q7p18ph
O caracteristica fundamentala a cetatii totalitare este aceea ca, desi in plan propagandistic lupta impotriva proprietatii, in fapt ea se napusteste sa ia in posesie tot ceea ce se poate acapara. In numele statului „filantropic si justitiar”, in realitate in profitul exponentilor sai cei mai devotati. Nici macar cuvintele limbii nationale nu scapa de teribila forta acaparatoare etatista ; in mod sistematic si lor li se fura proprietatea, adica intelesul adevarat ; ele sint mai intii golite de sensul traditional, atribuindu­li­se unul contrar. Fenomenul este, se pare, general pentru comunism. Iata cum descrie faimosul disi-dent polonez Adam Michnik aceasta frauda semantica, de sorginte sovietica : „Vreti sa stiti care sint intentiile Kremlinului ? Vreti sa descifrati sensul chemarilor sale la pace ? Uitati­va la Polonia. Generalii nostri vorbesc la fel de frecvent despre intelegere nationala si de dialog cu societatea ca si tovarasii lor sovietici despre destindere si limitarea inarmarii. Limbajul comunistilor are o anume individualitate : cuvintele se scriu intr­un fel si se citesc altfel. In acest limbaj, scrii « intelegere » si citesti « lovitura de stat »”.
Gasindu­si explicatie in logica deturnarilor, malver-satia e necesara, pentru ca numai asa cuvintele pot fi sincronizate cu viziunea maniheista in care nuantele se pierd iremediabil, realitatea devenind buna sau rea, progresista sau reactionara, alba sau neagra… In aceasta gindire simplificatoare si comoda (de aceea profitabila pentru propaganda), lumea intreaga este conceputa in termeni bipolari, antinomici si antonimici totodata. Françoise Thom, in cartea sa La langue de bois, explica pe indelete tipicul dupa care sint generate aceste inseparabile cupluri de concepte antitetice in care discursul de lemn propulseaza ceea ce doreste sa ani-hileze si sa distruga, dovedind ca perechile respective functioneaza ca niste maxilare puternice si enorme, din inclestarea carora nu scapa nimeni si nimic. Nici un argument logic nu mai functioneaza intre aceste malaxoare cuprinse de furia voracitatii, caci, odata nimerit intre ele, aparare nu mai exista. Aparent, pentru ca o scapare exista totusi, numai ca e perversa si umilitoare totodata. Aceasta „iesire” consta in adoptarea de catre individ, impotriva propriei constiinte, a „limba-jului de lemn” (singurul nemasticabil), in ritualul caruia retorica traditionala esueaza in formule fixe si mono-tone, iar rostirea isi pierde darul comunicarii autentice si harul unicitatii, devenind rau comun ; cu alte cuvinte, pina si la nivelul logosului, cetateanul este agresat perpetuu si transformat in pion de sacrificiu. Pentru a se salva de moartea „fizica”, victima e obligata sa pactizeze cu opresorul, laudindu­i metehnele si practicindu­i stereotipiile. Pretul supravietuirii este insa unul foarte mare, fiindca reprezinta decesul „moral”. Este ceea ce au practicat intiia oara chinezii, asa­numita „spalare a creierului”, experiment pe care noi, romanii, l­am aplicat in temnita de trista faima de la Pitesti, iar mai tirziu, in forme mai blinde, dar de lunga durata, in toata tara. Experiment in urma caruia un popor intreg a ajuns, dupa o expresie celebra, „jumatate colaborator si jumatate victima”…

… Atit numai ca, astazi, destui justitiari de vocatie si profitori de profesie dovedesc o (prea) buna memorie cind e vorba de altii, si o amnezie totala in ceea ce­i priveste. E, si acesta, tot un reflex comunist, si inca unul penibil !