Expresia mijloc de informare de masa denumeste in egala masura un sector al comunicarii sociale (presa scrisa, radioteleviziunea), un sub-sector (cotidienele, revistele, radioul in .M, televiziunea prin cablu) sau un organ anume (un ziar, o revista, un post de radio sau de televiziune). In acceptiunea folosita aici, un mijloc de informare de masa este o intreprindere care, prin mijloace tehnice specifice, difuzeaza, simultan sau aproape simultan, un acelasi produs, informativ sau distractiv, unui ansamblu de indivizi raspanditi in diverse zone. Ceea ce exclude cartea, afisul si in zilele noastre cinematograful, dar include internetul. j7n1nz
Asemanarile
Indiferent de zona geografica, de regimul politic si de gradul de dezvoltare economica ale tarii in care actioneaza, un mijloc de informare de masa prezinta anumite constante in evolutia, structurile ai tendintele lui. Aceste asemanari sunt datorate in mare masura tehnolo giei si, partial, traditiei (nascute in Europa si in Statele Unite). Inainte de a le examina, este util sa aruncam o privire in amonte si in aval de activitatile proprii unui mijloc de informare.
Nicaieri in lume, in afara saptamanalelor locale sau a posturilor de radio asociative, mass-media nu au posibilitatea de a-si fabrica toate continuturile. Pentru informatie, ele se adreseaza unor agentii, care sunt mondiale (precum France Presse, nascuta Havas in 1832, prima in lume), nationale (ca Press Association in Marea Britanie) sau specializate (ca Dow
Jones, agentie financiara, in Statele Unite). In plus, apeleaza la colaboratori, platiti pentru fiecare articol, si la corespondentii permanenti sau ocazionali.
Pentru divertisment, mass-media trebuie sa recurga oriunde la furnizori externi, produ catori de benzi desenate, de inregistrari sonore sau de filme. De asemenea, oriunde, in afara de Statele Unite, ele trebuie sa apeleze la producatori straini, mai ales la Hollywood, dar si la intreprinderi ca Televisa (Mexic) sau Globo (Brazilia).

Cel mai adesea, mass-media nu pot sa-si asigure prin mijloace proprii difuzarea. Presa a recurs la cooperative nationale (Suedia) sau la intreprinderi specializate: distribuitori en-gros
(Smith in Marea Britanie), societati locale de distributie la domiciliu (Japonia) si chioscuri.
In ceea ce priveste televiziunea, ea utilizeaza retele, hertziene sau prin cablu, care apartin deseori retelei Posta Telefon Telegraf, si sateliti administrati de societatile externe.
Cat despre receptori (publicul), putem distinge cel putin trei categorii cu gusturi foarte diferite: oamenii cu un inalt nivel cultural, de obicei mai bogati, dar putin numerosi; la extrema cealalta, saracii, sub-educati. Intre acestea doua se situeaza clasele medii, importante atat prin numarul, cat si prin veniturile lor. Mijloacele de informare de masa functioneaza mai ales pentru cele din urma. In tarile in care aceasta categorie este slab reprezentata, mijloacele de informare sunt si ele rare.
Ziarele
Sunt periodice, tiparite de obicei pe hartie de calitate medie si au intre una si sapte aparitii pe saptamana. Cotidienele apar 5 pana la 7 zile pe saptamana. Ele acopera zone diverse, fiind locale, regionale, nationale sau chiar multinationale, ca International Herald Tribune. Van zarile variaza in functie de zona de la cateva mii (La Dordogne libre, 5400 de exemplare) pana la mai multe milioane (Yomiuri Shinbun, cotidian national japonez, 14 milioane de exemplare).
In afara de cotidienele sportive si economice, ele ofera o perspectiva generala asupra actualitatii. Prin traditie, este vorba, inainte de toate, de informatii politice, dar continuturile variaza in functie de zona acoperita: ziarul dintr-un orasel se ocupa mai ales de evenimente locale, pe c^nd cotidianul din capitala se preocupa intr-o mare masura de afacere nationale si internationale.
In orice tara, vanzarile si continuturile depind de stilul ziarului. In majoritatea tarilor, se pot distinge trei tipuri de ziare. In primul rand, cele de calitate: Le Figaro in Franta, Daily
Telegraph in Marea Britanie, Frankfurter Allgemeine Zeitung in Germania, El Pais in Spania,
Neue Zürcher Zeitung in Elvetia, El Mercurio in Chile sau Straits Times in Singapore.
Acestea se adreseaza unei largi elite. Difuzarea este, bineinteles, relativ slaba (intre 300 000 si 500 000 de exemplare in Europa), dar influenta lor este mare deoarece ajung la factorii de decizie.
Ziarul popular (ca The Sun in Marea Britanie, Sabah in Turcia sau New York Post in
Statele Unite) se recunoaste dupa titlurile sale enorme, articolele scurte, fotografiile care atrag atentia, faptele diverse, gustul pentru sex, crima si sport. Vanzarile acestui tip de ziar pot fi impresionante (aproape 5 milioane de exemplare pentru ziarul german Bild Zeitung), dar influenta pe care o are este redus\.
Cand aceste doua extreme nu exista (ca in Japonia), cotidienele se straduiesc sa ramana la un nivel mediu, in asa fel incat sa nu displaca nimanui. La acest nivel se plaseaza presa de provincie, care se bucura aproape peste tot de monopolul local.
Saptamanalul (ca si bisaptamanalul ori ziarul care apare de trei ori pe saptamana) deserveste cel mai adesea o localitate prea mica pentru a putea finanta un cotidian: de fapt, ziarul depinde de publicitatea locala. De altfel, unele sunt distribuite gratuit (cum se procedeaza frecvent in Marea Britanie), desi contin altceva decat mica publicitate si reclame.
Incepand cu anii 70, ele fac o concurenta puternica ziarelor traditionale.
Exista si saptamanale care nu sunt locale. Unele sunt generaliste, ca Die Zeit in Germania
(480 000 de exemplare) sau ca ziarele de duminica din Marea Britanie populare, cum este
News of The World (4,6 milioane de exemplare), sau de calitate, ca The Observer (465 000).
Altele sunt specializate. Fie se adreseaza unui grup etnic sau profesional, a carui marime sau ale carui venituri nu ii permit sa intretina o publicatie magazin, fie, dimpotriva, constau in foi de informare, foarte scumpe, dar extrem de utile putinilor lor abonati.
Ziarele sunt cele mai vechi mijloace de informare, dar varsta lor de aur s-a sfarsit o data cu al doilea razboi mondial. De atunci, se anunta frecvent moartea cotidienelor. La sfarsitul de secol XX, in numeroase tari, precum Franta, oamenii nu mai resimt dorinta sau nevoia de a citi un ziar in fiecare zi. Vanzarile scad peste tot, in afara de cazul tarilor care se dezvolta, ca
Brazilia sau India. Aceasta nu inseamna in nici un caz ca mijloacele de informare electronice ucid tiparitura. Mijloacele precedente se adapteaza intotdeauna cand apare unul nou. De aceea, spre exemplu, cotidianul imbraca pretutindeni un aspect de publicatie magazin1 .
Revistele si magazinele
In afara de lumea a treia, unde nu exista clasa de mijloc si unde, prin urmare, publicitatea este rara, gasim aceste periodice peste tot. Cel mai adesea, ele au aparitii saptamanale sau lunare, sunt nationale2, ilustrate, tiparite pe hartie de cea mai buna calitate, capsate si relativ scumpe. In orice tara dezvoltata, astfel de publicatii exista cu miile (in jur de 20 000 in
Statele Unite) si devin din ce in ce mai numeroase.
La origine, in secolul al XVIII-lea, aceste publicatii erau niste depozite pentru tot felul de subiecte, de unde si numele de magazine . Cu cateva exceptii (ca Reader s Digest din Statele
Unite), publicatiile magazin generaliste au disparut in momentul in care multi dintre cum paratorii de spatiu publicitar au preferat televiziunea. Peste tot, astazi, magazinele se specializeaza din ce in ce mai mult: exista chiar unele care se adreseaza numai utilizatorilor unui model al unei anumite marci de calculatoare. Se recunosc mai multe tipuri de asemenea publicatii, destul de clar diferentiate.
