h8x14xg
Insemnatatea literaturii unui popor este determinata inainte de toate prin trasaturile ideologice si artistice care ii sint specifice si care o deosebesc de literaturile altor popoare. Cu cit un scriitor reuseste sa intruchipeze mai complet si mai pregnant aceste trasaturi in operele sale, cu atit contributia lui la tezaurul mondial al gindirii umane este mai insemnata.
La rindul lor, aceste trasaturi oglindesc particularitatile dezvoltarii istorice a poporului; ele nu sint impietrite, inerte, ci se transforma odata cu schimbarea conditiilor istorice de existenta a poporului.
In cursul istoriei sale multiseculare, poporul rus a avut de infruntat conditii nemaipomenit de grele. Nicaieri iobagia nu a fost atit de crincena ca in Rusia, nicaieri ea nu a incatusat vreme atit de indelungata fortele titanice ale poporului. De aici a izvorit si ura nemarginita, acumulata de masele populare din Rusia, impotriva minoritatii parazitare a natiunii. Aceasta imprejurare a influentat in mare masura formarea intregii culturi ruse din trecut si in special formarea literaturii clasice ruse.
Tocmai de aici izvoraste si inaltul spirit cetatenesc al literaturii clasice ruse, tendinta permanenta, specifica ei, de a imbratisa problemele fundamentale ale vietii poporului.

Lupta dintre asupriti si asupritori constituie legea de dezvoltare a oricarei societati impartite in clase antagoniste. Cu cit mai puternica este asuprirea, cu atit mai puternic creste si impotrivirea celor impilati.
Scriitorii antichitatii ne-au lasat o serie de marturii asupra rascoalelor sclavilor impotriva stapini-lor de sclavi, care, chiar daca nu au atins intotdeauna amploarea cunoscutei rascoale a lui Sparla-cus, au lasat totusi urme adinci in istoria lumii.
Atit in tarile din apusul Europei, cit si in Rusia, intreaga istorie a societatii feudale este strabatuta de diferitele rascoale ale taranilor inrobiti, impotriva feudalilor exploatatori. Aceste rascoale se intetesc si se intensifica mai cu scama in ultima perioada a feudalismului, cind expioatarea feudala, uneori atenuata in aparenta, a capatat de fapt un caracter deosebit de crincen.
Ca urmare a slabei organizari si a lipsei de maturitate politica a rascoalelor taranesti izvorind din insusi caracterul lor de clasa, aceste rascoale s-au incheiat de fiece data prin infringerea rasculatilor. Astfel s-au petrecut lucrurile in secolul al XlV-lea cu rascoala condusa de Wat Tyler in Anglia; aceeasi soarta a avut-o, tot in secolul al XlV-lea, rascoala taranilor francezi cunoscuta sub numele de Jacquerie; astfel s-au petrecut lucrurile in cursul razboiului taranesc german din secolul al XVI-lea. Aceste rascoale n-au usurat si nici nu puteau sa usureze in chip nemijlocit si vizibil soarta maselor taranesti. Cu toate acestea, ele au jucat un urias si rodnic rol istoric, zdruncinind insesi bazele orin-duirii iobagiste si netezind calea pentru venirea la putere a clasei noi si puternice care ajunsese la maturitate in sinul societatii feudale — clasa burgheza.
In secolele XVL-XV1II, in tarile avansate, in tarile cele mai dezvoltate din punct de vedere economic din apusul Europei — in Tarile de jos, Anglia, Franta — au loc o serie de revolutii burgheze victorioase, care marcheaza pieirea regimului feudal.
In aceste revolutii, taranimea joaca rolul celei mai importante rezetve a burgheziei. Eliberarea de lanturile feudale, taranimea o dobindeste din miinHe burgheziei. In urma revolutiei burgheze, taranul devine proprietar, stapin, si dind curind uitarii indepartatele timpuri cind vilvataia razmeritelor taranesti prefacea in cenusa castelele cavalerilor, taranul isi consacra toate fortele apararii drepturilor, avantajelor si privilegiilor cistigate. Acest proces s-a desfasurat in chip diferit, in diferite tari. Pretutindeni el a fost insotit, intr-o masura sau alia, de decaderea paturilor sarace ale populatiei satesti, pe seama carora se imbogateau „virfurile" satului.
.
Dar pretutindeni procesul a avut aceeasi tendinta.
Dupa naruirea orinduirii feudale in tarile din apusul Europei, in aceste tari incepe o perioada de impetuoasa dezvoltare a capitalismului. Burghezia triumfatoare isi extinde dominatia asupra tuturor domeniilor vietii economice, politice si culturale.
Dar in acelasi timp cu cresterea burgheziei creste si clasa careia, mai tirziu, ii este dat sa devina groparul ei — creste proletariatul. Deocamdata el este slab si dezbinat. Dar inca de pe atunci el lupta si se facea auzit prin rascoalele care izbucneau ici, colo; e adevarat ca, la inceput, aceste rascoale erau pur spontane si aveau caracterul unor razmerite dezordonate. Prin confinutul lor, revendicarile sub semnul carora s-au desfasurat primele rascoale ale proletariatului nu erau revolutionare in adevaratul sens al cuvintului; deocamdata era vorba despre oarecari imbunatatiri ale conditiilor de munca, de marirea salariului, de micsorarea zilei de munca.
In evenimentele revolutionare din anul 1848, care au zguduit aproape toate tarile din apusul Europei, proletariatul a jucat un rol urias. Dar el nu s-a dovedit capabil inca sa ia in miinile sale conducerea acestor evenimente si sa devina hegemonul revolutiei, deoarece era inca prea slab. Numai cele mai inzestrate, cele mai inaintate minti omenesti au fost in stare sa vada de pe atunci in clasa muncitoare acea forta care in viitor urma sa desfiinteze pentru totdeauna toate formele de asuprire a omului de catre om.
