o1n20nc




Dupa 1989, societatea romaneasca nu a mai avut timp sa se ocupe de copii. Cei doi responsabili pentru indrumarea copiilor pe drumul lung si dificil al maturiza rii, am numit aici familia si scoala, s-au vazut confruntat i in ultimii 10 ani cu probleme dificile in incercarea de a recrea un cadru normal pentru dezvoltarea umana. Parintii au descoperit ca 8 ore de munca nu mai sunt suficiente pentru a asigura minimul necesar pentru supravietuire. Din ce in ce mai multi pa rinti au cel putin inca un loc de munca in afara celui oficial. Timpul ramas pentru acele activitati care stau la baza crea rii unei legaturi speciale cu copiii lor s-a redus considerabil. Rolul de indrumator, de sursa de valori umane necesare de a fi adoptate de copii, a fost abandonat si parintii au devenit, in cele mai multe din cazuri, simpli sustinatori materiali ai familiei. Pe de cealalta parte, scoala, confruntata cu un proces perpetuu de reformare, in care vechile principii erau demolate fa ra a se pune nimic in loc, s-a dovedit incapabila sa-si construiasca un nou mod de a transmite mesajele specifice. Multi dascali si-au abandonat profesia pentru altele mult mai bine platite. Altii, ramasi in sistem, se confrunta cu o alta perceptie asupra lumii a copiilor, veniti la scoala dintr-un mediu care nu mai corespunde din punct de vedere valoric cu sistemul de
invatamant clasic. Deceptionati de noul rol pe care conduca torii Romaniei l-au rezervat profesorilor in “noua” constructie a societatii, acestia au primit in plin scaderea importantei in noua ecuatie social-economica a educatiei. Invata mantul uman, destinat construirii bazei informational-culturale pe care sa se cladeasca viitoarele constructii intelectuale, a cedat din ce in ce mai mult spatiu celui economic, considerat mai important pentru cei care aveau sa infrunte noua realitate din societatea romaneasca. Aceasta este intr-o profunda si contorsionata schimbare in care scoala a fost incapabila sa -si asume vreun rol. In loc de factor de influenta, scoala a fost in ultimii 10 ani doar o victima a transforma rilor pe care sistemul in care era inclusa le-a suferit. Din pacate, daca situatia economica a copiilor de asta zi se poate imbuna tati intr-un viitor oarecare, situatia bazei informational-valorice pe care acestia vor trebui sa-si construiasca viata va fi mult mai dificil de schimbat.
Astfel a aparut un scurtcircuit in sistemul normal de educat ie bazat pe complementaritatea responsabilitatii familiei si scolii. A dispa rut in primul rand controlul pe care cele doua elemente ale sistemului trebuia sa le exercite una asupra celeilalte. Daca familia nu functioneaza cum trebuie, colectivitatea (si aici includ in primul rand scoala) ar trebui sa sanct ioneze acest lucru si sa