Un tip de magazin se mandreste ca are, in destul de multe tari, cea mai puternica difuzare: este vorba despre o revista de asociatie sau de sindicat, cum ar fi revista automobilistilor (ADAC Motorwelt in Germania, 2,9 milioane de exemplare) sau a pensionarilor (Modern Maturity in Statele Unite, 21 de milioane), care este trimisa in mod automat membrilor, dar nu este neaparat si citita.
Revistele tehnice: sunt putin cunoscute de marele public, cand de fapt ele constituie un mijloc de informare de cea mai mare importanta. Fiecare profesie, fiecare sector al economiei isi are magazinul sau magazinele sale: ele sunt indispensabile circulatiei culturii tehnologice si vietii respectivei profesii. Aceste publicatii depind aproape in intregime de o publicitate specializata.
Magazinele pentru marele public se vand atat prin abonament, cat si la chioscuri. Se impart in cateva mari categorii, clasate aici in functie de importanta difuzarii lor: magazine de televiziune, care detin recordul de difuzare in toate tarile dezvoltate: TV
Guide in Statele Unite cu 13 milioane de exemplare, Télé 7 Jours in Franta cu 2,7 milioane, Sorrisi e canzoni TV in Italia, 1,6 milioane; magazine pentru femei, care cuprind de la revistele de lux (Harper s Bazaar) pana la romanul-foto (Grand Hotel, in Italia), trecand prin magazinul cu de toate (Femme actuelle) ori cel specializat in functie de tema dominanta sau varsta publicului iint\; saptamanale de actualitate (sau newsmagazines) care imita toate mai mult sau mai putin revista Time, lansata in Statele Unite in 1923 precum Der Spiegel in Germania,
Le Nouvel Observateur in Franta, Espresso in Italia sau Cambio 16 in Spania; magazine foarte specializate: prezinta actualitatea unui sector foarte restrans (surf, reparatii casnice sau gastronomie) sau ofera distractie pura (nuduri feminine sau cuvinte incrucisate); reviste de calitate fie ea intelectuala sau ideologica cu difuzare restransa, dar cu un impact puternic, ca Esprit in Franta sau New York Review of Books.
Magazinele apar si dispar rapid, dupa bunul plac al modelor si evolutiilor societatii, dar numarul lor total creste. Spre deosebire de sectorul cotidienelor, cel al magazinelor se prezinta bine, in asemenea masura incat, incepand cu anii 60, aproape peste tot in lume numeroase cotidiene au inceput sa includa un magazin generalist in editiile lor de sfarsit de saptamana.
Magazinele sunt elaborate, adesea pornind de la o idee originala, de catre echipe mici de angajati permanenti carora li se alatura multi ziaristi independenti: in aceste conditii ele sunt tiparite in exterior. Cele mai multe dintre reviste apartin totusi unor grupuri, uneori gigantice, ca Time-Warner Inc. in Statele Unite, Gruner+Jahr in Germania sau Hachette in Franta.
Radioul
Aparitia lui, la inceputul anilor 20, este cea care a marcat inceputul erei moderne. Intre cele doua razboaie mondiale, telegrafia fara fir s-a raspandit in intreaga lume, inclusiv in regiunile colonizate atunci, precum India sau Africa.
Radioul este mijlocul de informare cel mai accesibil si deci cel mai utilizat in ziua de azi, chiar si in tarile dezvoltate: in Statele Unite, 98% dintre oameni il asculta cel putin o data pe saptamana. El nu necesita infrastructuri si solicita putine investitii din partea celor care il folosesc si care, in plus, nu au nevoie sa fie alfabetizati.
Un post , o statie radio, se compune minimum dintr-un studio, un emitator si o echipa care sa administreze ansamblul. Un studio se poate limita la o camera dotata cu un microfon.
Sunt statii care se rezuma la c^teva echipamente, care emit dintr-o masina. Tipul de post de radio pe care il asculta trei sferturi dintre oameni are o bataie foarte redusa: aceea a unei statii .M locale.
Peste tot insa, la scara nationala, exista programe care pot fi captate de toti ascultatorii pentru ca sunt emise cu o putere mare pe unde lungi sau pentru ca exista o retea de emita toare releu. ªi aproape peste tot se regasesc cinci tipuri de programe: muzica pop-rock; varietati si informatie; informatii, dezbateri, foiletoane, dramatizari; cultura si invatamant; muzica clasica.
O alta modalitate pentru un post de radio central de a-si asigura o difuzare nationala este asocierea cu alte statii, asa-zise afiliate, care ii retransmit emisiunile cel putin o parte din zi.
Statia centrala, numita si network, care este cel mai adesea un post comercial, joaca rolul unui distribuitor en-gros: furnizeaza, pe caseta, prin cablu sau prin satelit informatii sau reportaje sportive, comentarii ale expertilor, transmisiuni telefonice, interviuri cu personalitati sau muzica de diferite genuri. Unele posturi sunt in intregime automatizate: ele incredinteaza unui calculator sarcina de a le pune in unda programul si de a difuza in cadrul acestuia anunturile publicitare.
Gratie undelor scurte sau satelitilor, aria de acoperire a radioului poate fi imensa. La scara mondiala se regasesc organizatii uriase infiintate de toate tarile bogate, ca Voice of
America, Radio France Internationale sau Deutsche Welle, care se straduiesc sa ajunga la o parte importanta a populatiei mondiale: BBC estimeaza audienta saptamanala a serviciilor sale externe la 120 de milioane de ascultatori. La fel procedeaza si numeroase tari mai mici, ca Suedia sau Israelul. Undele scurte nu pot fi insa receptionate usor.
In primele decenii ale existentei lui, radioul emitea numai in modulatie de amplitudine
(unde medii, lungi si scurte), era generalist iar receptorii erau ficsi. In anii 50 au aparut tran zistorul si circuitul imprimat, care au facut ca aparatele de receptie sa fie mobile si ieftine.
A aparut apoi radioul .M, de o calitate sonora mult superioara si cu o arie de acoperire redusa. Imediat ce guvernul a autorizat-o, emisia .M a permis marirea numarului de posturi.
In acelasi timp, se impunea televiziunea: radioul i-a cedat deci dramatizarile, foiletoanele si varietatile. S-a specializat in muzica, informatie si dezbateri. Peste tot in lume au fost create mici statii locale tematice, in anii 50 in Statele Unite si in anii 80 in Franta. In zilele noastre, este normal ca un post de radio sa difuzeze numai un gen de emisiune, cel mai des un anume tip de muzica. Exista, de asemenea, posturi care nu se adreseaza decat adoles centilor, evreilor, homosexualilor, celor in varsta etc.
La aparitia televiziunii se anuntase moartea radioului. O jumatate de secol mai tarziu, el se prezinta bine. Ascultatorii il apreciaza ca mijloc de informare ce realizeaza o ambianta, de exemplu in masina. Il asculta la walkman sau pe calculator si, din 1999, pe telefonul portabil
(serviciul Reuters). Difuzorii de anunturi publicitare apreciaza audientele bine individualizate pe care le ofera radioul, la fel ca si revistele magazin.
Televiziunea
Principiile sale au fost descoperite in anii 20. A fost experimentata in anii 30 si lansata la sfarsitul anilor 40. Televiziunea s-a dezvoltat pe urmele radioului si, la inceput, a adoptat aceleasi structuri. Se difuza atunci, ca si acesta, pe calea undelor hertziene.
Peste tot, oricare ar fi regimul politic si organizarea economica, acest mijloc de informare prezinta caracteristici asemanatoare. Se creeaza imagini pe film si pe banda video, se asociaza intr-un program, apoi se difuzeaza consumatorilor. Pentru a face aceasta, este nevoie de bani, de creatori, de tehnicieni, de infrastructuri si de camine inzestrate cu televizoare.
