g1i7im
Maestru al romanului realist rus, lvan Alexandro-vici Qoncearov este unul din cei mai de seama scriitori rusi din a doua jumatate a secolului al XIX-lea. El s-a nascut la 6 (18) iunie 1812, in oraselul Simbirsk (azi Ulianovsk). Tatal lui a fost un negustor instarit; tot dintr-o familie de negustori se tragea si mama scriitorului. Anii copilariei lui Gon-cearov s-au scurs in bunastare si belsug. Tatal viitorului scriitor a murit de timpuriu ; sarcina educatiei celor patru copii ai vaduvei Goncearova si-a asumat-o N. N. Tregubov, un nobil din Simbirsk, om cult, care pe vremuri fusese marinar. El s-a ocupat indeaproape de educatia baiatului, invatindu-L sa indrageasca marea si calatoriile pe mare.
In perioada 1820-L830, Simbirskul era un orasel linistit. In gubernia Simbirsk existau numeroase mosii ai caror proprietari veneau sa-si petreaca iarna in capitala guberniei. Prin intermediul ilui Tregubov, Qoncearov a cunoscut citeva familii de nobili din Simbirsk. Cunoasterea acestor oameni, ale caror preocupari se margineau la o masa imbelsugata si la un somn fara griji, n-a trecut fara sa lase urme in opera lui Goncearov. «Am impresia — isi amintea el mai tirziu — ca inca de pe cind eram copil, sensibil, impresionabil si cu un spirit de observatie foarte dezvoltat, vazind -toate aceste figuri, toata aceasta viata de huzur, trindava si lipsita de preocupari, a incoltit in mine ideea vaga a „oblomovismului".»
Dupa ce a invatat aproape doi ani la o scoala particulara din apropierea Simbirskului, Goncearov este trimis impreuna i cu fratele sau mai mare la o scoala comerciala din Moscova. Aici, metodele de predare lasau mult de dorit, scoala fiind condusa de un om obtuz, rutinat, cu metode invechite. Goncearov nu s-a lasat insa influentat de aceasta rutina. Toate acestea se petreceau in anii de pregatire si de infaptuire a rascoalei decembriste, ani cind

in literatura rusa inflorea romantismul si aveau loc primele succese ale realismului. In aceasta perioada s-au publicat fragmente din piesa lui Griboedov „Prea multa minte strica" si tot atunci a aparut „Evgheni Oneghin". «...Puskin ! — isi aminteste mai tirziu Goncearov. — L-am cunoscut din „Oneghin", care aparea pe atunci periodic, pe capitole. Doamne, cita lumina, ce zari fermecatoare s-au deschis atunci pe neasteptate si ce adevaruri — si ale poeziei si ale vietii, in general, dar in acelasi timp, ale vietii contemporane, pe intelesul tuturor — au izbucnit din acest izvor si ce stralucire, ce limba armonioasa ! Ce scoala a gratiei, a bunului gust pentru orice fire sensibila !».
In 1831 Goncearov a fost admis la facultatea de filologie (sau cum se numea pe atunci „de litere") a Universitatii din Moscova. El a urmat acolo cursurile de istorie ale lui M. T. Kakenovski si M. P. Pogodin, precum si cursurile de estetica ale lui N. I. Nadejdin, fata de care s-a simtit indatorat in multe privinti. „A fost un om — isi amintea la batrinete Goncearov despre Nadejdin — de o eruditie 'multilaterala, recunoscuta de toti, in domeniul filozofiei, filologiei... Ne era drag tuturor pentru elo-cinta lui plina de caldura si de entuziasm..."
Citind mult si sistematic, Goncearov era, ca si mai inainte, deosebit de pasionat pentru Puskin. In amintirile sale, Goncearov arata cum Puskin a intrat odata in amfiteatrul unde isi tinea cursul Kakenovski si a inceput o discutie cu profesorul in legatura cu autenticitatea „Cintecului despre oastea lui Igor". Amintirea acestei intilniri cu poetul, Goncearov a pastrat-o pentru toata viata. „Cind a intrat... — marturiseste Goncearov — parca s-a revarsat soarele peste intreg amfiteatrul: pe timpul acela eram fermecat de poezia lui... versurile lui ma infiorau pina la extaz".