Particularitatile istorice ale acestei perioade si-au pus adinc pecetea asupra literaturii din acei ani in apusul Europei. Cei mai buni reprezentanti ai ei, ca Stendhal si Balzac in Franta, Dickens in Anglia, au vazut limpede monstruozitatea ordinei capitaliste instaurate, si-au dat limpede seama de distanta care desparte aceasta orinduire de luminoasele idealuri ale libertatii, egalitatii si dreptatii generale, proclamate cu toata sinceritatea de conducatorii ideologici ai burgheziei in perioada luptei ei revolutionare impotriva feudalismului.
Dar, in perioada 1830—1850, demascind fara crutare pe proaspetii eroi ai realitatii capitaliste — pe afaceristii verosi, lipsiti de scrupule, gata la orice" crima de dragul inavutirii — nici cei mai buni scriitori din apusul Europei nu vedeau nimic luminos inainte. Ei nu vedeau forta sociala care s-ar fi putut opun-e lumii hraparete a capitalismului. De aici decurge adincul pesimism istoric de care sint patrunse operele lor. Acest pesimism era generat de conditiile acelei perioade din istoria tarilor din apusul Europei, cind, potrivit cuvintelor lui V. I. Lenin, „revolutionarismul democratiei burgheze era deja pe cale de a disparea (in Europa), in timp ce revolutionarismul proletariatului socialist inca nu ajunsese la maturitate." ) Infringerea revolutiei din 1848, precum si desantata reactiune politica care i-a urmat, au contribuit si mai mult la adincirea si intensificarea acestei stari de spirit pesimiste.
Alta era situatia in Rusia. Lupta de clasa dintre tarani si asuprilorii lor — feudalii — n-a fost aici rnai putin ascutita decit in1 Apus. Numele eroice ale conducatorilor rascoalelor taranesti — numele lui Ivan Bolotnikov, Stepau Razin, Emclian Pugaciov, oameni cu mintea patrunzatoare, hotariti si neinfricati — s-au intiparit adinc in memoria poporului.
Dar in Rusia, ca si in Apus, rascoalele taranesti au avut un caracter pur spontan, neorganizat. Iar o clasa care sa poata sta in fruntea luptei antifeudale a maselor subjugate, nu exista in Rusia.
Burghezia rusa a pasit pe arena istoriei mult mai tirziu decit burghezia din1 apusul Europei si a fost incomparabil mai slaba decit aceasta. Lupta revolutionara impotriva orinduirii feudale-iobagiste s-a dovedit a fi peste puterile ei. Avind nevoie, pentru a se dezvolta cu succes, de sprijinul si de ocrotirea unei autoritati puternice, burghezia din Rusia a pasit chiar de la inceput pe calea tranzactiilor negustoresti cu statul feudal-iobagist. Avind nevoie de brate de munca, burghezul-patron din Apus s-a ridicat impotriva rinduielilor care-L legau pe taran de mosia seniorului feudal; intimpinind aceleasi greutati, proprietarii fabricilor si uzinelor din Rusia luptau pentru ca sa li se permita si lor, ca si nobililor, sa aiba iobagi. in Rusia, eliberarea taranilor din iobagie a fost efectuata mult mai tirziu decit in tarile din apusul Europei, si nu in urma revolutiei burgheze ca in aceste tari, ci in urma reformei limitate pe care „virfurile" conducatoare au fost nevoite s-o faca pentru a preinlimpina noi rascoale de felul aceleia conduse de Pugaciov. „Mai bine sa desfiintam de sus iobagia, decit sa asteptam cu bratele incrucisate timpui cind ea are sa porneasca sa se desfiinteze de la sine, de jos" — rationa mosierul incoronat, Alexandru al II-lea. „Reforma" a fost efectuata de catre nobilii stapini de iobagi, pe baza intelegerii cu burghezia care li se ploconea. Dupa „reforma", taranul a ramas tot atit de ignorant, napastuit si lipsit de drepturi ca si inaintea ei.
Acest caracter specific al dezvoltarii istorice a poporului rus determina si particularitatile literaturii clasice ruse. Desigur, ca si oricare alta literatura, nici literatura rusa nu a fost unitara din punct de vedere ideologic. Nu putini dintre scriitorii rusi din trecut au slujit in mod consecvent cauza afirmarii si intaririi orinduirii iobagiste, propovaduind credinta fata de tar si de tron, supunerea in fata autoritatilor de pe pamint si din ceruri, idealizind relatiile dintre mosier si taran ca relatii dintre parintele grijuliu si copiii ce-i sint devotati, ridieindu-se plini de furie impotriva oricaror manifestari de nemultumire si protest. Alti scriitori au servit in alt chip aceleiasi baze iobagiste, fugind cu premeditare de preocuparile si de zbuciumul realitatii, ingrijin-d'U-se numai de distractia si de amuzamentul cititorilor lor plictisiti de inactivitate.
Ca si scriitorii care nu faceau altceva decit sa distreze publicul cititor, scriitorii care aparau bazele iobagiste puteau fi foarte fecunzi, puteau sa se bucure de succese mai mult sau mai putin rasunatoare in rindurile stapinilor pe care-i slujeau. Dar tot ceea ce au scris ei a fost demult aruncat la Iada de gunoi a istoriei si insesi numele lor au fost pe drept cuvint uitate de catre urmasi, deoarece pe baza impacarii cu o realitate a carei lege consta in dreptul nelimitat al celui puternic asupra celui slab, sau pe baza fugii de realitate, nu poate creste o arta cu adevarat mare, o arta care trebuie sa fie intotdeauna protestatara, o arta care trebuie intotdeauna sa priveasca inainte.