In tarile dezvoltate, locuintele sunt deja echipate cu televizoare in proportie de peste
95%3. Toate tarile care aveau un teatru sau o industrie cinematografica prolifice produc pentru micul ecran, chiar si tari relativ sarace ca India si Egiptul. Toate insa (in afara de
Statele Unite) trebuie sa importe. Mai ales acelea, marea majoritate, care au canale nume roase, publice si comerciale.
Cat despre distributie, ea nu se mai face numai prin difuzare hertziana terestra. Incepand cu anii 70, televiziunea foloseste tot mai mult satelitii de comunicatii pentru a-si transporta programele spre emitatorii terestri pe distante lungi pe distantele scurte, foloseste reteaua hertziana si cablul. Ca urmare, in Canada ca si in Belgia, in Japonia ca si in Suedia, cablul serveste la livrarea emisiunilor la domiciliu. Imaginea furnizata este mai buna iar canalele pe care le echipeaza sunt foarte numeroase, peste o suta in Statele Unite. La sfarsitul anilor 80, satelitii cu difuzare directa trimiteau imaginile direct la utilizatori: micile antene parabolice s-au inmultit4 , in special in zonele rurale, unde conectarea la cablu ar fi prea costisitoare.
La sfarsitul secolului, se pregatea digitizarea: ea avea sa mareasca de zeci de ori numarul de programe disponibile, facand posibila comprimarea semnalelor. Internetul a devenit un mijloc de distribuire a muzicii si al patrulea mod de difuzare a imaginii video.
Informatia
Noi sau vechi, toate mijloacele de informare de masa isi asuma functii diverse5. Cele doua functii principale au fost dintotdeauna cele de a informa si de a distra. Primul cotidian cu existenta durabila in timp (The Daily Courant din Londra, 1702-1735) publica stiri, in timp ce al doilea (The Spectator, tot la Londra, in 1711) isi luase drept misiune sa educe clasele mijlocii distrandu-le.
Granitele dintre jurnalism si educatie nu sunt stricte si nici cele cu documentarea sau chiar cu divertismentul. Numeroase informatii despre societatea noastra sau despre strainatate ne vin dinspre foiletoane, seriale televizate si lung-metraje in care sunt prezentate aspecte de actualitate (droguri, nesiguranta, periferii, rasism sau drepturile femeilor).
Omul de pe strada ar spune ca jurnalismul se ocupa cu stirile. Ce este o stire? In fiecare zi se produc miliarde de evenimente si cea mai mare parte a acestora nu constituie stiri .
Dar, printre ele, cateva mii de evenimente sunt observate si transmise mass-media de catre informatorii lor.
Acesti informatori sunt, bineinteles, jurnalistii acreditati dar si, ba inca intr-o foarte mare masura, agentiile si atasatii de presa. Intotdeauna este cu mult mai ieftin sa te abonezi la o agentie decat sa intretii corespondenti in toate capitalele de pe glob: sa reproduci niste comunicate este intotdeauna mai simplu decat sa trimiti propriii reporteri sa caute informatia.
Cine alege din toata aceasta masa de informatii? Responsabilitatea le revine inainte de toate redactorilor sefi, suprem filtru al informatiei (in engleza gate-keepers). Cum se face alegerea? Daca vrem sa fim pe placul beneficiarilor de informatie, se pare ca selectia trebuie facuta dupa urmatoarele criterii: noutatea informatiei: pentru unii idealul este informatia obtinuta inaintea tuturor celorlalti (in engleza scoop); proximitatea: cu cat evenimentul se produce mai aproape de el, cu atat publicul il considera mai interesant; pertinenta: legatura dintre o stire si unele probleme deja aflate sub proiectoarele presei; importanta deosebita a persoanelor implicate; impactul social posibil al evenimentului; raritatea: potrivit maximei daca un caine musca un om, asta nu e o stire; daca un om musca un caine, este o stire ; emotiile starnite: teama, compasiune, dorinta, amuzament, mirare, erotism etc.
Acestor criterii li se adauga ai altele. Unele tin de traditie: politica si spectacolul au fost mult timp subiecte privilegiate in timp ce se neglijau mediul inconjurator, energia, sanatatea sau stiinta. Alte criterii depind de natura mijlocului de informare: ziarul este local, regional sau national, serios sau popular; televiziunea se hraneste cu imagini. In fine, alte criterii, nobile sau meschine, tin de cerintele profesionale (exactitate, obiectivitate, echilibru) si de obiectivele proprietarilor (cheltuieli reduse, dorinta de a nu displace cumparatorilor de spatiu publicitar).
Riscurile unor disfunctionalitati6 sunt mari: omiterea de informatie, introducerea, sau ierarhizarea ei nejustificata. In mod traditional, sportul trece inaintea internationalului iar crima inaintea culturii. Greselile de seleciie se datoreaza deseori insasi personalitatii ziaristilor (varstei, sexului, mediului, educatiei, veniturilor lor). Un nou risc s-a nascut din usurinta crescanda a transmisiunilor in direct: filtrele informatiei sunt in acest caz scurtcircuitate .
Tipurile de jurnalism
De buna seama, jurnalismul scris a construit o traditie in toate tarile. El este cel care ofera cea mai mare bogatie de stiluri si el serveste drept sursa de inspiratie jurnalismului transmis pe calea undelor.
Ø Jurnalism de opinie, militant
Jurnalismul se dezvolta adesea sub aceasta forma. In acest caz nu este vorba despre a descrie actualitatea, nici macar de a o explica ci de a o folosi politic in lupta impotriva sau in favoarea ordinii stabilite. Indiferent daca se face sustinatorul unei ideologii, al unei cauze sau al unei personalitati, jurnalistul nu vrea sa informeze, ci sa convinga si prin urmare se ingrijeste prea putin de exactitatea factuala.
Ø Jurnalism literar
Acest tip de jurnalism a fost practicat de europeni inca de la inceput sau aproape de inceput: de exemplu, Daniel Defoe (autorul lui Robinson Crusoe), in publicatia sa The Review
(1704-1713). ªi aici obiectivul este interpretarea realitatii, dar nu pentru a o face inteleasa de cititor, ci simtita. Se folosesc metode specifice romancierilor: acumulare balzaciana de detalii pentru a da nastere unei atmosfere, personaje complexe, monologuri interioare imaginate, dialoguri reconstituite, stiluri evocatoare. Pentru a fi acceptabil, acest fel de jurnalism cere un talent aparte. Este practicat mai ales in revistele magazin, uneori chiar ai in carti7.
Ø Jurnalism de reportaj
A debutat in anii 1830-1840 cu ziarele care doreau sa atraga un public larg si care preferau, prin urmare, informatia dezbaterii partizane. In scurt timp, telegraful avea sa le furnizeze stiri din abundenta. Doua concepte s-au nascut in acea epoca in SUA, cele de reporter si de interviu.
Acest tip de jurnalism consta in a relata ceea ce vede jurnalistul sau ceea ce au vazut sau stiu altii despre un eveniment previzibil, precum o conferinta de presa prezidentiala, sau accidental, cum ar fi o ciocnire pe o autostrada. Folosind observatia, chestionarul, uneori scurgerile de informatii, jurnalistul se straduieste sa raspunda la intrebarile cine? ce? unde? cand? cum si de ce? , bineinteles, fara a-si exprima opinia. El este fie generalist, fie specializat pe problemele unei institutii (ca Parlamentul) sau ale unui domeniu (ca medicina).
Impreuna cu el lucreaza fotoreporterii.
In Statele Unite, acest tip de jurnalism este venerat: exactitatea factuala, stilul sec, separarea faptelor de comentarii, informatia neutra , obiectivitatea (printr-o utilizare sistematica de citate si de declaratii contrare).
Datorita rapiditatii lui, radioul a devenit repede mijlocul de informare specific repor tajului: erau de ajuns un magnetofon si un telefon. Apoi, mini-camerele de luat vederi si satelitii au facut posibila relatarea in direct si pentru televiziune. Cele doua mijloace de informare sunt limitate de timp, dar acest handicap este acum compensat intr-o oarecare masura de canalele de informatie care difuzeaza in mod continuu informatia.