Izolarea lui totala de cercurile progresiste care existau inca din jurul lui 1830 in mediul studentesc poate fi considerata drept o serioasa lipsa a vietii de student a lui Goncearov. El nu s-a apropiat nici de Lermontov, cu care a fost un timp coleg, nici de Stankevici, nici de ceilalti membri ai cercului lui Bie-linski. Pe Goncearov, cu firea lui prudenta, nu-L atrageau discutiile pe teme politice sau filozofice. Mai presus de toate il interesau arta si literatura. inca in acesti ani Goncearov incepe sa scrie si sa traduca din limbile straine pe care le cunostea bine din copilarie.
Goncearov si-a facut debutul in 1832, publicind in revista lui Nadejdin, „Teleskop", traducerea unui fragment din romanul lui Eugene Sue, „Atar-Gul". In vara anului 1834, terminindu-si studiile universitare, Goncearov se intoarce acasa unde, pentru scurt timp, ocupa un post pe linga guvernatorul din Simbirsk. Viata searbada de provincie din acea vreme il apasa pe tinarul scriitor si, peste un an, el se muta la Petersburg, cu intentia de a-si imbina munca profesionala si preocuparile literare. Intentia i s-a realizat : serviciul pe care L-a avut la departamentul comertului exterior ii rapea timp putin si, in plus, il punea in contact cu marii afaceristi burghezi. Observarea acestor tipuri i-a fost lui Goncearov de mare folos mai tirziu, cind a creat figurile batrinului Aduev si a lui Stolz. Timpul liber si-L petrecea scriind, compunind, traducind sau studiind operele poetilor si esteticienilor. Din aceasta epoca dateaza si prietenia sa cu familia pictorului N. A. Maikov, care-L invita sa predea limba latina si literatura rusa celor doi fii ar sai — Apollon si Va-lerian. Primul deveni peste putin timp poet, iar cel de al doilea — un cunoscut critic.
In familia Maikov domnea cultul pentru „arta pura" rupta de framintarile vietii. In salonul unde o data pe saptamina se adunau scriitori din Petersburg, apareau periodic in manuscris revista „Podsnejnik" („Ghiocelul" — n. t.) si almanahul „Lunnie noci" („Nopti cu luna" — n. t.). In aceste caiete, ilustrate cu mult gust, .au aparut primele lucrari ale lui Goncearov, pe care ulterior s-a hota-rit sa nu le mai publice.
Printre aceste prime lucrari, sint patru poezii romantice si doua nuvele : „Durere apriga" si „Greseala fericita". Goncearov nici macar nu le semnase. Mai tirziu el si-a judecat poeziile cu atita asprime, incit le-a atribuit eroului din „O poveste obisnuita", boiernasului cu suflet sentimentalist-idealist Aduev, ironizindu-le cu cea mai mare asprime prin cuvintele unchiului acestuia. Fata de cele doua nuvele ale sale, Goncearov a fost mai indulgent: pur si simplu le-a dat uitarii. Totusi, amindoua aceste lucrari in proza prezentau un oarecare interes. „Durere apriga" continea o spirituala ridiculizare a visatorilor romantici. Figura lui Tiajelenko, un om „de o lene fara seaman, adinc inradacinata, si de o eroica indiferenta fata de framintarile acestei lumi", reprezenta o prima schita a figurii lui Ilia Ilici Oblomov. A doua nuvela a lui Goncearov, „Greseala fericita", ar putea fi considerata ca un studiu pregatitor pentru romanul „O poveste obisnuita". Scriitorul si-a pus aici probleme social-psihologice destul de complexe, rezolvindu-le insa, in spirit romantic.
Din prudenta si neplacindu-i sa se pripeasca, Goncearov n-a vrut sa-si publice aceste prime lucrari. N-a publicat nici povestirea umoristica, mai realizata, „Ivan Savici Podjabrin" (1842) — al carei erou era un mic slujbas din Petersburg, caruia in ceasurile de odihna ii placea „sa se bucure de viata", sa se distreze potrivit gusturilor si posibilitatilor sale. Povestirea aceasta era scrisa in maniera „scolii gogoliene" din perioada 1840—1850, dar nu continea inca nici o idee cit de cit originala.
Timp de cincisprezece ani Goncearov a scris numai pentru sine si pentru cercul restrins al prietenilor sai intimi. in tot acest timp el isi incerca parca puterile, desavirsindu-si maiestria literara. Nici un scriitor rus n-a trecut printr-o perioada de pregatire atit de indelungata.