readuca lucrurile in parametrii normali. La randul ei, familia ar trebui sa se implice mai mult in relatia dintre copil si scoala, sa fie capabila sa perceapa imediat sincopele aparute in aceasta si sa se implice in rezolvarea lor. Ce se
intampla , de fapt ? Scoala a incetat sa mai fie un element central al colectivitatii.
Relatia cu familia a devenit formala , implicarea in problemele cu care se confrunta aceasta si care influent eaza modul in care copilul participa la procesul de invatamant tinde sa dispara de tot, in virtutea noului principiu al neimplica rii
in spatiul privat. Familia a inceput sa cedeze din responsabilitat ile ei privind educatia, pasand-o scolii. Lipsa de timp si, de multe ori, de interes fata de modul
in care propriul copil este educat si in care elementele date de scoala sunt integrate intr-un sistem de valori, face imposibila corectarea din timp a eventualelor disfunctionalitati aparute ca urmare, mai ales, a influentelor exterioare. Cu alte cuvinte, a disparut aproape total cooperarea normala dintre familie si scoala pentru oferirea celor mai potrivite conditii de dezvoltare intelectuala a copiilor. O alta problema care a aparut in ultimii ani este suspiciunea si invinovatirea reciproca. Mult i parint i considera ca scoala nu ofera acele elemente necesare copilului pentru a “razbate in viata”. Ba, mai mult, multi considera ca se acorda mult prea mult spatiu unor materii de invatamant care, in opinia lor, nu-i ajuta cu nimic pe copii in a-si apropia succesul in viata de adult. De aceea, tot mai multi parinti isi trimit copiii la scoli cu profil economic sau informatic, sacrificand posibilitatea de construirea a unei solide culturi generale in favoarea ultraspecializarii, considerate vitale pentru reusita in viata. Aparitia invatamantului particular a dus la pasarea definitiva a responsabilitat ii in sarcina celui care este pla tit pentru a presta un serviciu, in acest caz scoala. Exista si un alt fenomen grav: abandonul scolar. Exista in mediul rural o tendinta de a descuraja continuarea studiilor dupa absolvirea
invatamantului obligatoriu ba chiar de abandonare a acestuia inainte de termenul legal. Aproape 2 % dintre copii abandoneaza scoala in fiecare an. Acest lucru va avea un efect grav asupra capacitatii acestor copii de a se integra mai tarziu intr un sistem social, in care scoala indeplineste rolul de liant.
O alta sursa de obstacole in calea dezvoltarii intelectuale normale a copiilor este si explozia saraciei dupa 1989. Statisticile (ICCV-1995) arata clar ca, in timp ce 10 % dintre familii traiesc in sa racie extrema, peste 22 % dintre copiii romani se afla in aceasta situatie. Cele mai bogate familii din Romania
(reprezentand 5 % din total) cresc doar 2 % dintre copii. Si daca, pentru parinti, sa racia inseamna imposibilitatea asigurarii unei locuinte decente, a obiectelor indispensabile acesteia, pentru un copil inseamna reducerea (uneori anularea) posibilitatii de a avea acces la educat ie, atat prin scoala (rechizite, haine, transport, taxe, manuale) cat si prin sistemele complementare (carti, Internet, teatru).
Aceleasi statistici arata ca, in primii 5 ani de tranzitie, procentul de frecventare a gradinitelor a sca zut in mod constant de la 83 % la 55,2 %.
Procentul de cuprindere in invatamantul primar a scazut de la 97,3 % la 93,5 %

iar cel in invatamantul secundar (liceu si scoala profesionala ) de la 91,1 % la
75,5 %.
Toate aceste schimbari produse in sistemul familie - scoala care ar trebui sa dea societatii la un moment dat un membru capabil sa se integreze si sa participe creativ la evolut ia ei vor avea, in perspectiva, consecinte dezastruoase, unele greu de anticipat. Fapt este ca, in acest moment, sistemul a devenit incapabil de a oferi copiilor posibilitatea de a-si construi un sistem de referinta coerent, o scara de valori eficienta atat in plan social dar, mai ales in plan uman, unelte cu care acestia sa se poata descoperi si relat iona cu ceilalt i membri ai societatii si cu societatea, in intregul ei. S-au redus drastic motivatiile date copiilor pentru a-si desa varsi educat ia, de a urma ri autodepasirea si evolutia spirituala . Cel mai important obiectiv care li se prezinta astazi copiilor ca important in viata este cel material. Noile sisteme de valori cuprind acest element si duc, de cele mai multe ori, la o fractura intre adevaratele posibilitati si capacitati intelectuale si artistice ale copiilor si directia trasata de noii formatori de opinie din Romania. Confuzia si lipsa de coerenta a actiunii tinerilor de astazi are la baza incapacitatea societatii de a identifica si de a transmite in mod eficient acele elemente valorice care sa permita alegerea si, ulterior, parcurgerea unui drum cat mai potrivit pentru capacitatile si dorintele reale ale copiilor.
In acest vid educat ional si valoric, in aceasta lipsa de atentie fata de copii si problemele lor, fata de intrebarile si dorinta lor de a invata, capa ta un rol din ce in ce mai important televiziunea. Desi refuza sa -si recunoasca influenta in plan educativ, aceasta exista si se manifesta, uneori in mod disproportionat in raport cu mesajele transmise. Incapacitatea de a-si asuma responsabilitatea pentru un rol pe care nu vrea sa -l recunoasca duce la neglijarea efectelor pe care anumite programe ale sale le au asupra copiilor si felul in care acestea le influent eaza modul de a vedea viat a si societatea, de a-i privi pe ceilalti si de a construi relatii cu ei, in general, modul in care copilul isi construieste un sistem de valori.
Abandonat, pe cont propriu, in fata televizorului, copilul tinde sa interpreteze totul, are mijloace intelectuale, si cu insuficient dezvoltatele capacitati de analiza si corelationare. La sat singur, copilul isi construieste un sistem de valori, confectionat din elementele cu putere de impact mare, necorelate intre ele si insuficient explicitate. Modul in care televiziunea prezinta realitatea devine modul in care copilul o va privi si implica felul in care va raspunde provoca rilor acesteia. Copiii televizorului tind sa se raporteze la o realitatea care nu exista, ea fiind fabricata de industria irealului.
Neconcordant ele dintre adeva r si convingerile aparute in urma vizionarii in exces a televiziunii si absentei sau influent ei minore a celorlalte surse de educatie duc, de cele mai multe ori, la situatii critice, de neadaptare si de refuz la adresa societatii. De multe ori, aceste situatii duc la revolta si la incercarea de a reforma societatea in baza valorilor si reperelor asimilate de la televizor.