Ø Jurnalism de ancheta
Consta in a merge si a cauta informatia in zonele obscure, pe care anumite persoane vor sa le pastreze secrete sau departe de actualitate. Se cunosc doua tipuri de jurnalism de ancheta, foarte diferite, dar care pot fi combinate.
In primul caz, un reporter, deseori mai multi, folosesc pentru ancheta lor metodele unui detectiv sau ale unui spion: camuflaj, filaj, informatori, cumparare de informatie sau de documente si chiar ascultari telefonice. Ei cauta sa dezvaluie in acest fel escrocheria, coruptia, abuzul de putere si, la nivelul cel mai de jos, activitatile sexuale ilegitime.
Apogeul acestui tip de jurnalism a fost marcat de afacerea Watergate din 1972-1974, care avea sa duca la demisia presedintelui SUA.
Al doilea tip, jurnalismul de sondare, s-a nascut in Statele Unite in anii 60 sub numele precision journalism. El foloseste metodele stiintelor sociale: esantionare, sondaje, analiza pe calculator si exploatare informatizata a arhivelor (CAIR = Computer Assisted Investigative
Reporting)8. Jurnalistul traduce apoi rezultatele in termeni accesibili cetateanului obisnuit.
Metoda permite descoperirea unor procese inainte ca acestea sa se transforme in catastrofa, a unor disfunctionalitati sociale grave si totusi necunoscute.
Ambele tipuri necesita o pregatire aparte, mai ales al doilea. Nu devii jurnalist de anchet\ de azi pe m^ine. Ele cer de asemenea timp si bani: o ancheta de trei luni poate sa nu duca la nimic; o ancheta reusita poate sa nu dea nastere decat la unul sau doua articole. Acest tip prestigios de jurnalism este prin urmare putin practicat, chiar si in Statele Unite. Nu numai ca este costisitor, dar si deranjeaza.
Ø Jurnalism de interpretare, de comentariu
Nu mai este vorba de a da in vileag niste fapte, ci de a le face intelese, ceea ce este indispensabil din momentul in care presa nu se mai adreseaza numai unei mici elite cultivate.
Jurnalistul explica faptul prezentandu-i originile, contextul, posibilele urmari. El propune una sau mai multe interpretari, dupa care ii evalueaza importanta. Practicarea lui presupune ca jurnalistul sa fie el insusi specializat si sa apeleze la experti sau sa caute informatii in banci de date sau in alte surse documentare. Acest tip de jurnalism este practicat mai ales de presa scrisa, presa de calitate si magazine de informatie.
Ø Jurnalism de serviciu (utilitar)
Furnizeaza publicului informatii utile pentru viata de zi cu zi: starea vremii, farmacii de garda, programele cinematografelor, critici de spectacole, dar si rubrici de gradinarit si de bucatarie sau cursurile de la bursa. Toate ziarele (chiar si jurnalele televizate), cea mai mare parte a publicatiilor magazin specializate si anumite ziare gratuite asigura aceasta functie intr-un moment sau altul. Se poate observa ca, de aproape 20 de ani, cotidienele sunt dispuse sa publice sectiuni speciale, cu un aspect agreabil, diferite in functie de zilele saptamanii. Ele sunt create pentru a face un serviciu beneficiarilor (turism, gastronomie, decoratiuni) si, in acelasi timp, pentru a-i atrage pe cei care cumpara spatiu publicitar.
Ø Jurnalism institutional
Presei ii sunt furnizate informatii de catre o firma sau o institutie, informatii adesea foarte utile si interesante dar din care s-a eliminat orice element negativ. Este vorba, intr-o oarecare masura, de propaganda si publicitate: suntem in domeniul relatiilor publice .
Acest tip de jurnalism se gaseste in mijloacele de informare obisnuite, dar mascat: numeroase comunicate de presa abia daca sunt rescrise inainte de a fi publicate. Il intalnim mai ales in publicatiile care se adreseaza angajatilor unei institutii sau firme, clientilor acestora sau comunit\iii respective. Faptul ca referitor la aceste activitati se vorbeste de jurnalism ii irita pe destul de multi jurnalisti. Totusi, in masura in care informeaza o comunitate despre ea insasi si o unesc, aceste publicatii sunt foarte apropiate de paginile locale ale multor ziare majoritatea tehnicilor aplicate fiind aceleasi.
Ø Jurnalism popular
Presa era de senzatie inca inainte de a deveni periodica: publica fapte diverse, dramatice, amu zante sau magulitoare9, autentice sau infrumusetate. S-au vazut aici, destul de devreme, scan daluri si schimbari spectaculoase de destin, iar mai recent, cancanuri si interviuri cu vedete din lumea spectacolului. Acest tip de presa prelucreaza realitatea pentru a o face senzationala.
La limita, ea aluneca in fictiune: totul este inventat10 . Ilustratiile abunda, titlurile sunt enorme iar articolele foarte scurte. Se foloseste un limbaj simplu si care atrage atentia.
Scopul jurnalismului de acest tip nu este cel de a informa, ci de a amuza, de a provoca pentru ca asta este ceea ce doresc cititorii mai putin educati, cu o viata cenusie si apasatoare.
Pentru ca acest jurnalism stie sa captiveze un asemenea public, i se intampla sa faca o vulgarizare agreabila, ca Paris-Soir in perioada interbelica si Daily Mirror, din Londra, intre anii 40 si 60. Contrariul: in anii 90, presa de calitate din Statele Unite s-a dovedit suparator de predispusa sa imite ziarele de scandal in obsesiile (procesul O.J. Simpson11 , legatura Clinton-Lewinski) si metodele lor.
Toate aceste categorii de jurnalism se intalnesc in toate tipurile de mijloace de informare, dar cea mai mare parte a lor caracterizeaza presa scrisa. Jurnalismul de radio are de partea lui viteza, dar sufera de lipsa timpului si a imaginilor. In ceea ce priveste jurnalismul de televiziune, acesta poate realiza minuni, mai ales in emisiunile magazin12, uneori dovedeste un mare curaj13 si manifesta o eficacitate surprinzatoare in a orienta atentia publicului asupra vreunei drame, ca foametea din Etiopia in anii 80. Totusi, televiziunea este intotdeauna tentata sa se intoarca spre divertisment, mai ales cand este comerciala.
Divertismentul
Ø Mijloace de informare scrise
Deseori se uita faptul, chiar in cazul ziarelor, ca o mare parte sunt destinate sa distreze, mai ales de cand se straduiesc sa atraga marele public, fiind vandute pe strada. Un studiu american arata ca numai a cincea parte din suprafata ziarelor este consacrata stirilor .
Restul consta, bineinteles, in publicitate si utilitare , dar si in cuvinte incrucisate, horoscop, cancanuri, cronici si caricaturi, benzi desenate. Fara sa punem la socoteala sportul. ªi, p^na nu demult, foiletoanele.
Cat despre magazine, ele se impart intre cele care in primul rand informeaza si cele care distreaza, dar majoritatea le fac pe amandoua. De fapt, unele informeaza despre activitati de divertisment ca televiziunea sau fotbalul.
Ø Mijloace de informare electronice
In zilele noastre, publicul isi gaseste distractia mediatica inainte de toate pe micul ecran: fiecare petrece in fata televizorului in medie 3-4 ore pe zi. Iar diversitatea televiziunii este mare, ea relu^nd traditiile tuturor sectoarelor spectacolului.
Televiziunea poate programa o piesa de Feydeau sau o simfonie de Haydn. Totusi, materia ei uzuala tine de ceea ce numim cultura de masa , industriala. O mare parte a emisiunilor sunt realizate in serie in uzinele de vise 14 si sunt selectionate de contabili care evalueaza nu placerea unor anumite segmente ale publicului, ci absorbirea lor de catre un numar maxim de spectatori. Debitul enorm al mass-media interzice o inalta calitate a produselor. Un fapt trebuie totusi recunoscut: calitatea medie a lor, pe o perioada data, este mult superioara celei a produselor folclorice, editarii de carte si teatrului.