Primul roman al lui Goncearov, „O poveste obisnuita", la care scriitorul a lucrat timp de trei ani (1844—1846) L-a facut celebru. Romanul a fost publicat in anul 1847, in revista „Sovremennik". In romanul „O poveste obisnuita" Goncearov, dupa cum marturiseste el insusi, a oglindit .....o palida licarire a constiintei necesitatii muncii adevarate, a unei opere vii, nu de rutina, in lupta cu starea de amortire din intreaga Rusie. Aceasta constiinta este reflectata in mica mea oglinda a mediului functio-narimii mijlocii. Fara indoiala ca acelasi lucru, in acelasi gen, ton si caracter, numai ca in alte proportii, se petrecea si in alte sfere, si cele mai inalte, si cele mai de jos ale vietii rusesti".
„O poveste obisnuita" a fost inchinata de asemenea uneia din cele mai actuale teme literare din aceasta perioada — tema procesului de degenerare a romantismului nobiliar. „Perioada romantismului s-a stins, loviturile grele pe care le-a primit, precum si anii, l-au omorit" — nota in 1843 A. I. Gherten in jurnalul sau. La rindul sau, Bielinski ii critica aspru in articolele sale pe sentimentafistii-idealisti din rindurile nobilimii. „Inima acestor oameni este intr-adevar, larga, si nici inteligenta nu li se poate Contesta ; dar ei sint lipsiti de orice simt al realitatii. Ei afla inaltul si frumosul numai in carti si nici in- carti intotdeauna ; in viata insa si in realitate, ei nu sint in stare sa le descopere si, de aceea, se deceptioneaza (cuvintelul lor preferabil) isi simt sufletul ca de gheata, imbatrinesc in floarea virstei, se opresc la jumatatea drumului si fie sfirsesc prin a se impaca cu realitatea (si aceasta de cele mai multe ori), oricare ar fi ea, adica din nori cad de-a dreptul in noroi, sau sfirsesc prin a deveni mistici, mizantropi, somnambuli")
Aceasta caracterizare critica a romanticilor rusi zugravea, in fond, insusi tipul lui Alexandr Aduev, care „din nori" a cazut „de-a dreptul in noroi". Goncearov relateaza amanuntit procesul acestei „caderi". El arata cu cita cruzime viata Rusiei din acel timp distruge iluziile acestui sentimentalist-idealist, boiernas de provincie, cu predispozitii romantice, spulberindu-i visele despre slujirea ideala a patriei, despre dragoste, despre prietenie, despre arta s. a. Gu o exceptionala forta, autorul „Povestii obisnuite" a descris transformarea acestui „erou" intr-un functionar de rind, care renunta de dragul „carierei si averii" la toate iluziile sale romantice. „Ce sa-i faci... asa-i secolul. Merg in pas cu secolul : doar nu se poate sa ramin in urma !"
Opunind lui Alexandr Aduev pe unchiul acestuia, Piotr Ivanici Aduev, un om cumpatat si practic, Goncearov a personificat just in figura acestuia din urma o mai accentuata tendinta de progres istoric, in contrast cu romantismul boiernasului, crescut in atmosfera tihnita a conacului si rupt cu totul de viata. Totusi, Piotr Ivanici Aduev n-a constituit nicidecum un ideal pentru Goncearov. In caracterul unchiului, tinarul romancier a stiut sa sublinieze cu multa finete practicismul rece, lipsa lui de idealuri, stiind sa scoata in relief afaceristul fara inima. Atit romanticului Alexandr cit si practicului Piotr Ivanici, autorul „Povestii obisnuite" le-o opune pe E'lisabeta Alexandrovna Adueva, o femeie rara prin calitatile sale spirituale. Romancierul privea cu o profunda simpatie visul ei despre o casatorie intemeiata pe dragostea reciproca dintre soti si cerea respect fata de sentimentele femeii.
„O poveste obisnuita" reprezenta un admirabil model de roman social-psihologic rus. Publicat aproape simultan cu „Cine-i de vina?" al lui Gher-ten si cu „Oameni sarmani" al Iui Dostoievski, romanul lui Goncearov era lipsit desigur de vigoarea protestului revolutionar al lui Gherten ; totodata „O poveste obisnuita" nu manifesta nici simpatia democratica fata de oamenii „de la fundul" capitalei. Meritele „Povestii obisnuite" constau in primul rind in prezentarea calma, obiectiva, a proceselor sociale ale epocii. Prin critica pe care a facut-o romantismului nobiliar si totodata afacerismului burghez, Goncearov s-a situat alaturi de grupul tinerilor realisti din perioada anilor 1840—1850.