Scriitorii rusi inaintati din trecut, a caror mostenire creatoare constituie nu numai o comoara a culturii nationale ruse, ci ocupa un loc insemnat si in tezaurul cultural al intregii omeniri, s-au manifestat cu consecventa ca luptatori impotriva nedreptatii sociale, impotriva asupririi omului de catre om, impotriva a tot ceea ce inradacina si consolida aceasta asuprire. Soarta acestor scriitori a fost anevoioasa si grea, dar tocmai lor le datoreste literatura rusa insemnatatea sa mondiala.
impotrivirea maselor populare fata de iobagie a determinat constiinta creatoare a acestor scriitori, indrumindu-le activitatea tocmai pe aceasta cale si nu pe alta. Trasatura fundamentala a literaturii clasice ruse, trasatura care determina intregul ei continut de idei, este tocmai legatura extrem de strinsa cu miscarea de eliberare a "poporului muncitor din Rusia. "'
Ca si literatura tuturor celorlalte popoare, literatura rusa este adinc patriotica. Scriitorii rusi din trecut au adus o contributie de nepretuit la cauza luptei poporului rus pentru libertatea si independenta patriei. inca la inceputul perioadei de formare a literaturii ruse, autorul anonim al „Cintecu-lui despre oastea lui Igor" a creat o opera care reprezenta, dupa cum spune Marx, „un indemn la unire adresat principilor rusi, tocmai inainte de navalirea hoardelor mongole..." ) Cu multe secole mai tirziu, Gorki si Maiakovski au contribuit la inarmarea clasei muncitoare si a taranimii revolutionare, din tara noastra, in lupta eroica impotriva interven-tionistilor. In nici o alta literatura din lume, temele patriotice nu se contopesc atit de organic, ca in literatura rusa, cu temele revolutionare. Cei mai buni scriitori rusi au privit intotdeauna cauza apararii pamintului patriei impotriva incercarilor hraparete ale cotropitorilor straini, ca fiind indisolubil legata de cauza eliberarii maselor populare de sub jugul exploatatorilor dinauntrul tarii. Aceasta trasatura a literaturii ruse constituie una dintre principalele elemente caracteristice ale specificului ei national.
Marii scriitori rusi din trecut au lovit in temeliile societatii feudale-iobagiste si prin aceasta s-au afirmat ca exponenti ai intereselor si nazuintelor generale ale poporului, nu numai atunci cind s-au ridicat fatis si direct impotriva rinduielilor dominante. Stim, de pilda, ca Puskin este autorul unor numeroase poezii care atacau pe fata despotismul tarist si robia iobagista. Puterea de irrriurire a acestor poezii a fost uriasa. Militantii organizatiilor conspirative antitariste, din timpul lui Puskin, le-au folosit pe scara larga ca pe o puternica arma de propaganda revolutionara. Dar Puskin are si numeroase creatii care nu contin nici un element care sa demaste si sa condamne fatis si direct tarismul si iobagia; din' aceasta categorie fac parte, de pilda, unele creatii lirice foarte valoroase ale lui Puskin, ca „Mi-aduc aminte de clipa minunata", „Nu cinta in fata mea, frumoaso", „Pentru-ale patriei maluri indepartate". Acelasi lucru si in ceea ce-L priveste pe Lermontov. In poezii ca „Pinza", „Un brad in tara nordului salbatic", „imi port pustiu prin noapte pasul", nu se spune nimic despre relatiile dintre tarani si mosieri, ele nu contin nici un fel de demascare fatisa a despotismului tarist si a exploatarii iobagiste. Dar ar fi cel putin gresit daca am trage de aici concluzia ca poeziile lui Puskin si Lermontov, care de obicei sint socotite ca facind parte din lirica „pura", ar fi lipsite in genere de idei de eliberare, in cel mai adevarat inteles al cuvintului.
Vorbind despre orinduirea feudala-iobagista ne referim nu numai la o anumita formatiune economica a societatii, care are la baza proprietatea feudalului asupra mijloacelor de productie si proprietatea nedeplina asupra lucratorului din productie — a iobagului — ne referim nu numai la coexistenta proprietatii feudalului cu proprietatea taranului si a mestesugarului asupra uneltelor de productie si a gospodariei lor private, bazate pe munca proprie. Totodata, ne referim nu numai la anumite institutii politice si juridice create de feudali pentru sprijinirea si consolidarea dominatiei lor asupra masei iobage. Tn acelasi timp avem in vedere si o "anumita ideologie care serveste acelorasi scopuri, adica un anumit sistem de conceptii — filozofice, morale si de alt fel — si un anumit sistem de norme si de reguli bazate pe aceste conceptii si legate de ele cit se poate de strins, care reglementeaza conduita omului in viata Iui sociala si in viata lui personala.
Principala trasatura a ideilor filozofice ale societatii feudale consta in caracterul lor religios-cle-rical: ratiunii omenesti i se opune pronia cereasca divina, ai carei reprezentanti pe pamint sint preotii si calugarii; cunoasterii stiintifice, cercetarii pe baza de experienta — credinta oarba, care nu se bizuie pe forta ratiunii. Trasatura principala a moralei feudale o constituie caracterul ei extrem de riguros: lucratorul se supune orbeste stapinului; sotia — sotului; copiii — parintilor; intreaga viata a omului este reglementata intr-un chip cit se poate de riguros si vai de acela care ar incerca sa calce aceasta reglementare: orice manifestare de libertate a gin-dirii omenesti, orice dezlantuire libera a sentimentelor sint considerate ca un pacat foarte greu, pasibil de pedeapsa aspra si neintirziata.