Televiziunea si copiii
Am va zut in capitolele anterioare modul in care televiziunea influenteaza nu numai capacitatile fizice si intelectuale ale copiilor dar si procese extrem de importante: concentrarea, atentia, imaginatia. Vom analiza acum alte efecte ale modului in care televiziunea recreeaza realitatea si urmaririi in exces a programelor.
Copii se uita la televizor, in medie, 23 de ore pe saptamana , mai putin decat timpul petrecut la scoala si cu mult mai putin decat cel petrecut discutand cu parintii sau cu prietenii. Un studiu mondial realizat de Academia americana de pediatrie arata ca , din cei 70 de ani pe care ii va trai, un om va sta 7 ani in fat a televizorului.
O statistica ingrijoratoare arata ca prescolarii isi petrec cea mai mare parte a timpului liber in fata micilor ecrane. Este extrem de ra spandita practica parintilor de a-si pune copiii (chiar daca sunt foarte mici) in fata televizoarelor pentru a-i linisti si pentru a scapa de grija lor. Atractia pe care in special reclamele o exercita asupra copiilor cu varste foarte fragede se explica prin succesiunea foarte rapida de imagini intens colorate, de insotirea acestora cu melodii jucause si de folosirea masiva in publicitate a copiilor, a personajelor din desenele animate sau a unor fiinte fantastice. De asemenea, s-a constatat ca, pe masura ce cresc, tot mai multe activitat i le desfasoara in prezenta unui televizor prins. Mananca sau se joaca, isi fac lectiile sau discuta cu ceilalti in fat a televizorului. Atent ia copiilor este impartita. S-a constata ca 60 % din timp
il acorda televizorului si nu celeilalte activitati desfasurate simultan.
Dupa 6 ani, durata vizionarii programelor televiziunii scade sensibil atat din cauza diminuarii timpului liber cat si existent ei unor alternative. In adolescenta creste iar, in primul rand din cauza incapacitatii multor tineri de a construi relat ii cu ceilalti si de a-si folosi timpul liber in activitati desfasurate alaturi de prietenii lor, in paralel cu sca derea sensibila a celor realizate impreuna cu pa rintii.

Copiii si televiziunea
Televiziunea ilustreaza interactiunea sociala si relatiile interumane. oamenii din televizor isi exprima sentimentele, emotiile, empatia, bunatatea. Ei se arata si a fi insensibili si violenti. Toate acestea au un impact major asupra modului in care copiii sunt capabili sa identifice situatii similare in viata de zi cu zi si sa le inteleaga conotatiile. Televiziunea prezinta, de obicei, un complex de teme despre normalitatea sau anormalitatea unor tipuri de relatii umane, despre lega tura dintre anumite situatii si ra spunsurile cele mai potrivite. Toate acestea reflecta valorile culturale impartasite de comunitatea in care se difuzeaza programele respective. Pe de cealalta parte, telespectatorii sunt stimulati sa reactioneze la prezentarea unor situatii care seamana foarte mult cu cele intalnite

