e1x14xg
Politica nationala sovietica este remarcabila prin ambiguitatea ei, intrunind (simultan sau succesiv) rusificarea, internationalismul si promovarea nationalismelor locale. Toate aceste strategii au fost adoptate drept raspuns la problemele nationale mostenite de la imperiul tarist. In rezultatul revolutiei din 1905, V.I.Lenin isi da seama de doua lucruri contradictorii: pe de o parte, de puterea miscarilor nationale centrifuge, care ar fi putut destrama imperiul rus, iar pe de alta, de incapacitatea partidului de a multiplica fortele revolutionare. In aceste conditii, Lenin cauta o formula care ar concilia doua exigente contradictorii: centralizarea partidului si lupta nationalitatilor impotriva centrului Imperiului Rus. Conform dialecticii leniniste, plurilingvismul institutionalizat era un mijloc de a parveni la o unitate economica si politica a noii societati, si pe urma la unitatea sa culturala.
Primul obiectiv al politicii nationale a Rusiei sovietice federale, precum si, ulterior, a Uniunii Sovietice (1922), era recucerirea miscarilor nationaliste antiimperiale. Astfel, stimularea culturilor nationale si politica diversificarii lingvistice trebuia sa capteze fortele politice nationaliste pentru a le implica in implementarea proiectului sovietic. Trebuia ca popoarele oprimate sub imperiul rus sa se alinieze regimului comunist, care le recunostea existenta. Aceasta politica ce tindea sa accentueze particularismele avea drept scop nu doar diferentierea nationalitatilor sovietice de cele de peste hotarele tinarului stat, dar si impiedicarea gruparilor ce ar fi putut contrabalansa hegemonia rusa.
Problema nationala a determinat si forma de organizare a noului stat sovietic. Destramarea imperiului tarist i-a facut pe bolsevici sa caute o alta forma de organizare statala decit cea a statului unitar. U.R.S.S. s-a constituit ca o entitate federativa, in rezultatul unei ierarhizari complexe a popoarelor, natiunilor si etniilor mai mari, fiecare dintre acestea avind dreptul la o reprezentare politico-teritoriala si culturala. Cu toate acestea, axa centrala a U.R.S.S. nu era constituirea sa teritoriala, ci aparatul (organizational si ideologic) de partid, pentru a carui unitate si unicitate a pledat V.I. Lenin. Sub aparentele unui stat federal, U.R.S.S. era de fapt un stat foarte unitar. Unitatea sa era asigurata prin intermediul organizarii foarte ierarhizate si centralizate a partidului unic ce detinea toate puterile. Originalitatea federalismului constitutional al URSS este pluralitatea sa complexa.
Prima etapa a „constructiei lingvistice” din URSS, supranumita de lingvistul rus Raymond Piotrowski perioada trotkisto-leninista (1917- inceputul anilor 30), fiind „orientata spre revolutia comunista permanenta pe scara mondiala, incuraja dezvoltarea limbilor nationale locale”. In aceasta perioada in R.A.S.S. Moldoveneasca apare ideea crearii unei noi limbi si, implicit, a unei noi identitati, care trebuia sa sustina aceasta formatiune politica. Doar peste citeva luni de la formarea republicii autonome, „tovarasii ucraineni au fericit partidul cu o descoperire noua, o noua teorie, cum ca moldovenii si romanii sint doua poporatii diferite aproximativ cum sint ucrainenii si rusii”, descoperire care a impus „o serie de concluzii in scopul politicii si constructiei culturale in Moldova Sovietica, referitoare la limba, grafie si cultura in ansamblu” (Memoriul Cu privire la constructia culturala in Moldova Sovietica. Contra devierii de rusificare sub drapelul sovietic). Argumentul de baza, pe care il inainteaza I.O.Dic pentru necesitatea crearii unei noi limbi si a unei noi literaturi, este cel politic, acesta fiind singurul criteriu dupa care moldovenii ar fi putut fi diferentiati de romani, caci „in aspect etnografic ei apartin aceluiasi popor, care populeaza pina in prezent spatiul dintre Nistru si Carpati, cu denumirea de moldoveni”. Proietul de creare a unei noi limbi si literaturi a fost pus in aplicare la editarea ziarului „Plugarul Ros”. In 1926, la Balta, apar si doua dictionare, rus-moldovenesc si moldovenesc-rus, urmate de o gramatica a limbii moldovenesti, semnata de L. Madan si editata in 1930, la Tiraspol. Cu toate acestea, acesti primi pasi in realizarea experimentului lingvistic din R.A.S.S.M. erau foarte nesiguri, caci erau in functie nu doar de politica nationala a noului stat sovietic, ci si de proiectele de extindere a acestuia. Astfel, atunci cind Stalin ajunge la concluzia ca „nu este exclusa posibilitatea ca Moldova si Romania sa devina cindva un stat sovietic unic, iar intarirea relatiilor culturale vor putea apropia acele timpuri” , problema diferentierii celor doua limbi nu mai era atit de principiala. Mai mult chiar, s-a purces la procesul de re-latinizare a scrisului moldovenesc, in speranta ca astfel s-ar putea ajunge la o „apropiere intre poporul moldovenesc si cel romanesc” , Republicii Autonome Moldovenesti revenindu-i rolul de cap de pod pentru expansiunea sovietica dincolo de Nistru si chiar de Prut.