Trebuie sa ne fie cit se poate de limpede caracterul extrem de apasator al acestei „filozofii" si „morale" feudale-iobagiste asupra intregii societati ruse si, fara indoiala, in primul rind, asupra paturilor „de jos", asuprite si lipsite de drepturi. Numai astfel ne vom da seama de uriasul continut eliberator al liricii lui Puskin sau a lui Lermoirtov, de marea putere mobilizatoare pe care o cuprindeau creatiile acestor poeti, chiar daca temele eroice, cetatenesti, nu apareau in aceste creatii intr-o forma, sa spunem, nuda si chiar daca se vorbea despre cele mai subtile stari sufletesti ale omului.
Aceste poezii contineau si ele un protest — protestul personalitatii umane impotriva a tot ceea ce o umilea si mutila in societatea feudala-iobagista. Prin aceste poezii omul isi proclama sus si tare dreptul la o viata libera, intemeiata pe ratiune : el vroia sa se elibereze nu numai din robia autoritatilor pamintesti, dar si in general, din orice fel de robie; el nu vroia sa mai fie nici „robul lui dumnezeu", dar nici al prejudecatilor si traditiilor anchilozate, moarte. La toate .acest ea trebuie sa adaugam ca protestul impotriva tuturor formelor si varietatilor robiei era exprimat in aceste poezii cu atita expresivitate, cu atita pasiune, incit el a fost inteles si a devenit apropiat sufletului oamenilor inaintati din toate tarile si apartirrind tuturor natiunilor.
Pentru a intelege rolul literaturii clasice ruse ca un pas inainte in dezvoltarea artistica a intregii omeniri, trebuie sa amintim inca o trasatura esentiala a ideologiei feudale. Luptind impotriva acesteia, literatura noastra s-a maturizat si s-a intarit din punct de vedere al spiritului ei creator. Aceasta trasatura consta in caracterul de casta foarte pronuntat al notiunilor „teoretice" ale feudalilor sta-pini de iobagi, cu alte cuvinte — in spiritul lor antipopular extrem de profund.
In ochii seniorului din apusul Europei sau ai boierului rus feudal, poporul era o masa lipsita de personalitate, lipsita de orice fel de cerinte si nazuinte omenesti, o masa care exista numai pentru ca stapinii sa traiasca vesel si fara griji si pe care trebuia s-o faci sa se teama de tine si sa ti se supuna. Trebuie spus ca ideea despre popor ca despre o masa ignoranta, careia ar fi riscant sa i se incredinteze soarta statelor si a tarilor nu a fost proprie numai feudalilor, stapini de iobagi, ci in mare masura si ideologilor burghezi, chiar si in perioada cind burghezia mai era in faza ei revolutionara si pasea in avangarda luptei impotriva mosierilor nobili.
Fiind, fara indoiala, oameni inaintati, care au facut o critica nimicitoare a despotismului, a obscurantismului religios si clerical, filozofii si scriitorii iluministi din apusul Europei au ramas totusi straini de ideea revolutiei populare. Preamarind in fel si chip „a treia stare" ca forta care este purtatoarea progresului istoric, istoricii progresisti din timpul luptei revolutionare a burgheziei impotriva feudalismului in apusul Europei, diminuau totodata in mod consecvent, rolul miscarilor populare de masa in aceasta directie.
Literatura din apusul Europei nu si-a indreptat atentia spre masele populare nici in perioada cind burghezia lupta pentru putere, nici atunci cind ea cucerise puterea, cind devenise limpede ca «comparate cu pompoasele fagaduieli ale iluministilor, institutiile sociale si politice instaurate in urma „victoriei ratiunii" s-au dovedit a fi niste caricaturi amarnic de inselatoare». )
O admirabila calitate a literaturii clasice ruse din trecut consta in profundul ei caracter popular. Constiinta creatoare a celor mai buni reprezentanti ai literaturii clasice ruse a fost formata de impotrivirea maselor taranesti de milioane si milioane de oameni fata de iobagie.
Pentru Radiscev, poporul „nascut pentru maretie si slava" este izvorul celei mai inalte mindrii.
Taranul lui Radiscev, al carui chip este zugravit in „Calatorie de la Petersburg la Moscova", este un om cu inima fierbinte si suflet minunat, un om de o mare bogatie si noblete sufleteasca.
Spiritul creator al lui Puskin se straduieste in permanenta sa inteleaga locul si rolul maselor populare in destinele istorice ale tarii.
Din trecutul Rusiei, pe Puskin il atrag in primul rind rascoalele si framinlarile din popor. Poetul concepe opera sa „Boris Godunov" ca pe o tragedie cu caracter popular al carei tel este acela de a prezenta poporul drept principala forta motrice a istoriei. In discutia cu Basmanov, poetul II pune pe stramosul sau, Gavrila Puskin, sa rosteasca aceste cuvinte remarcabile :
De vrei sa stii care-i' taria noastra Nu ostile, ci freamatul multimilor ! ) „Freamatul multimilor" — iata ce determina in ochii poetului mersul evenimentelor istorice. In perioada de maturitate a creatiei sale, Puskin isi indreapta atentia asupra evenimentelor epice ale razboiului taranesc din secolul al XVIII-lea si, desi in aprofundarea acestor evenimente, poetul nu se ridica citusi de putin pina la nivelul unui ideolog si propovaduitor al rascoalei lui Pugaciov, el il inzestreaza totusi pe conducatorul rascoalei cu atit de inalte calitati omenesti — cinste, vointa de neinfrint, hotarire, curaj — incit, in1 mod obiectiv, intreaga simpatie a scriitorului este de partea lui. Si mai inainte inca, tinarul Lermontov abordeaza aceeasi tema in romanul sau neterminat „Vadim" — opera care prin' calitatile sale artistice, nu poate, fi comparata desigur cu „Fata capitanului", dar este patrunsa de aceeasi tendinta de justificare morala a rascoalelor, ca o urmare inerenta si fireasca a cruzimii exploatarii iobagiste. Poezia lui Lermontov „Patria" — una din cele mai valoroase creatii ale poeziei ruse, este patrunsa de democratism si sincera simpatie fata de taranimea din Rusia.