Spectacole culturale
Televiziunea s-a ocupat putin de educatie cu cateva exceptii, precum canalul britanic
Open University (universitate pe calea undelor) sau remarcabilul canal educativ NHK
(Japonia) iar, mai recent, La Cinquième in Franta.
Teatrul, opera, baletul, concertele nu au disparut de pe micul ecran cand televiziunea a devenit mijloc de informare de masa, dar lipsesc de pe canalele comerciale la orele de mare audienta si sunt rare pe canalele publice. Aceste spectacole par rezervate de acum inainte canalelor de televiziune prin cablu, ca Arte in Germania, sau Arts & Entertainment in Statele
Unite. Paralel, unele canale precum CinéCinéfil in Franta sau American Movie Classics in
SUA difuzeaza filme vechi.
Sporturi
Sporturile de spectacol s-au dezvoltat paralel cu mass-media si publicitatea, incep^nd cu a doua jum\tate a secolului al XIX-lea. Din anii 50, televiziunea s-a hranit cu box si catch, apoi a declansat avantul considerabil al unor sporturi bine adaptate micului ecran. In SUA, acestora le sunt consacrate 20% din suprafata ziarelor si 25% din programele televizate ale
week-end-ului. In timpul Campionatului Mondial de fotbal, miliarde de telespectatori urma resc aceeasi partida. Canale intregi (Eurosports, Sky Sports) sunt destinate numai sportului in reteaua de televiziune prin cablu si satelit.
Varietati
Un minimum necesar este sa asezi o camera de luat vederi in fata unei scene de music-hall.
Cea mai mare parte a televiziunilor au inceput in acest fel. Televiziunile franceza, italiana si cele latino-americane sunt inca foarte mari amatoare de varietati. Africa a imprumutat de la
America de Sud spectacolul de seara mai mult sau mai putin improvizat, aflat timp de 6 sau
8 ore in mainile unui animator. Televiziunea din SUA a abandonat total acest gen. Produsul industrial realizat pe banda (serial, foileton) este mai rentabil: fidelizeaza publicul, se pastreaza si se exporta mai bine.
Foiletoane
In acest gen mostenit de la presa scrisa a secolului al XIX-lea, povesti dramatice, impregnate de sentimentalism si sexualitate, se continua, de la un episod la altul, uneori timp de mai bine de 40 de ani (ca The Guiding Light in Statele Unite). Aceste soap operas15 se filmeaza in studio, repede, cu un pret scazut. In mod normal, dureaza o jumatate de ora si sunt difuzate in fiecare zi, in timpul zilei.
In tarile latine sunt numite telenovelas: Mexicul si Brazilia sunt mari producatori ai genului, cu v^nzari pana in Rusia. Usor de fabricat, aceste foiletoane sunt foarte populare si in India, unde au servit pentru a lansa televiziunea in anii 80, povestind istoria natiunii si a religiei sale.
La sfarsitul anilor 60, timp de aproape zece ani, a facut furori o varianta a acestui gen: foiletonul de seara, saptamanal, cu buget substantial. Dallas si Dynasty au fost cele mai renumite in acest sens. Ultimei categorii ii putem adauga mini-seria: povestire televizuala spusa in mai multe episoade, cum sunt Les yeux d Hélène sau Le Comte de Monte-Cristo.
Seriale
ªi acestea pot dura ani de zile, dar fiecare episod este de sine statator. Genul a fost lasat mostenire televiziunii de cinematograful timpuriu: westernul, de exemplu, a trecut fara dificultati de la marele la micul ecran. Astazi se face distinctie intre doua specii, nascute in
Statele Unite: serialele comice si serialele de actiune.
Primele, numite si sitcoms (comedii de situatie), care dureaza mai putin de o jumatate de ora, au fost totdeauna foarte populare dincolo de Canalul Manecii si peste Atlantic: dintre acestea fac parte unele dintre cele mai celebre emisiuni din istorie (Steptoe & Son in Marea
Britanie sau M*A*S*H* in SUA). Dimpotriva, in Franta, pana in anii 1980, tonul productiei de televiziune avea sa fie serios.
Cat despre serialele de actiune, acestea dureaza aproximativ o ora. Sunt filmate adesea in decoruri naturale, cu efecte speciale din abundenta: de aici un cost ridicat care, la Hollywood, atinge un milion de dolari pe episod. Unele seriale britanice, ca The Avengers (Razbunatorii), sau americane, cum ar fi Kojak, au cucerit telespectatorii din lumea intreaga. Temele sunt de
western (Bonanza), stiintificofantastice (Star Trek), de spionaj (Mission Impossible) si, mai ales in zilele noastre, politiste (Navarro). Se intampla, bineinteles, ca un serial sa combine mai multe genuri, ca Amicalement vôtre sau Les Mystères de l ouest. De asemenea, unele precum Maigret sau Columbo, tin de filmul de lung metraj.
Lung-metraje
Astazi, peste tot, cea mai mare parte a oamenilor vad filmele de cinema pe micul ecran si le apreciaza mai mult decat orice alta productie. Principalele venituri ale studiourilor hollywoodiene nu mai provin acum din salile de cinematograf, ci din televiziune si din casetele video.
Dorinta de a realiza productii din ce in ce mai spectaculoase care sa atraga spectatorii in sali a determinat o crestere enorma a costurilor cinematografului. De unde necesitatea, pentru a hrani apetitul de nestavilit al televiziunii, de a produce pentru ea telefilme, filme cu buget mic, urmasele filmelor de serie B de altadata.
Documentare
Veche traditie, documentarul, scurt-metraj despre viata oamenilor sau a animalelor, a supravietuit declinului salilor de cinema. ªi-a gasit refugiul mai intai pe ecranele televiziunii publice , iar acum in cuprinsul anumitor magazine televizate si pe canalele de televi ziune prin cablu care ii sunt rezervate, ca Discovery in Statele Unite si Planète in Franta.
Telespectatorii din lumea intreaga au fost sedusi de reportajele submarine ale Comandantului
Cousteau.
Reality Shows
Realitatea si fictiunea se combina aici in diferite feluri: se reconstituie accidente/salvari iesite din comun; se cere telespectatorilor sa ajute la regasirea persoanelor disparute sau la gasirea autorilor unor crime, prezentate intr-o versiune filmata: serialul Aktenzeichen XY
Ungelost, difuzat pe canalul german ZD., a fost pionierul genului.
Tot cu caracter hibrid, docudramele, cum sunt numite in Statele Unite, sunt reconstituiri istorice romantate ale vietii unui personaj celebru, cum ar fi presedintele Kennedy, sau ale protagonistului unui proces celebru.
Talk Show-uri
Spectacol in platou, popular si fara costuri mari, a existat dintotdeauna, dar a fost foarte la moda la inceputul anilor 90. Un animator se intretine cu cativa invitati, autori de carti
(Apostrophes) sau vedete ale scenei (Tonight Show in SUA) sau pur si simplu cu personaje deosebite. Alta formula: un studio intreg se umple de lume pentru a dezbate un subiect ciudat sau la moda cum fac Oprah Winfrey in Statele Unite si Kilroy la BBC.
Jocuri
ªi ele au costuri mici de productie si presupun participarea publicului. Se intampla destul de rar sa pretinda pregatire, inteligenta (Les chiffres et les lettres) sau cunostinte (Questions pour un champion). Altadata stimulau lacomia de bani a participantilor, dar acum aproape toate sunt niste simple ghicitori. Seamana intre ele de la un capat la altul al lumii, caci formula celor mai multe a fost cumparata sau copiata din Statele Unite.
Peste tot, in primii ani, radioul, apoi televiziunea au fost mijloace de informare familiale care propuneau unul sau doua programe. Incepand cu anii 80, tehnologia (.M, aparate video, telecomanda, cablu, sateliti) si reducerea numarului de reglementari (ridicare a monopolului, privatizare) au provocat o multiplicare a ofertei, o demasificare a celor doua mijloace de informare electronice.