Schimbarile ideologice ce s-;au produs la nivelul superior al conducerii politice sovietice au determinat si cursul de mai departe al politicii lingvistice a tinarului stat sovietic. Deja sfirsitul anilor 20 este marcat de lupta cu „nationalismul burghez”, si manifestarile ei au fost deosebit de vii in R.A.S.S.M., unde aceasta lupta a insemnat si crearea unei noi identitati nationale, diferita de cea a statului vecin. Schimbarea radicala a cursului constructiei lingvistice sovietice s-a produs totusi in anii 1935-1938, marcind inceputul celei de-a doua perioade, stalinista si poststalinista, „orientata spre ideea imperiala de construire a socialismului intr-o singura tara, iar apoi de difuzare a acestuia in tot lagarul socialist”. Polilingvismul nu contribuia la realizarea acestei idei. Era necesara o limba imperiala unica, rolul careia putea sa-l joace in aceste conditii numai limba rusa.” La inceputul anilor 30, politica nationala sovietica este treptat orientata spre o centralizare prin intermediul rusificarii fortate, intreprinsa de catre I.V. Stalin.
In anul 1936, incepe implementarea unei noi reformei ortografice, in rezultatul careia majoritatea popoarelor U.R.S.S. au adoptat grafia chirilica in varianta ei rusa, sub pretextul ca „grafia latina nu contribuie indeajuns la cunoasterea realizarilor culturii ruse”. In 1938, Comitetul Central declara obligatorie studierea limbii ruse in toate scolile URSS. La 27 februarie 1938, Biroul Comitetului Regional Moldovenesc al P.C.(b) din Ucraina declara necesara „trecerea scrisului moldovenesc la grafia rusa”, „in legatura cu faptul ca grafia latina nu este cunoscuta de majoritatea populatiei moldovenesti, ca elementele burghezo-nationaliste, care la timpul respectiv s-au camuflat la Comisariatul poporului pentru invatamintul public, Editura de stat si alte institutii infaptuiau, in esenta, sub pretextul latinizarii grafiei, romanizarea limbii moldovenesti”. In afara de invinuirile referitoare la „infaptuirea politicii de romanizare in domeniul limbii si literaturii romane” si „strimtorarea limbii moldovenesti, adresate sustinatorilor grafiei latine in R.A.S.S.M., acestia au fost acuzati si de faptul ca au „zadarnicit studierea limbii ruse”, ca au creat artificial „scoli nationale speciale”, transformindu-le in centre de propaganda „antisovietica” si „burghezo-nationalista”, cu scopul de a slabi „influenta partidului asupra maselor truditoare din Moldova”, pentru „a rupe Moldova Sovietica de la R.S.S.U. si de la Marea Uniune Sovietica”.