Tocmai ir» acesti ani, cind geniul lui Puskin atinge cea mai mare inflorire si cind Lermontov isi incepe, activitatea literara, problema caracterului national ) al literaturii devine una dintre cele mai actuale si mai framintate probleme din viata spirituala a societatii ruse.
Caracterizind situatia literaturii din' acesti ani, Bielinski scria : „Romantismul — iata cel dintii cuvint care a rasunat in perioada puskiniana; caracterul national — iata alfa si omega noii perioade. Dupa cum atunci orice mizgalitor de hirtie se straduia din rasputeri sa treaca drept romantic, tot astfel acum orice mascarici literar are pretentii la titlul de scriitor national").
intr-adevar, notiunea de caracter national se folosea in acel timp pentru a reda conceptiile cele mai variate, deseori fatis antipopulare. In cunoscuta formula proclamata de catre ministrul instructiunii publice al tarului, Uvarov, formula care exprima esenta reactionara a politicii guvernamentale, aceasta notiune se invecina cu notiunile de ortodoxie si autocratie. Bulgarin, sluga tarismului si agent secret al ohranei, autorul unor romane „moral-satirice", destinate cititorilor fara pretentii din rin-durile negustorimii, micii burghezii si functionarimii marunte, considera ca tocmai aceste romane repre ) Tn original, narodnost, termen caro poate fi tradus in mai multe sensuri (caracter national, caracter popular, specific national, poporaneitate s. a.). in perioada la care se refera autorul articolului, critica democrat-revolutionara tn frunte cu Bielinski folosea acest termen tn primul rind in acceptiunea de caracter popular, exprimind principiul ca arta trebuie sa fie indisolubil legata de popor, si oglindeasca nazuintele inaintate ale maselor populare. In unele cazuri, ca in fragmentul din Bielinski cifat mai jos, critica democrat-revolutionara folosea acest termen in sensul de caracter national pentru a sublinia specificul rusesc al unor opere de arta. Dar nici in aceste cazuri, termenul nu contrazicea continutul fundamental al principiului caracterului popular al artei, principiu de baza al esteticii democrat-revolutionare. (N. red. rom.)
In „Serile in catunul de linga Dikanka", Gogol si-a pus ca sarcirra crearea imaginii artistice generalizate a poporului ucrainean cu intreg specificul trasaturilor sale nationale, al „fizionomiei" nationale, ca sa folosim cuvintele lui Puskin. La Gogol rezolvarea acestei sarcini era adinc democratica : in „Serile" apareau ca purtatori ai elementului national nu paturile sociale boieresti-mosieresti, ci masa taraneasca.
Gherten a remarcat cu multa patrundere si justete ca „fara sa fie originar din popor, cum a fost Koltov, Gogol apartinea poporului prin gusturile sale si prin mentalitatea sa" ). Aceasta „mentalitate" populara a lui Gogol a constituit nu numai baza ideologica ct si cea artistica a ciclului sau de povestiri din tinerete: elementul realist al graiului popular de toate zilele irupe cu putere in canavaua vocabularului „Serilor" ; prisacarul Panko Roscovanul se adreseaza cititorului „cum ar vorbi c-un cumatru sau cuscru de-al lui."
Aratind felul cum in chipurile oamenilor din popor s-au intruchipat cele mai bune trasaturi ale fizionomiei spirituale a poporul'ui rus, caracterul lui national, literatura rusa a contribuit la rindul sau la consolidarea si imbogatirea acestor trasaturi.
Puskin, Lermontov, Gogol, au deschis drumul intregii literaturi ruse inaintate de mai tirziu. Conditiile istorice au contribuit la cresterea neincetata a protestului antiiobagist in literatura, la apropierea continua a literaturii de lupta de eliberare a maselor taranesti din Rusia.