Critica rusa s-a ocupat cu mult interes de acest prim roman al unui scriitor cu totul necunoscut pina atunci. Critica slavofila, reprezentata prin revista lui Pogodin „Moskvitianin", isi manifesta nemultu-rrirea impotriva prezentarii satirice a conacului mosieresc al lui Aduev ; aceasta critica ar fi vrut sa gaseasca aici o idila patriarhala. Si, dimpotriva, lagarul progresist a primit cu multa satisfactie romanul lui Goncearov. Bielinski a dat o inalta apreciere romanului in articolul „Privire asupra literaturii ruse din anul 1847". «Autorul „Povestii obisnuite" -— scria Bielinski — este o personalitate cu totul noua in literatura noastra, dar a si ocupat un loc dintre cele mai importante in rindurile ei». Bielinski a apreciat mult „fidelitatea zugravirii" — realismul romancierului ; el a remarcat la Goncearov „gratia si finetea penelului" si „neobisnuita maiestrie" in redarea caracterelor. Intr-o scrisoare catre V. P. Bot-kin, Bielinski il numea pe Goncearov „un admirabil talent", legat solid de viata, un talent caruia ii lipsesc cu desavirsire „seminarismul si sablonul literar". Marele critic a prevazut ca „O poveste obisnuita" va insemna o lovitura puternica „impotriva romantismului, a reveriilor, sentimentalismului, provincialismului". El a avut dreptate : primul roman al lui Goncearov a jucat, intr-adevar, un rol insemnat in distrugerea „idealizarii" romantice si in orientarea atentiei societatii ruse spre problemele actuale ale realitatii.
Scurt timp dupa aparitia „Povestii obisnuite", a fost publicat un fragment din cel de al doilea roman al lui Goncearov, sub titlul „Visul lui Oblomov". Scriitorul si-a dat seama de insemnatatea acestei -„uverturi" care pregatea aparitia romanului. Avem toate motivele sa presupunem ca relatiile sale cu Bielinski in anii 1846—1847 au contribuit considerabil la elaborarea planului acestei opere vadit anti-iobagiste. Dupa o marturie de mai tirziu a lui Goncearov insusi, „scriitorii care zugraveau in nuvelele si schitele lor particularitatile feudalismului datorau desigur orientarea lor in primul rind inflacara-tei propagande, atit pe cale orala cit si prin scris" a lui Bielinski. Aceasta marturisrre a lui Goncearov din „insemnari despre personalitatea lui Bielinski", subliniaza tendinta cea mai importanta, tendinta dominanta a romanelor sale, si in primul rind „O poveste obisnuita" si „Oblomov". „Propaganda" antifeudala a lui Bielinski a exercitat o puternica influenta asupra lui Goncearov. Desigur ca critica pe care el o face feudalismului si diferitelor lui aspecte ideologice — reveria, dulcegaria sentimentalista-romantica, diletantismul boieresc etc. — n-ar fi fost atit de profunda si de temeinica fara sprijinul lui Bielinski. Desi Goncearov, ca liberal moderat, nu impartasea conceptiile revolutionare si socialiste ale lui Bielinski, ei aveau totusi puncte de vedere comune in cea mai importanta problema a timpului, necesitatea desfiintarii iobagiei. Asupra lui Goncearov a exercitat o puternica influenta si estetica consecvent materialista a lui Bielinski si, in primul rind, conceptia lui despre realism in arta.
Elaborarea planului initial al lui „Oblomov" trebuie situata in jurul anului 1847. In vara anului
1849 Goncearov pleaca la Simbirsk, intentionind ca in timpul cit urma sa stea acasa sa termine romanul pe care-L incepuse. N-a reusit insa, deoarece sederea la Simbirsk i-a sugerat un alt plan de creatie care intra in conflict cu primul: «Aici am in-tilnit figurile vechi, cunoscute, am vazut viata patriarhala care nu murise inca si, in acelasi timp, lastarele noi, am vazut amestecul a ceea ce era tinar cu ceea ce era batrin. Gradinile, Volga, ripele din regiunea Volgai, aerul de acasa, amintirile copilariei — toate acestea m-au napadit si aproape ca ma impiedicau sa termin „Oblomov", din care primul capitol il scrisesem, iar pe celelalte le aveam gata in minte.»