Dupa anexarea Basarabiei la Uniunea Sovietica si crearea R.S.S. Moldovenesti, s-a intensificat procesul de construire a noii identitati moldovenesti, al carei suport trebuia sa fie asa-zisa limba moldoveneasca. In lipsa unei intelectualitati bastinase care ar fi putut opune o cit de mica rezistenta, dar care a fost nevoita sa se salveze evacuindu-se peste Prut, regimul sovietic n-a intimpinat, practic, nici un fel de greutati in „munca” de moldovenizare a basarabenilor amenintati cu deportari si exterminari. In anul 1945, in Basarabia a fost „restabilit” alfabetul rusesc, care reprezenta nu doar „reflectarea in scris a sunetelor limbii”, ci si noua „orientare politica”. In aceeasi perioada a inceput si lupta pentru „purificarea limbii moldovenesti de influentele straine” de origine latina, adica „romano-franceze”. Dar problema cea mai controversata, care a generat numeroase dezbateri in lingvistica sovietica, era cu privire la originea limbii moldovenesti. Existau opinii diferite, ce sustineau atit originea latina, cit si cea slava a limbii moldovenesti, dar teoria promovata de lingvistii de la Institutul de Istorie, Limba si Literatura al Filialei moldovenesti a Academiei de Stiinte era cea a formarii limbii moldovenesti in rezultatul „incrucisarii” elementelor latine din vest cu elementele slave din est. Aceasta teorie a fost contestata, odata cu aparatia lucrarii lui I.V. Stalin , care a supus unei critici aspre conceptia academicianului Nicolai Marr despre evolutia limbilor, afirmand ca din incrucisarea a doua limbi nu poate sa se nasca o a treia, una dintre ele trebuie sa iasa invingatoare. Astfel problema originii „limbii moldovenesti” a ajuns sa fie din nou la ordinea zilei, gasindu-si solutionarea la sesiunea unita a Institutului de Istorie, Limba si Literatura si a Institutului de Lingvistica de la Moscova din 1951, cind a fost acceptata teoria originii latine a limbii moldovenesti, accentuindu-se totusi caracterul ei de sine statator, independent de limba romana.
Politica nationala sovietica din perioada postbelica a fost reflectata in cele doua pozitii contradictorii, inaintate de N. Marr si de I. Stalin. Academicianul Marr a dezvoltat o teorie originala, conform careia dezvoltarea limbii nationale este in functie de structura economica a societatilor respective. Fiind un element al suprastructurii, limba ar trebui sa se transforme in functie de raporturile de productie. Stalin a intrat in polemica, pentru a afirma prioritatile politice strategice: limba rusa nu poate fi considerata o variabila ce depinde de structura sociala. Ea poseda niste caracteristici care o fac sa fie substanta identitatii nationale, conferindu-i caracter universal. Anume aceasta specificitate a limbii ruse trebuie utilizata in U.R.S.S. ca fundament al coeziunii interne si ca sursa a propagarii internationale. Astfel, intrunind in mod constient universalul si particularul, identitatea rusa este suspendata intre etnic si universal, „reunite intr-un elan imperial”. In discursul oficial al Partidului, limba rusa devine „limba socialismului”.
Exaltarea patriotismului sovietic, pe parcursul celui de-al doilea razboi mondial, a condus la represiunea particularitatilor nationale. Celebrind victoria din mai 1945, Stalin ii confera poporului rus statutul de „forta diriguitoare a Uniunii Sovietice”. Limba rusa fiind intim legata de istoria acestui popor, Stalin le-o propune tuturor celorlalte popoare ale Uniunii Sovietice, pentru a intari culturile lor nationale. Mijloacele de realizare a acestei politici nationale staliniste erau foarte variate: utilizarea pe scara larga a limbii ruse, un rol important in aceasta politica revenindu-le fortelor armate, si deplasarile masive ale popoarelor atunci cind acestea nu erau destul de loiale fata de centru, precum si dislocarea la fel de masiva a rusilor in orasele, si mai ales in capitalele republicilor sovietice.