Raspunzind la intrebarea : „Ce a determinat in deceniul al cincilea intrarea in scena a mujicului, ce a facut in deceniul al saselea ca el sa devina figura principala in literatura ?" Gorki scria : „Istoricii explica acest fapt prin influenta socialismului apusean si mai ales prin influenta romanelor lui Gaeorgei Saandi, ca purtatoarea lui de cuvint. Dar este putin probabil ca aceasta explicatie sa corespunda realitatii, si daca corespunde, atunci numai in parte; ideile lui George Saandi au contribuit la consolidarea, Ia precizarea acestei atitudini fata de taran, dar el insusi a provocat interesul si atentia care i s-au dat si aceasta in chip brutal, tocmai prin rascoale si tulburari. Iar treaba aceasta a fost facuta de taran cu sirguinta, cu energie mereu crescinda... Daca in timp de 1460 de zile mujicul se razvrateste de 172 de ori reiese ca el se razvrateste neaparat o data la fiecare 9 zile — vrei, nu vrei, aceasta are sa atraga atentia asupra taranului fara nici un fel de contributie a social ais-muluii, a lui George Sand si a altor indemnuri din afara !" )
Dindu-ne limpede seama ca tocmai lupta antifeudala a maselor populare a format constiinta creatoare a celor mai buni scriitori rusi din trecut, nu trebuie desigur sa ne inchipuim ca ei au impartasit cu totii conceptia care preconiza necesitatea transformarii revolutionare a realitatii. Dimpotriva, scriitorii aflati pe aceasta pozitie sint relativ putin numerosi. Dintre scriitorii secolului al XVIII-lea numai Radiscev s-a manifestat ca un partizan convins si ca un propagandist inflacarat al metodelor revolutionare de actiune. „Eliberarea taranilor va prejudicia, precum se spune, dreptul de proprietate — scria el in „Calatorie de la Petersburg la Moscova." Dar cei care ar putea sa contribuie la eliberare, sint cu totii mosieri-stapini de iobagi; nu ne putem astepta ca eliberarea sa rezulte de pe urma sfaturilor lor, ci din insusi jugul asupririi" ) Oprindu-se asupra acestei formulari, Ecaterina a Ii-a i-a descifrat fara gres semnificatia: „Adica isi pune nadejdea in rebeliunea mujicilor". Da, tocmai, „in rebeliunea mujicilor'' „isi punea nadejdea" TRadiscev. In aceasta privinta el sta mai presus decit contemporanii sai, nu numai rusi, dar si din apusul Europei, care in majoritatea lor erau partizani ai asa-numitului „absolutism iluminat", adica isi puneau toate sperantele in intelepciunea monarhului din miinile caruia supusii urmau, chipurile, sa primeasca eliberarea.
Ideea revolutiei populare, sustiruta atit de fatis si categoric de catre Radiscev, nu era impartasita de majoritatea scriitorilor rusi din prima jumatate a secolului al XlX-lea. Subaprecierea insusirilor revolutionare ale maselor constituie si trasatura cea mai slaba a ideologiei decembristilor — ,,a revolutionarilor din rindurile nobilimii" — care oglindind in planurile lor interesele generale ale poporului, ramineau totusi foarte departe de popor. Ajuns la maturitate, Puskin joistifica, din punct de vedere moral, revolutia populara ca o consecinta naturala si fireasca „a poverilor asupririi", dar nu vede in ea decit o cumplita forta destructiva, si nu creatoare. Dupa parerea lui
Puskin, eliberarea poporului depinde inainte de toate de raspindirea instructiunii si, ca un rezultat al acesteia, de indulcirea moravurilor. Lermontov sta pe pozitii asemanatoare. Gogol era in si mai mica masura partizarul metodelor revolutionare de actiune.
Dar adevaratele merite ale marilor scriitori din trecut fata de patrie si de popor sint determinate nu de convingerile lor teoretice, ci de forta activa a imaginilor artistice, create de ei.
Lui Fonvizin, ca ginditor politic, ii era complet straina ideea sfarimarii revolutionare a orin-duirii feudale-iobagiste. Dar figurile din nemuritoarea sa comedie „Neispravitul" au demascat cu atita forta, cu atita maiestrie, saracia intelectuala a mediului mosieresc, morala lui de fiara, ineit independent de faptul ca autorul a vrut sau nu aceasta, „Neispravitul" a rasunat ca un act de acuzare impotriva intregii societatii feudale-iobagiste.
Lui .Gogol putea sa i se para ca in „Revizorul" si in „Suflete moarte" ataca numai monstruoasele „excese" ale orinduirii social-politice din timpul sau, ca demasca in operele sale numai pe functionarii „rai" si pe mosierii „rai", care se indepartasera de menirea lor, care parasisera drumul drept, ca daca acesti functionari si mosieri ar fi patrunsi cu adevarat de constiinta insemnatatii si raspunderii obligatiilor lor, debarasindu-se de povara pacatelor ce-i apasa, totul ar fi in ordine. Dar in chipurile lui Skvoznik-Dmuhanovski si Leapkin-Teapkin, ale lui Hlopov si Zemleanika, ale lui Manilov si Sobakevici, Nozdriov si Plius-kin, salasluieste atita forta demascatoare, atita ironie usturatoare, ineit aparatorii autocratiei si ai iobagiei socoteau, pe buna dreptate, ca operele lui Gogol ataca intregul mecanism guvernamental al imperiului lui Nicolae, ca ele reprezinta o palma data intregii clase mosieresti si cereau in consecinta ca scriitorul sa fie aruncat in temnita si trimis in Siberia.
Democratismul „taranesc" al lui Cernisevski si Dobroliubov n-a stirnit simpatia lui Turgheniev; simpatiile politice ale lui Turgheniev il apropiau mai mult de lagarul liberal impotriva caruia militantii democrat-revolutionari au dus o lupta atit de consecventa si de neimpacata. Dar „insemnarile unui vinator" de Turgheniev au constituit o uriasa contributie la cauza eliberarii maselor taranesti din lanturile iobagiei — o contributie la aceeasi cauza careia i-au inchinat toata viata lor Cernisevski si Dobroliubov.
In toate aceste cazuri atitudinea cinstita de artist a lui Fonvizin, Gogol, Turgheniev, tendinta de a zugravi cu exactitate si curaj adevarul vietii, atitudine care i-a caracterizat intotdeauna ca scriitori realisti, s-a dovedit a fi mai puternica decit convingerile si parerile lor teoretice.

