observator pasiv sporeste valoarea performantei. Pessin determina ca prezenta observatorului sau includerea subiectului intr-un context social scade performanta in sarcinile de memorie, fiind necesar un numar mai mare de repetitii. Astazi se sustine ideea ca prezenta unui public actioneaza frenator asupra procesului de achizitie a unor raspunsuri noi si faciliteaza producerea raspunsurilor deja elaborate. Rezultatele contradictorii privind efectul prezentei publicului asupra desfasurarii diferitelor procese psihice se explica prin factorul motivational: o motivatie crescuta, care se creeaza sub influenta prezentei observatorului, favorizeaza producerea la un nivel ridicat de performanta a raspunsurilor dominante si induce negativ achizitia. Fenomenul tracului la actori, nervozitatea atletilor care participa la o competitie, emotia la examene sunt fenomene usor observabile, care sunt insotite de tensiune, stres, vigilenta ce pot modifica in sens pozitiv sau negativ, adesea imprevizibil, deznodamantul comportamentului.
Modificarile de ordinul al doilea se refera la pozitia pe care o ocupa individul in diferite sisteme de relatii interpersonale, in functie de compozitia grupului si de normele sale de perceptie si apreciere. Intr-un grup dat, se stabileste intotdeauna o anumita structura de relatii interpersonale, cu consecintele directe asupra traiectoriei comportamentale a fiecarui membru: una va fi dinamica acestei traiectorii la un subiect general simpatizat si preferat si cu totul alta la unul izolat, general respins sau lasat in zona de indiferenta totala. De asemenea, un anumit caracter va avea dinamica comportamentala a individului intr-un grup cu un ridicat coeficient de coeziune si alt caracter in cazul unui grup dominat de stari tensionale. Psihologia sociala ofera astazi suficiente date care demonstreaza ca natura relatiei interpersonale, modul de percepere si apreciere de catre individ a celorlalti membrii ai grupului, precum si modul de apreciere a lui de catre grup reprezinta factori esentiali ai dinamicii activitatii, conduitei si realizarii personalitatii. Apartinand simultan mai multor grupuri, intrand succesiv in diverse situatii de comunicatie, individul isi creeaza un camp dinamic de relatii, care-l comuta permanent pe diferite tipuri de atitudini, actiuni si comportamente. Astfel, el devine un actor, care joaca in fiecare moment un anumit rol.
Modificarile dinamice din cea de-a treia categorie se refera la influenta contextului, comunicatiei si relatiei sociale asupra sensului si directiei de desfasurare a actiunilor si comportamentelor personalitatii. Sunt posibile diverse situatii:
· cand acestea se conjuga in acelasi sens cu actiunile si comportamentele celorlalti parteneri;
· cand indeplinesc un rol de sustinere, intarire;
· cand actiunile individuale merg in aceeasi directie ca si ale celorlalti parteneri, dar vizeaza obtinerea unor performante superioare
· cand actiunile si comportamentele personale se opun direct realizarii actiunilor si comportamentelor celorlalti.
Corespunzator, vom avea profiluri dinamice specifice ale personalitatii in comportamente de cooperare, competitie si conflict.
In situatiile de cooperare si coactiune, pe primul plan se impune motivul sau interesul general, subiectul se mobilizeaza in asa fel, incat, prin actiunea sa, sa sporeasca sansa de reusita a intregului grup; randamentul si performantele sale se integreaza in cota succesului general.
In situatiile de competitie si conflict, pe primul plan se impune motivatia individuala si montajul de realizare in defavoarea adversarilor. In organizarea comportamentului sau, individul va fi preocupat de alegerea acelor strategii care sa-i asigure succesul, dar si sa reduca pe cat posibil sansa de castig a concurentilor sai. De aici tensiunile specifice ale concursurilor sau competitiilor, cu rolul lor stimulator sau frenator. Trecand succesiv de la o situatie la alta omul isi dezvaluie diferite laturi si structuri ale personalitatii sale, descrie un tablou dinamic mai mult sau mai putin spectacular, dar intotdeauna semnificativ si relevant pentru ceea ce face el.
Personalitatea si vocatia