Dupa moartea lui Stalin, a urmat o politica relativ decentralizatoare. In domeniul lingvistic s-a tins spre un compromis intre principiul de asigurare a instruirii in limba materna pe de o parte si mentinerea statutului limbii ruse, ca „limba de comunicare intre popoarele URSS”. Drept rezultat, a fost inaintata propunerea de instaurare a „dualismului scolar”. Sub pretextul de a nu supraincarca programele scolare, care ii obligau uneori pe elevi sa invete patru limbi (limba materna, minoritara, nationala, rusa si o limba straina), parintilor trebuia sa li se ofere posibilitatea de a alege limba de instruire a copiilor: copiii care invatau in limba materna puteau sa nu studieze rusa, dar copiii care isi faceau studiile in scolile rusofone erau scutiti de invatarea limbii materne. Prestigiul limbii ruse, de a carei cunoastere depindea intr-o mare masura ascensiunea in ierarhia sociala si, respectiv, statutul social al cetateanului sovietic, a generat situatia in care, atunci cind reforma din 1958 a dat parintilor posibilitatea de a alege scoala pentru copiii lor, numarul scolilor nationale s-a redus considerabil pe parcursul unui singur an.
In 1959, republicile unionale si cele autonome au adoptat legile privind reforma invatamintului, care, printre altele, acordau parintilor dreptul de a alege limba de studiu a copiilor lor. Mai mult decit atit, parintii non-rusofoni care au decis sa-si trimita copiii in scoala rusa puteau sa hotarasca daca copiii lor vor studia sau nu limba materna. La discretia parintilor raminea „libera alegere” a scolii in care sa-si trimita copii si a limbii in care acestia isi vor face studiile: limba minoritara sau limba dominanta a republicii, sau poate chiar limba rusa. Astfel, parintii aveau ocazia sa nege de doua ori originea lor etnica, prima data trimitindu-si copilul intr-o scoala rusa si a doua oara lipsindu-l de posibilitatea de a-si invata limba materna. De altfel, in cadrul recensamintelor sovietice se facea distinctia dintre „nationalitate” si „apartenenta glotica”: in 1979, din cei 2525687 de moldoveni, 2437001 (96,49 %) si-au numit ca limba materna moldovenesca, si 82451 (3,26 %) rusa.
Dupa anii 1960 in R.S.S. Moldoveneasca a inceput o campanie sustinuta de cultivare a limbii in publicatii, in emisiuni radiofonice si televizate, combatindu-se utilizarea in limba literara a elementelor dialectale, a rusismelor nemotivate sau greselile in folosirea neologismelor latino-occidentale. Adoptindu-se o atitudine mai toleranta fata de asa-zisele romanisme, registrele de cuvinte ale dictionarelor moldovenesti au devenit mult mai cuprinzatoare, ca in cele din urma sa se identifice cu registrele din dictionarele aparute in Romania. Incetul cu incetul normele limbii romane literare isi croiau drum sigur in scrisul moldovenesc, ceea ce ii indreptatea pe lingvisti sa vorbeasca despre dezvoltarea si inflorirea asa-zisei limbi moldovenesti, desi se avea in vedere repunerea in drepturile ei firesti a limbii romane literare.
Dezghetul hrusciovist s-a facut simtit si in sudul R.S.S. Moldovenesti, unde in anul de studii 1957-1958 au fost deschise citeva scoli cu predarea in limba gagauza, pentru care a fost adoptat, in 1957, alfabetul chirilic. Dar aceste scoli au functionat doar timp de trei ani, dupa care programele de studii au fost inlocuite cu cele in limba rusa. Cu toate acestea, in aceasta peioada si-au facut aparitia primele carti in limba gagauza, desi numarul lor a fost foarte modest (pe parcursul anilor 1957-1990 au fost publicate doar 33 de carti in gagauza). In anul 1964 a aparut prima culegere de versuri in limba gagauza. Au fost efectuate si citeva studii de etnografie consacrate acestei populatii, dar ele au fost publicate in limba rusa, doar unele dintre ele fiind traduse in gagauza.
In perioada brejnevista, se face din nou simtita tendinta de centralizare a puterii. Multitudinea popoarelor URSS ii ofera locul marelui „popor sovietic”, fapt ce isi are repercusiunile si in cadrul sistemului de invatamint sovietic: scolile nationale sint substituite cu scolile bilingve, supranumite si „scoli ale prieteniei”, de asemenea este incurajata proliferarea scolilor ruse si inchiderea scolilor pentru minoritati. Parintii sint nevoiti sa „aleaga” invatamintul in limba rusa, aceasta fiind conditia promovarii sociale a copiilor lor, limba studiilor superioare si a specializarii tehnice. In 1970, 61% din studentii din invatamintul superior sint rusi. 43% din scolile din Kazahstan sint rusofone si sint frecventate de 66% de elevi. Numarul copiilor scolarizati in limba rusa, conform „liberei alegeri” a parintilor, este egal (sau superior) cu 20% in Ukraina, Belorusia, Uzbekistan, Georgia, Azerbaidjan, Turcmenia si Estonia. El atinge 33% in Moldova si Letonia. Mai putin supuse rusificarii s-au dovedit a fi Armenia, Lituania si Tadjikistanul.