in realitate. Mai mult, a crescut tendinta de a ra spunde acestora in urma in acelasi mod in care observa ca react ioneaza personajele de fictiune. Cu cat situatia prezentata de o emisiune pare mai reala , cu atat raspunsul telespectatorului este mai intens, cu atat reactia lui reflecta sistemul de valori in baza ca ruia ar actiona in realitate.
Din pacate, situatiile respective sunt ilustrate si in emisiunile adresate copiilor, ele neputand fi identificate corect, din cauza lipsei de experienta practica. Astfel, copiii afla cu ce situatii s-ar putea intalni in viata dar, mai presus de aceasta, invata cum sa ra spunda la acestea intr-un mod acceptabil din punct de vedere ale normelor sociale impartasite de comunitate si de realizatorii de televiziune.
Televiziunea ii arata pe oameni exprimandu-si trairile in mod explicit.
Acestia se bucura, se supa ra , le pare ra u, se entuziasmeaza, le este frica, sunt surprinsi, se simt vinovati, sunt dezgustati. O analiza atenta ne arata ca exista un sablon relational intre situatie si reactia la ea. Cu alte cuvinte, se prezinta atat situatia cat si ra spunsul considerat normal la aceasta. O analiza cantitativa ne arata ca cele mai des reprezentate in televiziune sunt reactiile de tipul: furie, frica , curiozitate, bucurie si tristete. Mult mai rare sunt manifesta rile sentimentului de vinovatie sau de dezgust. Aceste trairi sunt asimilate de copii
impreuna cu modurile cele mai frecvent ilustrate de exprimare. Ei “recunosc” in viata de zi cu zi caracteristicile manifeste ale trairilor celorlalt i si nu ajung la concluzii in urma analizei situatiei. la randul lor, aparitia unui anumit afect atrage manifestarea lui intr-un anumit fel preluat din modelul prezentat de emisiunile de televiziune. Astfel, copiii invata sa recunoasca manifesta rile emotionale, isi fac o parere despre incidenta cazurilor in care oamenii simt una sau alta dintre emotii, invata sa asocieze unele situatii cu stari afective specifice si asimileaza asteptarile societatii privind comportamentul si manifesta rile emotionale. Totul conduce, asa cum spuneam, la construirea unor anumite modele care includ react ia emotiva, experient ele, expresia si comportamentul.
Riscul cel mai mare este acela ca, la situatii asema natoare ca forma, copiii tind sa ra spunda afectiv si sa se comporte conform modelului asimilat. Pana la 7 ani, copiii intervievati au fost capabili sa recunoasca pla cerea si nepla cerea manifestate de personajele preferate. Dupa aceasta varsta, ei pot identifica fericirea si tristetea unor copiii din emisiunile vazute. dar, doar in jumatate din cazuri, au putut identifica supa rarea ca stand la baza reactiei personajului. Frica a fost si mai greu de identificat, pentru ca modul de manifestare nu corespundea modelului asimilat.
Acest model se aplica nu numai in relatiile dintre copii si ceilalti oameni din lumea reala ci si intre ei si personajele sau situatiile prezentate in televiziune.
Astfel ei react ioneaza emotional la intamplarile din filmele de fictiune si fata de tra irile personajelor ca in realitate.
Dezvoltarea cognitiva influenteaza si raspunsul afectiv la televiziune.
Intensitatea react iei copiilor la cont inutul programelor scade odata cu cresterea

capacitatii de a face distinctia dintre realitate si fictiune. In special frica este cea care se manifesta din ce in ce mai putin pe masura ce creste capacitatea de a
int elege intriga filmului urmarit si de transfera in analizarea situatiei elemente dobandite in construirea relatiilor de zi cu zi. Mai mult, s-a observat ca frica este mult mai pregnanta in situatii cu care copiii s-ar putea confrunta in realitate.
Pe masura ce copiii cresc, apare capacitatea de a int elege lega tura dintre cauza si efect si de a identifica urmarile concrete ale unei actiuni, chiar daca acestea nu sunt prezentate ca fiind succesive. Nu e de mirare ca multi copiii folosesc schema de desfasurare a intrigii si ajungerea la un deznodamant ca pe un sablon pe care il folosesc atunci cand evalueaza situatii reale.

Putem concluziona ca , in absenta unei participari a pa rintilor la procesul natural de creare a unei imagini despre lume si la stabilirea unor scheme logice de comportament si react ie, in condit iile in care scoala se dovedeste incapabila sa umple golurile lasate de aceasta absenta, televiziunea este cea care, chiar daca nu urma reste in mod constient acest lucru, are un camp larg de actiune pentru a influent a dezvoltarea psihica a copiilor si de a inlocui un proces coerent de educatie cu unul fragmentat, aproape imposibil de controlat si cu efecte care apar intr-un interval lung de timp.