Deosebirile
Cand vorbim despre mass-media, trebuie sa luam intotdeauna in considerare mediul in care acestea se manifesta: ele nu sunt decat elemente ale unui vast sistem social, foarte complex, in care toate mecanismele sunt, bineinteles, interdependente. Astfel, in fiecare tara, dezvol tarea treptata a sistemului mediatic intr-un mediu specific l-a facut diferit de acela al altor natiuni. In acest sens, se pot deosebi cateva modele de baza.
Presa scrisa
Revistele magazin
Datorita faptului ca revistele magazin seamana intre ele de la un capat al lumii la celalalt, in acest capitol va fi vorba mai ales despre ziare. Totusi, cateva elemente specifice merita sa fie semnalate.
In general, se poate spune ca tarile subdezvoltate au putine reviste de acest tip, deoarece au putini cititori si putina publicitate. In tarile mici, ca Elvetia, se citesc multe dintre revistele tarilor vecine de aceeasi cultura. Sarile in care se citesc mult cotidienele, precum
Suedia, au destul de putine reviste magazin; in Japonia acestea sunt putin citite, fiind considerate chiar o presa inferioara, consacrata politicii sau divertismentului. Dimpotriva, francezii sunt cei mai mari cititori de reviste magazin din lume.
Unele tari isi exporta formulele, altele (de exemplu Australia) au mai degraba adaptari ale revistelor straine. Printre marii exportatori se numara Statele Unite, cu Reader s Digest (care publica 40 de editii in 17 limbi), Playboy sau Cosmopolitan. De asemenea, firmele germane care editeaza unele dintre cele mai vandute magazine din Franta sau din Marea Britanie. Dar si Franta, ale carei reviste Elle si Marie-Claire au editii in aproximativ 20 de limbi.
O originalitate frapanta: revistele manga japoneze. Acestea sunt carti groase de benzi desenate, adeseori realizate rapid si de o slaba calitate, in stilul desenelor animate pe care japonezii le exporta pretutindeni. Ocupa o treime din piata, unul dintre titluri (Shonen Jump) vanzandu-se in 4 milioane de exemplare pe saptamana.
Ziarele
Se presupune ca ziarele fac, inainte de toate, jurnalism. Or, lasand la o parte varianta comunista care consta in propaganda pura, chiar si in democratiile occidentale jurnalismul prezinta diferente. Exista cel putin doua conceptii: una latina si una proprie Statelor Unite.
Prima este mostenitoarea unui trecut in care rolul presei era acela de a comenta informatia oficiala. In acest caz, se face greu diferenta intre stiri si comentarii, in schimb, informatiei i se da o tenta mai provocatoare si este mai usor de inteles. Al doilea tip de jurnalism insista pe exactitate factuala, obiectivitate, separarea faptelor de opinii, stilul sec. In mod traditional, primul gen are neajunsul de a fi prea legat de partidele politice si de stat iar al doilea, mai comercial, pe acela de a fi subordonat difuzorilor de anunturi publicitare.
Concret, sa examinam ziarele de informatie. Se deosebesc mai intai prin proprietari. Pot fi proprietatea unor familii, cum este traditia in Japonia sau in provinciile franceze sau pot apartine unor mari societati industriale (de automobile, textile, chimice), cum se int^mpla in
Italia (Fiat) sau in India (Tata). Dar, din ce in ce mai des, sunt detinute de grupuri de presa, ca in Statele Unite (Knight-Ridder), sau de conglomerate multinationale, ca in Marea Britanie
(News International).
Ziarele mai difera si prin modul de difuzare. In Franta si in Italia se cumpara mai ales de la chioscuri. In Suedia este generalizata distribuirea la domiciliu. In SUA, difuzarea se face la domiciliu si prin distribuitoare automate sau alte formule care au aparut in anii 1990, telefon, fax si mai ales internet.
Ziarele mai difera si prin masura in care sunt citite. In Lumea a Treia, aceasta este foarte slaba, din cauza unuia sau mai multor obstacole: analfabetism, absenta infrastructurilor, control guvernamental si saracie. In tarile totalitare, consumul este mare in mod artificial, din cauza numarului redus de pagini, a pretului foarte scazut si a obligatiei de a cumpara. In sudul Europei, este mediu, in Europa de nord si in Japonia, foarte mare.
In fine, ziarele se deosebesc mai ales prin structurile lor de ansamblu in care se combina diferitele genuri de publicatii. Se pot distinge cel putin opt tipuri diferite de presa.
Ø Modelul chinez
Primul, modelul sovietic, este din fericire pe cale de disparitie. Acest model nu mai exista la sfarsitul mileniului decat in cateva tari aflate sub regim comunist din Asia, printre care si
China, tara cea mai populata din lume. Mijloacele de informare fac toate parte dintr-un stat centralizat16 , el insusi asimilat Partidului unic. Scopul lor nu este sa informeze sau sa dis treze, ci sa indoctrineze si sa mobilizeze. ªi sa transmita instructiunile centrului spre periferie.
Agentia de presa centrala furnizeaza versiunea oficiala a actualitatii ziarului central al
Partidului Comunist (Pravda, pe vremuri, in URSS, Renmin Ribao in China), ca si posturilor de radio si de televiziune centrale. Ziarele si posturile de la nivelul inferior le copiaza, adaugand cateva ingrediente. In afara acestei divizari pe orizontala a presei in niveluri (de la presa nationala pana la cea a uzinei sau a fermei), exista o impartire verticala in sectoare: presa de partid, de sindicat, a armatei, a femeilor, a agricultorilor etc.
Ø Modelul american: distribuitori cu amanuntul si angrosisti
In Statele Unite1 7, toate cotidienele sunt locale, cu doua exceptii: doua ziare care vand impreuna mai putin de 3,5 milioane de exemplare intr-o tara de 260 de milioane de locuitori1 8.
Cele aproape 1500 de cotidiene sunt in cea mai mare parte mici (difuzare medie: 12 000 de exemplare) si nu au mijloace financiare importante. Pe de alta parte, scopul lor principal este sa obiin\ profit. De aceea, ele ajung sa-si procure materia informativa la preturi scazute de la angrosisti, cea mai mare parte a acestora fiind din New York bineinteles, cu exceptia stirilor, a informaiiilor utilitare si a anunturilor de interes public locale.
Ziarele isi primesc deci informatiile si fotografiile regionale, nationale si internationale de la marile agentii, de exemplu Associated Press. Restul provine de la alte 400 de agentii independente (syndicates) sau create de mari ziare (newsservices). Ele vand at^t reportaje si comentarii politice, c^t ai rubrici de sfaturi (de gradinarit, medicale, de drept sau probleme sentimentale), articole in stil magazin, desene si benzi desenate, horoscoape si cuvinte incrucisate.
In consecinta, presa americana este mult mai uniforma, mai nationala decat ne-am putea astepta. O alta consecinta este ca aceasta presa locala are o tinuta onorabila si este foarte prospera, spre deosebire de multe altele.
Ø Modelul britanic, centralizat
Marea Britanie este, in afara de Japonia, singura mare natiune care are o presa cu adevarat nationala: zece cotidiene realizate la Londra, vandute in num\r mare in intreaga tar\. Cifrele lor de difuzare sunt enorme: in 1999, vindeau fiecare intre 300 000 si 4 milioane de exemplare peste 13 milioane in total, aproape dublu fai\ de ziarele frantuzesti intr-o tara cu aceeasi m\rime a populatiei. Presa de provincie, o suta de cotidiene de calitate medie, reprezinta numai o treime din cifra totala de difuzare.
De ce presa britanica19 este atat de dezvoltata si de centralizata? O explica mai multi factori, care exista sau nu in alte tari. Intre cele doua razboaie mondiale, obisnuinta de a citi ziarul a fost puternic inradacinata de o concurenta frenetica. De prin anii 20, cateva grupuri au inceput sa organizeze piata in avantajul lor: de aceea, la ora actuala, presa nationala apare dimineata, in timp ce dupa-amiaza este rezervata presei provinciale. Pe de alt\ parte, in aceasta tara dens populata si foarte urbanizata, oamenii folosesc intr-o mare masura transpor turile publice ca sa mearga la lucru. Marea diversitate a titlurilor ii permite fiecaruia sa gaseasca un cotidian pe gustul sau. In fine, preturile sunt scazute, partial si datorita abundentei de publicitate.