Situatia politica din acesti ani era vadit nefavorabila preocuparilor literare ale lui Goncearov. Teroarea cenzurii care incepuse in anul 1848, dupa inabusirea miscarii revolutionare din Europa, facea imposibila publicarea unui roman cu un caracter atit de pronuntat antifeudal ca „Oblomov".
In octombrie 1852, in calitate de secretar al unui amiral insarcinat sa duca tratative comerciale cu guvernul japonez, Goncearov se imbarca pe bordul vasului de razboi rus „Pallada", pentru o calatorie in jurul lumii. «Fregata „Pallada"» a fost in Anglia, a ocolit Africa, a vizitat Malaya, China, Filipinele si a stationat mult timp in porturile japoneze. Goncearov isi povesteste impresiile de calatorie in volumul «Fregata „Pallada"» (1858), una din cele mai pasionante carti de impresii de calatorie din literatura rusa.
Goncearov arata cum, sub presiunea expansiunii capitaliste, viata se schimba cluar si in tarile cu moravurile si obiceiurile cele mai patriarhale. Colonizatorii nerusinati patrundeau pretutindeni cu spiritul lor camataresc. Chiar si „stravechiul coltisor uitat" al lumii, insulele Liu-Kiu, pierdute in largul oceanului, este amenintat de expansiunea capitalista. La portile acestei tari idilice, cu bogata ei natura primitiva, stau „oamenii Statelor Unite aducind cu ei tesaturi de bumbac si de lina, pusti, tunuri si alte unelte ale celei mai noi civilizatii..."
Goncearov este pe deplin constient de faptul ca acest proces al patrunderii capitalismului este inevitabil, dar totodata el este departe de a-L idealiza. Numerosi cercetatori l-au prezentat pe Goncearov drept un apologet al capitalismului, imputindu-i faptul ca elogiaza „confortul", uitind de suferintele pe care capitalismul le cauzeaza tarilor inrobite. O asemenea prezentare a ideilor lui Goncearov este gresita. Artist intelept si cu un adinc spirit de observatie, Goncearov a stiut sa vada cruzimile cuceritorilor americani si englezi. El vorbeste profund indignat despre otravirea poporului chinez cu opiu, despre barbaria colonizatorilor fata de popoarele inrobite : „...se imbogatesc pe spinarea lor, ii otravesc si, pe deasupra, isi si dispretuiesc victimele !"
Observind cu interes viata trepidanta a Londrei, Goncearov a vazut o serie de aspecte negative din viata acestui oras capitalist. Aici omul este un lup pentru semenul sau, dreptul si legea se gasesc intr-o flagranta contradictie cu interesele poporului. Aici „...exista anumite unghere in care puterea legii nu va patrunde niciodata si asupra carora opinia publica nu are nici un efect... intregul comert englez este solid, creditul este stabil, dar, cu toate acestea, cumparatorul trebuie ca in fiecare pravalie in care intra sa ia o chitanta de primire a banilor. Sint numeroase si severe legile impotriva hotilor, dar Londra se socoteste, intre altele, drept o scoala model a escrocheriei; in ea se numara citeva zeci de mii de hoti; chiar si continentul se aprovizioneaza de acolo cu hoti, ca si cu marfuri, iar arta de a inchide lacatele intra in conflict cu arta de a le deschide. Adaugati, ca nicaieri nu exista un numar atit de mare de contrabandisti... Filantropia este inaltata la rangul unei obligatii sociale, si totusi mor de foame nu numai persoane izolate sau familii, ci tari intregi aflate sub administratia engleza".
Atitudinea plina de simpatie a lui Goncearov fata de succesele civilizatiei burgheze nu L-a impiedicat sa vada defectele si plagile Angliei capitaliste, care aparea in rolul de civilizator al popoarelor si tarilor inapoiate : „Nu stiu care pe care ar putea sa se civilizeze : oare nu cumva chinezii pe englezi —-chinezii cu politetea, cu blindetea lor si, in acelasi timp, cu priceperea lor in materie de comert" — remarca sarcastic scriitorul in capitolul despre San-ghai. El a ironizat ipocrizia si bigotismul burghezilor englezi, jocul lor de-a filantropia, neomenia si cruzimea lor. Goncearov a fost un scriitor rus profund national. Lui ii era cu totul strain sentimentul de ploconire in fata Apusului. El se mindrea sincer cu poporul sau, avind o incredere de neclintit in puternicile lui forte creatoare.