Efectele fizice
Studiile medicale ale ultimilor ani au demonstrat ca privitul televizorului
in exces poate duce la o atrofiere a simt urilor prin degradarea senzorilor nefolositi suficient sau, din contra , suprasolicitati. Toate acestea au ca efect
incetinirea sau chiar stoparea inainte de termen a cresterii in volum a creierului copiilor. S-a constatat ca acei copii cu care nu se vorbeste, nu se joaca nimeni si nu sunt atinsi de nimeni, au creierul cu 20 % mai mic decat media considerata normala pentru varsta lor. Acelasi fenomen s-a putut observa si la animalele tinere care au fost obligate sa asiste, fara sa poata participa, la joaca altora.
Televiziunea exploateaza doar doua dintre simturile noastre: vazul si auzul. Mai mult, s-a observat ca slaba calitate a sunetului precum si imaginile intens colorate, stralucitoare si derulate la frecvente imense afecteaza senzorii carora le sunt destinate.
Acuitatea vizuala a unui copil si vederea tridimensionala nu sunt dezvolatate deplin pana la varsta de 4 ani. Imaginea de televiziune este bidimensionala si neclara pentru ochii copiilor care sunt nevoiti sa -si focalizeze privirea. Televizorul, ca orice aparat electric emite unde electromagnetice.
Cerceta torii le-au caracterizat ca fiind potentiale cauze ale declansarii diferitelor tipuri de cancer. de altfel, tot ei sfa tuiesc copiii sa stea la cel putin 1,5 metri de televizor si cel put in 50 de cm. de ecranul monitorului de calculator.
Un alt efect negativ il are televiziunea asupra capacitatii privirii noastre de a ca uta, scana, focaliza si identifica tot ceea ce patrunde in campul vizual.
Aceleasi caracteristici sunt cele care trebuie dezvoltate pentru a citi eficient.

Copiii care privesc la televizor nu-si dilata pupilele si nu-si misca ochii, fenomene esentiale in procesul citirii. Neutilizarea lui duce la atrofierea muschilor oculari si, implicit, la dificultati in perceperea vizuala corecta a realitatii tridimensionale. Capacitatea de a focaliza este legata de cea de a fi atenti. Diminuarea uneia duce la scaderea celeilalte. Un copil care se uita mult la televizor va prezenta o capacitate de a se concentra mult mai mica.
Un alt element care afecteaza perceptia realitatii este succesiunea extrem de rapida a imaginilor (5-6 secunde la stiri si 2-3 secunde in reclame).
Neocortexul nu are timpul necesar pentru a analiza si descifra fiecare imagine.
De asemenea, toate culorile imaginilor sunt rezultanta combinatiilor celor trei culori de baza: rosu, albastru si verde, lucru in totala contradict ie cu realitatea din afara televizorului. Mai mult, culorile obiectelor din televizor sunt aproape exclusiv procesate de emisfera dreapta astfel incat cea stanga este subsolicitata.
Toate aceste lucruri demonstreaza ca, din punct de vedere fizic, creierul unui copil care exagereaza in privitul la televizor este solicitat incorect si, implicit, va ajunge sa dea raspunsuri gresite stimulilor externi.
Au apa rut si dusmanii televiziunii: jocurile video si computerele.
Posibilitatile de influentare a dezvoltarii copiilor s-au inmult it si a devenit aproape imposibil sa prevezi modul in care acestea actioneaza. Mai mult, este din ce in ce mai greu sa -ti feresti copilul de acesti stimuli externi care isi pun amprenta pe modul in care va arata construct ia finita intelectuala si senzitiva a adultului. De aceea, oricate aparate care sa opreasca televizorul in momentul
inceperii unui film care contine scene de violenta , oricate oprelisti am pune in calea folosirii exagerate a jocurilor sau a calculatoarelor, problema nu va putea fi rezolvata astfel. E nevoie de o redefinire a rolului familiei si al scolii, ga sirea de noi cai de colaborare intre aceste doua organisme si, mai ales, conceperea unei noi strategii educative, adaptate noilor cerinte ale societatii dar care sa nu ii faca pe copii rezistenti in fata sincopelor ci si capabili sa le rezolve.