Conform datelor obtinute in urma efectuarii recensamintului din 1970, numarul persoanelor ce vorbeau curent limba rusa atinsese 183,7 milioane, dintre care 128,8 milioane de rusi si 13 milioane de reprezentanti ai altor nationalitati considerau rusa limba lor materna, iar 41,9 milioane de persoane au declarat-o cea de-a doua limba pe care o cunosc.
Datele privind bilingvismul si nivelul de studii (% in U.R.S.S.) Nationalitatea In oras In sat
Studii
(superioare si medii)* Considera rusa limba materna si o vorbesc curent Vorbesc cu usurinta rusa, dar nu o considera limba materna Studii
(superioare si medii) Considera rusa limba materna si o vorbesc curent Vorbesc cu usurinta rusa, dar nu o considera limba materna
Ukraineni 65,5 70,9 46,9 33,8 31,4 26,3
Belorusi 62,6 85,1 48,9 28,2 54,6 49,0
Uzbeci 49,7 36,4 34,5 38,4 7,9 7,8
Kazahi 51,3 61,1 57,4 34,1 37,8 36,1
Georgieni 73,4 40,0 37,2 45,7 9,0 8,8
Azerbaidjani 53,0 34,9 31,9 34,8 6,7 6,5
Lituanieni 52,0 54,1 51,6 21,2 22,8 22,1
Moldoveni 54,0 76,6 60,7 29,2 31,0 29,8
Letonieni 59,9 57,9 51,4 36,8 40,6 32,2
Kirghizi 60,6 54,9 53,1 36,3 13,4 13,3
Tadjici 46,4 33,4 32,3 36,4 9,6 9,5
Armeni 59,1 48,6 37,6 37,7 17,6 16,4
Turkmeni 48,8 35,4 32,0 40,4 8,0 7,9
Estonieni 58,2 42,7 36,7 31,4 22,0 19,6

*Persoanele de la 10 ani in sus, ce au studii superioare si medii.
Sursa : . . , . . , . . , . . , , Moscova, Nauka, 1977, p. 312.

Migrarea populatiei, cauzata de dezvoltarea industriala si de procesul de urbanizare, a intensificat contactele dintre limbi si a stimulat procesul de rusificare. In Ucraina, fiecare al patrulea locuitor era rus, iar fiecare al cincilea nu era ucrainean. Rusii reprezentau 43% din populatia Kazahstanului, 25% sau chiar mai mult din populatia Letoniei, Estoniei, Kirghiziei, 10% sau mai mult din populatia Azerbaidjanului, Belorusiei, Moldovei, Tadjikistanului, Turcmenistanului.
Coexistenta mai multor limbi in cadrul statului, dar si al fiecarei republici, necesita elaborarea unei strategii privind planificarea lingvistica (language planing) a situatiei existente in societate. Obiectivul de baza al politicii lingvistice sovietive in perioada „socialismului dezvoltat” a devenit „utilizarea multilaterala a bilingvismului”, a carui baza trebuia sa devina „tendinta reprezentantilor popoarelor non-ruse spre limba rusa, in calitate de limba de comunicare inter-nationala”. Astfel apare fenomenul social al bilingvismului unilateral, caci doar purtatorii limbilor subordonate erau bilingvi. Rezultatul acestei politici de rusificare este faptul ca doar 3% de rusi cunosteau, in afara de rusa, limba unei alte natiuni din U.R.S.S., majoritatea dintre ei preferind o limba straina; in acelasi timp, 43% de non-rusi erau bilingvi, cea de-a doua limba vorbita de ei fiind rusa.