Deosebit de mindru rasuna cuvintele lui Goncearov in legatura cu faptul ca „in Siberia nu exista loc unde sa nu fi trecut exploratorii rusi". Autorul «Fregatei „Pallada"» elogiaza pe temerarii calatori rusi care ,,s-au apropiat de poli, au inconjurat tarmurile Oceanului inghetat si ale Americii de Nord, au patruns prin locuri pustii, hranindu-se uneori numai cu supa gatita in carimbiu.1 cizmelor, s-au luptat cu fiarele, cu fortele naturii. Toti acestia sint eroi ale caror nume le stim pe din afara si le vor sti si urmasii nostri..."
«Fregata „Pallada"» este o carte scrisa de pana unui mare artist al cuvintului. Goncearov nu cauta sa apara in postura unui savant sau a unui explorator, ci povesteste simplu si liber despre ceea ce a vazut si constatat el insusi. In paginile insemnarilor sale de calatorie se perinda sute de oameni de diferite nationalitati, dar fiecare om traieste cu o personalitate proprie, individualizata. Privelistele sint descrise cu atita maiestrie, incit devin aproape perceptibile vizual ; conditiile de trai sint relatate in detalii variate si pitoresti, iar stilul abunda in comparatii pline de culoare. Din carte se degajeaza un umor fin, cald, care se transforma insa in satira in pasajele unde Goncearov caracterizeaza anumite fenomene reactionare.
Aceasta lucrare s-a bucurat de o deosebita apreciere din partea criticii ruse din jurul lui 1860, ocu-pind pe drept cuvint unul din cele mai insemnate locuri in literatura mondiala a genului.
«Fregata „Pallada"» poate servi drept o admirabila ilustrare artistica la observatiile lui Marx si Engels despre „profunda fatarnicie" si „barbaria" civilizatiei burgheze, mai ales din colonii, unde ea „circula fara masca'"'). Aceasta determina insemnatatea mondiala a insemnarilor de calatorie ale lui Goncearov.
in 1855, intorcindu-se din calatorie prin Siberia, Goncearov isi reincepe lucrul la romanul „Oblomov", pe care intentiona sa-L termine. Tema parazitismului mosieresc si a trindaviei, tema care sta la baza acestui roman, mai fusese tratata in literatura rusa cu mult inainte de Goncearov ; este suficient sa amintim „Suflete moarte" de Gogol, unde figura lui Tentetnikov, de pilda, este deosebit de apropiata de eroul lui Goncearov (cele citeva fragmente din volumul al doilea din „Suflete moarte", publicate IP 1855, au fost, desigur, cunoscute de Goncearov la data cind termina „Oblomov" si e posibil ca ele sa-L fi influentat in oarecare masura in zugravirea figurii lui Oblomov). Dar, desi aceasta figura fusese prezentata in literatura rusa si inainte de Goncearov, totusi numai el a stiut sa dezvaluie tipul mosierului trindav pe fondul complex al mediului social care i-a dat nastere, dind astfel in vileag „oblomovismul", caracteristic intregii Rusii feudale.
Intr-o scrisoare adresata lui S. A. Nikitenko, Goncearov scria intre altele: «Cja si cum numai anii l-ar imbatrini fpe omi : dar natura insasi, dar imprejurarile! Am cautat sa arat in „Oblomov", cum si de ce la noi oamenii se transforma inainte de vreme in chiselita.» Pe Ilia Ilici „l-au transformat in chi-selita" imprejurarile vietii pe care a trait-o si in primul rind, educatia pe care a primit-o.
Mediul social care L-a format pe Oblomov este infatisat in „Visul lui Oblomov" cu atita veridicitate, incit V. I. Lenin a folosit figura creata de Goncearov pentru a caracteriza insasi esenta iobagiei si a Rusiei mosieresti, patriarhale. In cartea sa „Dezvoltarea capitalismului in Rusia", citim : .....sistemul muncii in dijma... asigura lui Oblomov un cistig sigur fara nici un risc din partea lui, fara nici o investitie de capital fara nici un fel de schimbari
in rutina straveche a productiei..." ) Pentru Lenin,
Oblomov este un mosier tipic, exponent al feudalismului. Folosind si aici, ca si in alte imprejurari figura lui Oblomov, Lenin il considera drept o figura deosebit de tipica pentru orinduirea feudala.
