j9i23ih
Si cele mei vechi dictionare romanesti inregistreaza cuvintul chiabur, mai ales in ipostaza sa de adjectiv, cu sensul principal : „bogat”. „E chiabur, se scalda­n averile sale” zice Anton Pann, citat de Saineanu in dictionarul sau din 1896. Intr­o poezie populara, il atestam ca verb :
Noi cu el am haiducit,
Noi cu el am chiaburit.
Nici aria de raspindire a cuvintului, nici capacitatea sa derivativa si nici frecventa lui in vorbire nu sint insa semnificative, daca­l comparam cu sinonimul sau, bogat.
La scurta vreme dupa al doilea razboi, termenul chiabur a fost confiscat de ideologie si supralicitat ca substantiv. Cei mai buni gospodari ai satelor romanesti au fost viriti, de­a valma, intr­o categorie sociala inventata care avea un nume clar : chiaburime. In retortele propagandei, chiaburul a devenit imediat un simbol al rapacitatii, al necinstei si al neomeniei, intr­un cuvint, al raului. Din punct de vedere stilistic nici n­a fost prea greu sa se alunece in aceasta directie, intrucit multe vocabule provenite de la Istanbul, chiar daca in limba lor de bastina nu induc sugestii peiorative, sint investite cu astfel de nuante in romaneste. E destul sa ne gindim la : ciubuc, lichea, marafet, tertip, despre a caror evolutie semantica am mai scris la aceasta rubrica. Cuvint de origine turca, asadar, chiabur nu a fost unul inventat de ideologie ; el a fost numai extras de la perife-ria lexicului romanesc, unde pina la razboi avea minime conotatii depreciative, ca sa fie mai intii confiscat si apoi supraincarcat cu proprietati malefice ; vorba a fost numaidecit propulsata in prim­planul vocabularului propagandistic, incit doar auzirea ei dadea frisoane

in lumea satului, pentru ca ea insemna : ostracizare, stigmatizare, condamnare penala sau deportare.
Polarizarea vocabularului a devenit o necesitate obiectiva (ca sa recurg la o sintagma celebra a „limbii de lemn”), care servea de minune scopurilor ideologice. In viziunea primitiva, de factura maniheista, a activistilor, realizarile acestor gospodari de frunte ai satelor capatau, rind pe rind, toate atributele raului ; buna organizare a proprietatii, harnicia si priceperea — sursele adevarate ale bunastarii lor — erau negate prin limbaj, iar apoi integrate in superstitia marxist-leninista numita stereotip : exploatarea omului de catre om ; nu vreau sa spun, Doamne fereste, ca toti instaritii satelor romanesti si­au incropit averea prin munca cinstita ; au mai fost, desigur, si exceptii ; vreau sa subliniez doar realitatea ca, in perioada cuprinsa intre cele doua razboaie, orice om priceput, harnic, dibaci si cinstit ajungea, in cele din urma, instarit. Adica, nici mai mult, nici mai putin decit… chiabur. Iar, o data etichetat astfel, omul suporta consecintele directe ale „numelui” sau.
Ce drame incredibile, ce rasturnari de valori, ce traumatisme iremediabile s­au produs in lumea satului romanesc de dupa ultimul razboi ! Atunci cind chiaburii — daca n­au fost deportati in Baragan sau trimisi in inchisori — au fost impinsi la marginea societatii si expusi oprobriului public de catre parvenitii noii orinduiri, in numele dreptatii sociale si al umanismului socialist.