Presa britanica prezinta inca doua trasaturi caracteristice. Una este rara20: o diferentiere neta intre ziarele populare de divertisment si ziarele de informare de calitate. Cealalta este unica: o presa de duminica, in mare masura autonoma, care vinde mult mai mult decat cea cotidiana.
In Japonia, cinci cotidiene din Tokyo vand 60% din tirajul global. Iar difuzarea este inca si mai puternica decat in Marea Britanie: in timp ce populatia nu atinge decat dublul celei britanice, vanzarile celui de-al doilea cotidian ca importanta, Asahi Shimbun, ating 13 mi lioane de exemplare. De notat ca ziarele sunt distribuite la domiciliu intr-o proportie mai mare de 95%. Dar trebuie de asemenea stiut ca ele publica sub acelasi titlu doua editii diferite, una de dimineata si una de seara, 60% dintre oameni cumparandu-le pe amandoua.
Asahi vinde 8 milioane de exemplare dimineata si aproape 5 milioane dupa-amiaza.
Ø Modelul german, tricefal
In Germania, gasim aproape 1 300 de titluri de cotidiene, care se impart in trei categorii: presa nationala, regionala si locala, foarte diferite una de alta.
In afara unui numar restr^ns de imitatori din cateva mari orase, ziarul Bild Zeitung, cu cele 4,5 milioane de exemplare ale sale (recordul Europei), constituie de unul singur presa cotidiana nationala germana presa populara, in sensul englezesc al termenului, cu mult sange si sex, care se vinde in strada, deci la bucata.
In afara de acesta, exist\ ziarele la care se fac abonamente si care sunt distribuite la domiciliu. Pe de o parte, marea presa regionala, in jur de 50 de titluri dintre care unele, ca prestigiosul Frankfurter Allgemeine Zeitung, exercita o influenta nationala. Pe de alta parte, cotidiene locale dintre care o jumatate au o difuzare de numai 1 000 de exemplare. Titlurile lor sunt diferite dar, cu exceptia catorva pagini locale, multe dintre ele sunt identice: in jur de o suta de echipe redactionale produc o mie de asemenea ziare21 .
Presa suedeza apartine aceluiasi tip: doua ziare populare de dupa-amiaza publicate la
Stockholm sunt vandute pe strada, de la un capat la celalalt al tarii. Douasprezece mari ziare regionale sunt publicate sapte zile din sapte in marile orase, cele din capitala avand, bineinteles, o mare influenta. In fine, presa locala deserveste orasele mici de patru, cinci sau sase ori pe saptamana si se ocupa in proportie de 80% de problemele locale.
In raport cu populatia, vanzarile cotidienelor suedeze sunt, ca si ale celor japoneze, cele mai puternice din lume (peste 500 de exemplare la mia de locuitori). De ce? Gasim si aici o interesanta combinatie de factori: climatul nordic, un sistem de difuzare cooperativ, actionand mai ales prin curier, nivelul cultural ridicat al suedezilor si simtul datoriei civice, credibilitatea unei prese independente inca de la mijlocul secolului al XVIII-lea si, in fine, sentimentul responsabilitatii sociale pe care il are presa.
Ø Modelul francez, feudal
Cotidienele franceze si-au impartit tara in fiefuri. Presa este regionala si o concurenta reala nu se intalneste decat intr-o singura regiune, aceea a capitalei. Ziarele pariziene (printre cele mai scumpe din lume) se pretind nationale, dar in provincie doar o zecime dintre persoanele care cumpara un ziar aleg un cotidian parizian.
In ceea ce o priveste, presa de provincie vinde de trei ori mai mult decat cea din Paris si include aici si cotidianul care are cea mai puternica difuzare, Ouest-France, cu cele aproape
40 de editii locale ale sale. Aceasta presa este relativ prospera si, cum se adapteaza destul de bine evolutiei tehnologice, a putut sa se sustraga mult timp concentrarii de tip britanic. Au aparut totusi si unele exceptii, precum reteaua Hersant.
In Italia si Spania, cele doua surori latine, presa dovedeste trasaturi similare, cu cifre de difuzare inca si mai slabe. In mod normal, fiecare ziar se bucura de un monopol in regiunea sa, o concurenta puternica neexist^nd decat in unul sau doua orase mari, ca Milano si Roma in Italia, Madrid si Barcelona in Spania. Rizzoli in Italia si Prisa in Spania sunt singurele grupuri de presa foarte importante.
Aceste doua tari isi datoreaza originalitatea, at^t in ceea ce preveste difuzarea, c^t si calitatea, unui cotidian national aparut destul de recent (1976): El Pais in Spania si La
Repubblica in Italia. De asemenea, existentei a 4-5 cotidiene sportive in fiecare dintre ele.
Ø Modelul austriac, multinational
O tara mica ce impartaseste aceeasi cultura cu un vecin mare are tendinta de a-l imita si importa multe dintre produsele sale mediatice. Este cazul Austriei si al Germaniei, al
Irlandei, unde un ziar vandut din trei vine din Marea Britanie, ca si al micilor enclave independente precum Luxemburg sau Monaco in Europa.
Ø Modelul elvetian, multicultural
In mai multe tari europene gasim grupuri etnice care vorbesc limbi diferite: in Finlanda si in Spania, de exemplu, ca si in toata regiunea Balcanilor. Astfel, in Moldova gasim ziare in romana, in rusa, in bulgara, in idis si in dialect turc.
In Elvetia si in Belgia, separarea culturala este oficiala. Mijloacele de informare ale diver selor zone sunt total diferite, chiar si radioteleviziunea. Nu exista ziare bilingve sau cu doua editii diferite. Rezultatul este un numar deosebit de ridicat de titluri. De notat faptul ca publica tiile importate din tarile vecine de aceeasi cultura se vand din abundenta, de exemplu revistele franceze in regiunea romansa a Elvetiei. La r^ndul lor, valonii urmaresc mult canalul TFa.
Ø Modelul indian
In mod asemanator, sunt natiuni unde coexista grupuri etnice foarte numeroase care folosesc idiomuri diferite: aici s-a impus deci o alta limba. In Israel, limba religioasa, ebraica, a fost reactivata. De obicei, cum majoritatea acestor tari au fost mult timp colonizate, ele au adoptat limba fostului colonizator.
In India, ziarele cele mai prestigioase (Times of India sau The Hindu) si o mare parte a posturilor de televiziune folosesc engleza, pe langa hindi, limba oficiala, si celelalte 14 alte limbi importante ale tarii. La fel se intampla in Filipine, dupa un secol de ocupatie americana.
In Africa neagra exista o multitudine de limbi, chiar si in tari cu mult mai mici. ªi, daca la radio se vorbeste adesea un dialect local, presa scrisa si televiziunea folosesc, dupa caz, franceza, engleza sau portugheza.
Mijloacele de informare electronice
Proprietate si control
P^na nu demult, existau doua modele de baza pe care am putea sa le botezam american si francez: radioteleviziunea putea consta in intreprinderi particulare, slab reglementate, cu scop lucrativ, care isi obtineau veniturile din publicitate si erau adesea concentrate intr-un oligopol. Aceasta radioteleviziune, intalnita in mod curent in Lumea Noua, este acuzata de obicei ca se prostitueaza pentru difuzorii de anunturi publicitare si marele public.
Radioteleviziunea putea consta si intr-un serviciu public care se bucura de un monopol de stat, cum au fost radioteleviziunea italiana RAI pana in 1975 sau Sveriges Radio, in Suedia, pana in 1991. In Europa, un asemenea sistem este finantat de obicei printr-un abonament anual si, destul de frecvent, prin publicitate22 sau, in anumite cazuri, prin fonduri de stat, ca in fostele tari comuniste sau in Australia. Aceasta radioteleviziune publica era acuzata de a fi manipulata de catre guvern, cu cateva exceptii notorii, cum ar fi BBC.