in „Visul lui Oblomov" este redat foarte plastic nu numai sistemul economic al Rusiei feudale, dar si conservatorismul oamenilor, ale caror norme de viata erau mostenite de la stramosii lor si al caroi suflet „se scufunda linistit si usor in trupul molatic". ) Cu un umor fin, dar incisiv prin forta sa realista, Goncearov a zugravit mediul patriarhal oblomovist, care „suporta munca intocmai ca o pedeapsa" si care L-a educat dupa chipul si asemanarea sa si pe micul Iliusa. Goncearov nu a schematizat aceasta influenta a mediului : pentru Iliusa se lupta batrinul Stolz, dar nici acesta nu avea destula putere ca sa scoata din el inriurirea nefasta a mediului din Oblomovka. Mintea de copi 1 a lui 'Iliusa hotarise ca, oricum ar fi, el trebuie „sa traiasca asa cum traiesc in jurul lui oamenii mari". El s-a obisnuit sa "tftndaveasca si in acelasi timp sa racneasca la iobagi, patrunzindu-se de convingerea superioritatii lui de stapin atotputernic. Aici, in atmosfera aceasta de sera a conacului boieresc, Iliusa se transforma treptat intr-o „floare exotica", si „fortele lui care cautau sa iasa la lumina, se inchistau si cadeau, vestejindu-se".
Educatia a determinat inca din copilarie caracterul si intreaga conduita a lui Oblomov — incepind cu nepriceperea de a-si pune ciorapii si terminind cu incapacitatea de a trai. Oblomov se deceptioneaza treptat de societate, de serviciu, de stiinta ; visele de care se lasa purtat in linistea camerei sale nu-L obliga la nimic, il atrage „fericirea pasnica, linistea". Fiindca nu voia sa creeze o figura plata si caricaturala, Goncearov isi inzestreaza eroul cu puritate sufleteasca si blindete ; totusi toate pornirile nobile ale lui Oblomov se spulbera la prima ciocnire cu obstacolele. Mintea lui Oblomov este tulbure si inerta. Prin structura sa sufleteasca, Oblomov in-susPriu este un om trivial, dar el traieste o viata triviala, nefiind in stare sa actioneze impotriva raului din cauza pasivitatii lui morale.
Alaturi de Oblomov sta figura lui Zahar, care, in comparatie cu cercul slugilor boieresti, este o reeditare a figurii lui Oblomov : stapinul si sluga au crescut doar pe acelasi teren al feudalismului. Totusi, Zahar este un suflet mai primitiv si ceea ce in viata lui Oblomov capata uneori un caracter dramatic, la Zahar pare doar comic. Procesul de descompunere a Rusiei feudale, patriarhale, si-a pus pecetea si pe caracterul lui Zahar. Aceasta figura tipica, zugravita cu atita expresivitate, s-a bucurat de o apreciere deosebita in critica contemporana lui Gonoearov, care a fost unanima in a recunoaste in Zahar „un intreg poem din viata si moravurile Rusiei dinainte de reforma".
Lui Oblomov si Zahar le sint opusi in roman Stolz si Olga. Primul reprezinta o dezvoltare originala a caracterului lui Aduev-unchiul. intreprinzatorul si energicul Stolz este un tip mai progresist decit Oblomov. Dar acest om de afaceri burghez are un ideal social confuz, care nu merge mai departe de acumulare si de acaparare. De legalitatea acestor metode ale lui Stolz se indoia inca Dobroliubov, care scria : „...din romanul lui Goncearov vedem numai ca Stolz este un om activ, mereu preocupat de ceva, care se zbate, reuseste, afirma ca viata inseamna munca etc. Ce anume invirteste insa acest om, cum izbuteste sa faca ceva ca lumea, atunci cind altii nu sint in stare de nimic — ramine pentru noi un mister" ).
Goncearov ar fi trebuit sa descrie pina la capat acest personaj, sa vorbeasca despre legaturile de afaceri ale lui Stolz, de manoperele acestui afacerist burghez etc. Idealizindu-L pe Stolz, prezentindu-L drept un antidot .al „oblomovismiului", romancierul a preferat sa ocoleasca aceasta latura a activitatii lui, trecind-o sub tacere. Nu se poate spune ca Stolz n-ar avea nici o trasatura caracteristica proprietarilor capitalisti, afaceristilor, agentilor companiilor comerciale, viitorilor actionari si constructori de cai ferate. Adevarul 6 ca Stolz n-a fost si nu putea sa fie „floarea vietii". Romancierul a reusit doar sa creeze un personaj viu, luat din realitate, gresind totusi in aprecierea lui morala.