Realitatea sistemului personalitatii echivaleaza cu prezenta unui model interior al persoanei, care intr-un anumit mod ii vectorializeaza conduita acesteia, schitandu-i un unghi de deschidere fata de lume si viata, iar in mod propriu o vocatie profesionala in campul productiei.
Cercetarile in materie conduc spre urmatoarele constatari:
· personalitatea insati, care nu-i un dat, ci o rezultanta a concurentei unei multitudini de factori, depinde de luarea sau neluarea in consideratie a unor indici, ce se manifesta inca din copilarie. In timp ce respectarea in evolutia persoanelor a liniilor sale interne conduce spre construirea unei personalitati armonioase, nerespectarea poate sa concureze la obtinerea unui sistem deficitar. Se evidentiaza astfel ca, pe cand o corespunzatoare dirijare a puberilor spre scoli potrivite cu modelul lor interior, se soldeaza cu o foarte buna integrare in campul psiho-social, echilibru optim, succes scolar, o orientare necorespunzatoare constituie o cauza a unui echilibru precar, o sursa a unor impedimente de adaptare;
· orice persoana prezinta o anumita disponibilitate auto-socio-reglatoare fata de structurile de activitate productiva, in functie de gradul de corespondenta sau necorespondenta dintre modelul personalitatii si o structura de activitate productiva, se ajunge la un gradient de integrare in rolul profesional; asa se explica de ce unele persoane au un randament mediu sau sub medie in unele profesii, rezultand ca integrarea in productie e in stransa corelatie cu vocatia;
· respectarea vocatiei reprezinta pentru persoana umana, in plus, un factor de sanogeneza cu implicatii individuale si sociale, sanatatea fiind definita ca o stare de plenitudine fizica, psihica si sociala, o corespunzatoare incadrare vocationala, genereaza sentimentul de excelenta functionare a organismul, determina un tonus psihic perfect si conduce la o integrare sociala optima;
· se stie ca vocatia este un rezultat al unui lung proces de definire, in promovarea ei dandu-si concursul institutiile de educatie si invatamant; o defectuoasa indrumare, contrar vocatiei, poate fi pentru acesta o cauza a unei conduite ineficiente, precum si a unor tulburari psihice, de obicei din categoria nevrozelor;
· fata de constatarile de mai sus, in raportul dintre om si profesie se impune activarea principiului vocational.
Orientarea vocationala da satisfactie persoanei umane, aceasta prin intermediul unei incadrari vocationale realizandu-se optimal, atingand cel putin in parte ceea ce se intelege prin notiunea de fericire: serveste deci principiul individual. In egala masura satisface si principiul social. Printr-o orientare vocationala se promoveaza valorile, acestea constituind promisiunea ridicarii nivelului material si cultural al societatii, asigurarii cresterii bunastarii sociale.
Beneficiarii orientarii vocationale sunt, ca atare, individul si societatea, intelegandu-se atat societatea civila cat si statul.
Individul apare ca beneficiar intrucat printr-o integrare vocationala intr-o activitate productiva munca devine pentru el un complement al personalitatii sale; societatea, deoarece printr-o incadrare vocationala a persoanei a persoanei in procesul productiv factorul social, isi imbunatateste calitatea, iar elementele sale de risc scad la minimum.

Concluzii

Marele psiholog si umanist roman Mihai Ralea (1896 -; 1964) considera ca obiectivul final este intotdeauna intelegerea omului integral. In timpurile noastre in diverse mari centre universitare ale lumii, se constituie institute complexe consacrate studiului omului de catre diversi specialisti, astfel incat sa nu fie prezentata numai o fateta a fiintei umane, ci omul in plenitudinea tuturor insusirilor si dependentelor sale.
Personalitatea este intotdeauna unica si originala, aceasta intrucat fiecare porneste de la o zestre ereditara unica, singulara (cu exceptia gemenilor univitelini care poseda ereditati identice) si mai departe in campul existentei sociale, fiecare strabate un drum anume, incercand o serie de experiente variate, intrand in anumite relatii, toate avand anumite efecte asupra cursului dezvoltarii personalitatii. In realitate fiecare om are un mod propriu si concret de gandire si de simtire, totusi intre oameni nu sunt numai deosebiri ci si asemanari. Se intelege ca asemanarile nu sunt totale, iar tipurile nu reprezinta decat o schema ce permite o grupare prin aproximatie.
Personalitatea integreaza in sine organismul individual, structurile psihice umane si, totodata, relatiile sociale in care omul este prins.