Rezultatele recensamintului din 1970 indica cifra de 33,8 % de moldoveni ce locuiau pe teritoriul R.S.S. Moldovenesti si cunosteau limba rusa (62,5 % oraseni si 27,8 % sateni), dar, in conformitate cu datele obtinute in urma unei cercetari efectuate de Institutul de Etnografie al Academiei de Stiinte din R.S.S.M., procentul populatiei urbane moldovenesti, in virsta de la 18 ani in sus, ce poseda limba rusa ajungea pina la 94,0 (%). Dintre acestia, 29,0 % au afirmat ca gindesc in limba rusa, iar 37,0 % au declarat ca, desi gindesc moldoveneste, vorbesc cu usurinta ruseste, pe cind 22,0 % vorbesc in limba rusa cu anumite dificultati si 7,0 % vorbesc foarte greu ruseste.
Datele privind cunoasterea celei de-a doua limbi de catre populatia moldoveneasca a R.S.S.M. (%)

Locul de trai In ce masura cunosc cea de-a doua limba (rusa)

Perfect (gindesc
in aceasta limba)
Vorbesc cu usurinta
Vorbesc cu anumite dificultati
Vorbesc cu mari dificultati
Oras 29,0 37,0 22,0 7,0
Sat 10,7 19,2 28,6 22,5

Sursa : Arhiva Institutului de Etnografie al AS a URSS, revista , 1973, n°9, p. 15; citat de . . , . . , . . , . . , , Moscova, Nauka, 1977, p. 307.

In situatia creata, se produce o delimitare a sferelor de utilizare a limbilor nationale pe de o parte, si a limbii ruse pe de alta. Daca limbile nationale reusesc sa-si pastreze pozitiile, aceasta se intimpla doar in sferele de comunicare vorbita, literar-artistica si publicistica, in invatamintul secundar, pe cind limba rusa prevaleaza in administratie si in invatamintul superior. Folosirea limbii ruse in comunicarea administrativ-cancelareasca (in special cea juridica si militara) si tehnico-stiintifica a cauzat nedezvoltarea totala sau rusificarea terminologiei nationale. Lipsa unei teminologii administrativ-cancelaresti si tehnico-stiintifice i-a obligat pe vorbitorii limbilor nationale sa apeleze in procesul comunicarii profesionale sau administrative la limba imperiala, ce poseda mijloace bine adaptate pentru o astfel de comunicare. Aceasta situatie a generat, in toate republicile ex-sovietice, crearea asa-numitatelor „jargoane-volapük, in care lexicul national curent este impestritat cu termeni si imbinari terminologice rusesti”. Astfel are loc degradarea progresiva a limbilor indigene, care se caracterizeaza prin „saracirea rezervelor lexicale cu compensarea lor concomitenta de pe contul lexicului limbii imperiale, simplificarea radicala a structurii sintactice a propozitiei cu denaturarea concomitenta a unor raporturi gramaticale normative”. De aceea cea de-a treia perioada, cea post-sovietica, ce cuprinde anii 90, se caracterizeaza prin tentativele de a revigora limbile aborigene in noile republici suverane si in autonomiile rusesti.
Coexistenta mai multor limbi in cadrul Uniunii Sovietice a produs o polarizare a acestora, limbii ruse revenindu-i statutul de limba dominanta, iar celelalte limbi nationale raminind in postura de limbi subordonate. Degradarea limbilor nationale, conditionata de hegemonia limbii ruse, a fost in centrul atentiei intelectualilor din majoritatea republicilor unionale din primii ani ai perestroikai gorbacioviene; de aceea toate grupurile informale si fronturile populare create in acea perioada au actionat in vederea „mobilizarii societatii in jurul unei exigente intelese de toti si realizarii proiectului unei inversari radicale a tendintei”.
Se disting doua probleme, ce au fost obiectul « bataliei lingvistice » initiate in fiecare dintre republicile sovietice, prima dintre care tinea anume de statutul social al limbilor si presupunea asigurarea suprematiei limbii natiunii titulare asupra limbii ruse si a limbilor minoritatilor; pentru realizarea acestui obiectiv, s-a recurs la drept: Constitutia si legile specifice. Cea de-a doua problema, adoptarea noilor alfabete pentru limbile nationale, in afara de faptul ca viza aspectul scris al limbii, avea o semnificatie mult mai complexa, alfabetul simbolizind de