La sfarsitul anilor 1990, cu cateva exceptii precum Austria, nu mai existau tari dezvoltate sau democratii industrializate unde sa supravietuiasca monopolul de stat. Cea mai mare parte a tarilor adoptasera un sistem mixt. Acest amestec se prezinta insa sub trei forme diferite.
In Statele Unite, radioteleviziunea comerciala are proportii enorme, in timp ce radiotele viziunea publica este redusa daca nu prin numarul sau de posturi, cel putin prin audienta care rar depaseste 2% pe timpul serii. Sunt apoi tari ca Marea Britanie, Japonia si Italia, unde s-a ajuns la un echilibru: cele doua sisteme isi impart publicul aproape in mod egal. In fine, exista cateva tari in care sectorul comercial este inca redus, ca in Norvegia sau Elvetia.
O varianta interesanta este tara in care controlul unei mari parti a televiziunii se situeaza in strainatate. Asa se intampla in Canada, unde majoritatea populatiei care locuieste de-a lungul frontierei este fidela posturilor americane, si, prin intermediul satelitului, in tari ca
Algeria, unde la inceputul anilor 1990 se urmareau mult mai mult posturile franceze decat programul national.
Structuri si functionare
Radioul este destul de asemanator de la un capat la altul al lumii, dar cateva trasaturi originale merita sa fie semnalate.
Mai intai, existenta statiilor pirat , usor de pus in functiune. Unele difuzeaza din exteriorul tarii. Astfel, pe toata durata Razboiului Rece, doua posturi americane instalate la
München au strapuns cortina de fier cu informatiile lor destinate tarilor din imperiul sovietic. In anii 60, posturi ca Radio Caroline, instalate pe vapoare in afara apelor teritoriale, ii seduceau pe tinerii englezi cu o muzica pop pe care BBC nu le-o oferea. In alte cazuri, piratii au atacat monopolul din interior: posturi muzicale in URSS sau posturi libere in
Franta in anii 70.
Curios, se intampla ca unele posturi externe , care violeaza monopolul statului asupra radiodifuziunii unei tari si interdictia publicitatii pe calea undelor, sa fie de fapt controlate de guvern. Era cazul majoritatii posturilor asa-zise periferice din Franta, in special Europe 1 si RMC, pana la inceputul anilor 80. O alta curiozitate: se intampla ca posturile cele mai populare dintr-o tara sa fie administrate, independent de monopol, de catre forte considerate de obicei represive, cum ar fi politia in Turcia si armata in Israel.
In ceea ce priveste televiziunea, exista in principal cinci modele, fara sa vorbim de cazuri foarte particulare ca acela al Finlandei, unde, timp de multi ani, televiziunea de stat si-a inchiriat canalul mai multe ore pe zi unui post comercial. Sau cazul statului Chile, unde principalele posturi de televiziune se afla in mainile universitatilor particulare sau publice.
Statia locala: este modelul originar al radioului, function^nd in epoca in care tehnologia nu permitea o emisie buna la mare distanta. In tarile cu monopol de stat, statia locala a inceput sa dispara, aceasta pana la aparitia conjugata a .M-ului, a cablului si a unei cereri de descentralizare exprimata de public. In celelalte tari (Statele Unite, America Latina sau
Japonia), statia locala a considerat la inceput costisitor sa isi produca propriile emisiuni, apoi, cand a fost vorba s\ fac\ televiziune, a considerat lucrul imposibil. A trebuit astfel sa accepte dependenta de marii furnizori de programe.
Piramida: a fost modelul normal si unic in Europa pana in anii 80, din motive economice si politice. O institutie monolitica, situata in capitala, isi produce cea mai mare parte a emisiunilor (si cumpara restul), apoi le transmite prin unde hertziene sau prin cablu propriilor sale emitatoare de pe intreg teritoriul national. Este ceea ce fac televiziunea spaniola TVE, cea italiana RAI si cea britanica BBC si ceea ce facea ORT. in Franta pana in 1974.
Reteaua: este un model mai putin intalnit. Este vorba de asocierea unor statii regionale
(ca acelea ale postului public ARD, in Germania) sau de asocierea unor producatori regionali
(ca ITV, post comercial, in Marea Britanie) care isi pun resursele in comun pentru a alcatui, pe timpul serii, acelasi program pentru toata tara. La fel, in Statele Unite, Public Broadcasting
Service este o retea cooperativa organizata, prin satelit, de statiile ne-comerciale independente raspandite pe intreg teritoriul tarii.
In aceeasi categorie trebuie sa plasam sistemul olandez, foarte special: o serie de asociatii de consumatori (de fapt, abonatii la revistele lor TV), in cea mai mare parte marcati din punct de vedere ideologic, isi impart timpii de antena a trei canale hertziene in functie de numarul lor de membri. Fiecare isi produce sau cumpara programele dupa bunul sau plac cu partea din abonament si din publicitate care ii revine.
Network este versiunea americana si comerciala a furnizorului central. Trei network-uri
(CBS, NBC, ABC) au dominat anii 50- 70 dar, incepand cu anii 1980, sunt in declin.
Av^ndu-si baza la New York, ele produc cateva tipuri de emisiuni (informatii, sport), dar isi comanda grosul programelor la Hollywood. Cu aceste produse, fiecare network alcatuieste o grila foarte elaborata, introduce mesajele principalilor cump\r\tori nationali de spaiiu publicitar in cea mai mare parte a spatiilor de care dispune in acest sens, dupa care, prin mijloace care nu ii apartin (sateliti, retele hertziene sau cablu), distribuie gratuit programul unor posturi locale cu care a semnat un contract de afiliere. In plus, le incurajeaza sa le difuzeze, varsandu-le o mica parte din veniturile sale publicitare. In acest fel, network-urile nu sunt decat intermediari, dar foarte puternici, intre marii cump\r\tori de spaiiu publicitar, producatorii de divertisment si statiile emitatoare.
In alte tari, imediat ce au fost autorizate posturi de televiziune comerciale, au aparut network-uri in stil american: in Japonia dupa 1950, iar in Italia dupa 1975. La fel, in
Europa, pentru a alimenta sutele de noi posturi locale in anii 1980, s-au nascut network-uri de radio, cum ar fi in Franta NRJ sau Fun Radio.
Serverul prin satelit ( cable network) este o varianta a network-ului traditional. Are o mare expansiune in Statele Unite si se raspandeste peste tot in lume pe masura ce cablul si satelitul cu difuzare directa iau avant. In Europa, de exemplu, gasim canalul francofon TV5 si canalele britanice Sky Channels. Este vorba despre un furnizor care ofera programe retelelor de cablu locale, dar, daca este resimtita nevoia, si posturilor de televiziune independente
(adica neafiliate) si retelelor pe unde ultrascurte MMDS. Acest server este de obicei specializat (informatie, meteo, finante, emisiuni pentru copii, religioase sau muzicale). Este finantat prin publicitate, de catre reteaua de cablu, de catre producator (ca in cazul tele -shopping-ului) sau chiar de catre consumator (abonament suplimentar sau plata pe unitate) sau, in fine, printr-o combinare a acestor mijloace. Retelele de cablu pot sa-si activeze astfel
50, 60 sau 70 dintre canale iar consumatorul poate privi aproape la orice ora din zi tipul de emisiune care ii place.
Gradul de dezvoltare al noilor mijloace de informare depinde de regimul politic al unei tari, de politica guvernamentala in materie de telecomunicatii, de resursele tehnologice si financiare, de traditii si, in mod curios, de ordinea in care au fost introduse aparatul video, cablul si satelitul. In Belgia sau in Statele Unite, cablul a demarat inaintea aparitiei videocase tofonului si a cunoscut in acest fel o dezvoltare puternica; in Japonia s-a produs contrariul.
In Marea Britanie, televiziunea directa prin satelit a pornit inaintea cablului si i-a incetinit deci dezvoltarea. In Franta, in 1999, se puteau numara putin peste un milion de camine conectate la cablu fata de peste 10 milioane in Germania, in conditiile in care amandoua tarile isi lansasera sistemul de cablu impreuna, cu cincisprezece ani in urma. Alte tari, chiar avansate