In perioada cind intreaga conducere a vietii economice si culturale a tarii se afla in miinile nobilimii, cind atit in miscarea de eliberare, cit si in literatura rusa, rolul conducator apartinea reprezentantilor nobilimii, singur Bielinski a preluat steagul cazut din miinile lui Radiscev, ajun-gind la inalta idee ca jugul mosierilor iobagisti poate fi sfarimat numai prin revolutia populara. De aceea Bielinski este socotit ca intemeietorul orientarii noi, democrat-revolutionare, in istoria gindirii sociale ruse si a literaturii ruse.
In anii 1859—1861 in Rusia se formeaza o situatie revolutionara, prevestind o noua rascoala de felul rascoalei lui Pugaciov. In acesti ani, in literatura apare o pleiada de straluciti ginditori si artisti, succesori si continuatori ai lui Bielinski, care dezvolta si adincesc programul lui democrat-revolutionar. intreaga lor aci'ivitate este insufletita de ideea luptei maselor pentru rasturnarea vechii puteri sub toate formele ei.
Cernisevski si Dobroliubov desavirsesc elaborarea esteticii democrat-revolutionare, a carei baza a pus-o Bielinski. Marii maestri ai satirei revolutionare ruse, Nekrasov si Saltikov-Scedrin, satirizeaza fara crutare intreaga ordine existenta, in-vatindu-L pe cititor „sa deosebeasca sub infatisarea spilcuita si pomadata a culturii mosierului feudal interesele sale rapace", invatindu-L „sa urasca fatarnicia si lipsa de suflet a unor asemenea tipuri" ), biciuind lasitatea si ticalosia liberalilor, demascindu-i ca pe tradatori ai cauzei poporului. In genialul sau roman „Ce-i de facut ?", Cernisevski creeaza chipul eroului militant, al luptatorului, care nu numai ca il purifica sufleteste pe cititor de noroiul societatii exploatatoare, ci cheama direct la lupta, indeamna si insufleteste prin exemplul viu al actiunii revolutionare.
Cu toate acestea situatia revolutionara dit? anii 1859—1861 nu s-a transformat in revolutie. «Faimoasa „eliberare" a taranilor a fost cea mai nerusinata jefuire a taranilor, un sir de violente, o adevarata bataie de joc.» 1) Abia „eliberat" din lanturile robiei iobagiste, taranul incape pe miinile unui dusman nu mai putin ingrozitor — capitalul. Taranul isi da seama cu groaza ca „libertatea" daruita de sus inseamna mizerie si ruina, ca aceasta libertate nu inseamna nimic altceva decit libertatea de-a muri de foame. Dupa desfiintarea iobagiei, protestul impotriva ramasitelor ei, mai puternic in Rusia decit oriunde, se contopeste in constiinta taranului cu protestul anticapitalist.
Tocmai acest protest anticapitalist al maselor taranesti, acumulat in decursul „deceniilor de rui nare fortata de dupa reforma" ) constituie baza ideologica a scrierilor lui L. N. Tolstoi. Critic necrutator al exploatarii capitaliste, demascind cu minie mizeria pricinuita maselor de rinduielile burgheze, Tolstoi apare „ca exponent al ideilor si tendintelor care pe vremea izbucnirii revolutiei burgheze in Rusia s-au format la milioane dintre taranii rusi". ) Reprezentind o culme a dezvoltarii realismului clasic rus, creatia lui Tolstoi constituie in acelasi timp un fel de incheiere a unei perioade de peste un secol din istoria literaturii ruse. Dar zugravind in operele sale „muntii de dusmanie, ura si hotarire disperata" ) acumulate de catre taranime, Tolstoi a oglindit si toata slabiciunea miscarii taranesti : idealul de societate eliberata de orice fel de relatii de exploatare, creat de Tolstoi, s-a dovedit a fi utopic si iluzoriu, adica irealizabil, iar caile indicate de catre scriitor pentru atingerea acestui ideal indepartau de fapt masele de la lupta revolutionara, aruncindu-le in' mocirla „neimpotrivirii prin forta fata de rau" si a „autoperfectionarii morale".

Numai o singura clasa — proletariatul revolutionar, inarmat cu ideologia socialismului stiintific, cu conceptia marxist-leninista asupra lumii, putea sa puna capat oricarei exploatari a omului de catre om si sa duca lupta pentru crearea unei societati cu adevarat libere, care sa asigure dezvoltarea nestinjenita a tuturor capacitatilor materiale si spirituale ale omului.
V. I. Lenin vorbea despre trei generatii, trei clase, care au actionat in miscarea revolutionara rusa :
«Mai intii nobilii si mosierii, decembristii si Gherten. Cercul acestor revolutionari este restrins. Ei sint foarte departe de popor. Dar opera lor nu s-a irosit in zadar. Decembristii l-au trezit pe Gherten, iar Gherten a desfasurat o agitatie revolutionara.
«Aceasta a fost reluata, extinsa, intarita, calita de revolutionarii raznocinti... Cercul de luptatori s-a largit, legaturile lor cu poporul au devenit mai strinse. Gherten i-a numit „tinerii cirmaci ai furtunii viitoare". Dar aceasta n-a fost inca furtuna propriu-zisa.
«Furtuna este miscarea maselor insesi. Proletariatul, singura clasa revolutionara pina la capat, s-a situat in fruntea acestora ridicind pentru prima oara milioane de tarani la lupta revolutionara fatisa.»')
Aceleasi „trei generatii, trei clase", se manifesta si in istoria literaturii ruse din trecut. De perioada revolutionarismului nobiliar este strins legata creatia Iui Puskin. Marele poet a cautat fara incetare caile pentru a pure capat rupturii dintre cercurile inaintate ale societatii nobiliare si masele" populare, el insusi indreptindu-se cu convingere si sinceritate spre popor. Spre sfirsitul vietii, Puskin intinde prieteneste nuna lui Bielinski — predecesorul si vestitorul democratiei revolutionare a raz-nocintilor, dascalul lui Cernisevski si Dobroliubov, al lui Nekrasov si Saltikov-Scedrin.
De la democratii revolutionari firele continuitatii istorice duc pina la Gorki — succesorul legitim al glorioaselor traditii ale scriitorilor clasici rusi, mostenitorul de drept al realizarilor lor ideologice si artistice care au ridicat literatura rusa spre culmi nema.iintilnite. Continuind traditiile marilor sai predecesori, Gorki imbogateste aceste traditii si le inalta pe o treapta noua, mai inalta. Bizuindu-se pe experienta creatoare a lui Puskin, Gogol, Tolstoi, a scriitorilor democrati revolutionari, Gorki este totodata in operele sale un genial artist inovator.
In ce a constat cuvintul nou rostit de Gorki si care a determinat rolul lui de. intemeietor si pio-ner al artei noi, al artei socialiste ? insusi scriitorul spunea odata vorbind despre sine, ca daca ar fi fost critic si ar fi scris o carte despre Maxim Gorki, ar fi spus : „...puterea care L-a facut pe Gorki ceea ce este... aconsta in faptul...i ca el, cel dintii in literatura rusa, si poate primul in1 viata, a inteles simplu, cu intreaga-i fiinta, rolul maret al muncii — al muncii care infaptuieste tot ceea ce e mai de pret, mai minunat, mai maret pe lumea aceasta". )
intelegind rolul muncii ca baza a tot ceea ce e mai de pret, mai mirunat, mai maret pe lume, Gorki a inteles totodata ca infaptuirea inaltelor idealuri ale fericirii intregii omeniri este posibila numai pe calea luptei de eliberare a clasei muncitoare — cea mai revolutionara clasa a societatii contemporane, singura clasa capabila sa puna capat oricarei exploatari a omului de catre om. Puternica influenta a partidului clasei muncitoare asupra lui Gorki, L-a ajutat sa-si intareasca convingerea in aceste concluzii, facindu-L sa-si conceapa idealul sau social ca pe un ideal socialist. Gorki si-a inchinat toate gindurile si fortele sale luptei pentru acest ideal.
Faptul ca tocmai literatura rusa a crescut un astfel de scriitor ca Gorki constituie consecinta fireasca a intregii ei dezvoltari. in pragul secolului nostru V. I. Lenin scria : „Istoria a pus acum in fata noastra o sarcina imediata, care este cea mai revolutionara dintre toate sarcinile imediate ale proletariatului din oricare alta tara. indeplinirea acestei sarcini... ar face din proletariatul rus avangarda proletariatului revolutionar international." )
Faptul ca tocmai Gorki, scriitor rus, apare ca promotor si intemeietor al artei realismului socialist, oglindeste rolul de avangarda, rolul conducator al clasei muncitoare ruse, in miscarea revolutionara mondiala.
Alaturi de figura titanica a lui Gorki sta figura contemporanului sau mai tinar — Maiakovski, poetul al carui urias talent se dezvaluie in toata puterea lui dupa victoria Marii Revolutii Socialiste din Octombrie, poetul care a devenit tribunul poporului de milioane si milioane da oamerri, al celui dintii popor dintre toate popoarele lumii care a scuturat jugul exploatarii, al celui dintii popor care a infaptuit „saltul" istoric din imperiul necesitatii in imperiul libertatii.
Marxism-leninismul ne invata ca, cultura societatii socialiste poate fi construita numai pe baza preluarii critice a intregii experiente culturale acumulate de omenire in cursul existentei sale milenare. Arta societatii socialiste se dezvolta si ea pe baza insusirii marii arte a trecutului si a preluarii critice a acestei mosteniri. Un foarte important loc in cadrul acestei mosteniri il ocupa literatura clasica rusa, despre care Gorki spunea : „nici una dintre literaturile Occidentului nu s-a manifestat cu atita putere si repeziciune, intr-o astfel de stralucire viguroasa si orbitoare a talentului. In Europa nimeni n-a creat carti atit de mari, recunoscute de intreaga lume, nimeni n-a creat atit de superbe frumuseti in conditii atit de grele. Aceasta o dovedeste intr-un chip de netagaduit compararea istoriei literaturilor apusene cu istoria literaturii noastre ; nicaieri nu a aparut in mai putin de un veac o asemenea pleiada stralucitoare de nume mari ca in Rusia". )
In operele scriitorilor inaintati rusi din trecut, Gorki pretuia caracterul lor inalt uman, veridicitatea lor, nobletea idealurilor lor sociale, legatura indestructibila a creatiei lor cu lupta de eliberare a maselor populare impotriva asupritorilor, ostilitatea fata de tot ce era rutina, fata de tot ce era inapoiat, fata de tot ce apasa si deforma viata poporului.
Aceste trasaturi ale literaturii clasice ruse i-au determinat pe cei mai buni scriitori din intreaga lume sa asculte cu atentie glasul ei, facindu-i sa studieze cu seriozitate si luare aminte experienta creatoare a confratilor lor rusi.
Aceste trasaturi fac ca literatura clasica rusa sa ne fie scumpa si apropiata si noua — urmasii celor care au faurit-o, contemporanii marii epoci cind inaltele idealuri care au luminat calea geniilor din trecut se transforma in realitate.
inaltul caracter umanist al literaturii noastre clasice face ca ea sa fie scumpa si apropiata intregii omeniri inaintate care lupta pentru dreptate si fericirea tuturor oamenilor.