Figura pozitiva centrala din ,,Oblomov" este, fara indoiala, Olga Iliinskaia. Figura ei i-a captivat pe buna dreptate pe cititori : in Olga forta sentimentelor se impleteste cu o vointa puternica si cu o gindire limpede. Dupa ce L-a intilnit pe Oblomov, ea vrea sa-L lecuiasca, sa-L reinvie la o viata noua. Dragostea ei pentru Oblomov s-a nascut in procesul luptei pentru salvarea lui. Dar ea nu a reusit sa-L salveze.
Pe Stolz, Olga nu a stiut sa-L cunoasca dintru inceput. Numai dupa ce s-a casatorit cu el, a simtit ca acest om nu are un ideal inalt. „Viata tihnita" pe care o duce alaturi de Stolz nu o multumeste, in ea se naste dorinta unei schimbari, chiar daca aceasta ar implica anumite lipsuri de ordin material. Olga „privea cu o curiozitate plina de barbatie la acest nou mod de viata, se uita la el cu groaza si-si incerca puterile".
Liberal ponderat, Goncearov nu o smulge pe Olga din mediul familial, nu o duce pina la ruptura definitiva de Stolz. Scriitorul ar fi vrut numai ca Olga, indreptindu-si impotriva sotului toata forta ati tudinii sale critice, sa-si canalizeze intreaga energie in directia educarii noii generatii. Autorul, ca si Stolz, visa „o mama care sa creeze si sa participe la viata morala si sociala a unei intregi generatii fericite". Totusi, semnificatia pe care un scriitor o da eroilor sai se poate deosebi uneori de continutul obiectiv pe care il descopera in acesti eroi cititorul, continut independent de intentiile scriitorului.
Inteligenta vie si independenta a Olgai, firea ei inflacarata, marea putere a vointei ei pusa la incercare inca in momentul hotaririi de a se desparti de Oblomov — toate aceste calitati ne fac sa pre-' supunem ca Olga isi va urma pina la capat drumul. Aceste posibilitati de dezvoltare ale Olgai Iliinskaia au fost subliniate de Dobroliubov cu o deosebita forta: .....ea este gata sa inceapa aceasta lupta, o doreste si se ingrozeste la gindul ca traiul ei fericit si linistit alaturi de Stolz ar putea sa se transforme intr-o stare asemanatoare apatiei lui Oblomov. Este limpede ca ea nu vrea sa-si plece capul si sa astepte cu resemnare sa treaca momentele grele, in speranta ca mai tirziu viata ii va suride din nou. Cind a incetat sa mai creada in Oblomov, ea L-a parasit ; tot asa il va parasi si pe Stolz, daca va inceta sa creada in el. Iar acest lucru se va intimpla daca intrebarile si indoielile nu vor conteni sa o chinuie si daca el va continua sa-i dea sfaturi pe care o obliga sa le accepte ca pe o noua stihie a vietii, in fata careia trebuie sa-ti pleci capul. Ea cunoaste prea bine oblomovismul, asa incit va sti sa-L deosebeasca sub toate aspectele lui, sub toate mastile, si intotdeauna va gasi in sine destula putere, ca sa-L poata judeca fara nici o crutare..." )
inca in romanul ,,O poveste obisnuita", Goncearov a elaborat o anumita ordine a naratiunii, in care actiunea era precedata de o caracterizare amanuntita a eroului precum si de o ampla descriere a mediului social care-L formase. Aceasta ordine fireasca a expunerii a fost pastrata in intregime si in „Oblomov", unde prima parte a romanului si jumatate din partea a doua prezinta un tablou al mediului social, tablou complet prin forta si plenitudinea sa. Totusi, orizonturile acestui roman sint mult mai largi decit cele din „O poveste obisnuita", care, fata de „Oblomov", apare ca o nuvela de proportii reduse. In acelasi timp romanul „Oblomov" . este mai complex si prin compozitia lui: in afara de linia principala a subiectului — dragostea dintre Oblomov si Olga — in roman mai apare si o a doua linie epica — povestea relatiilor dintre Olga si Stolz.
D. I. Pisarev a remarcat foarte just legatura organica dintre maiestria expunerii subiectului, compozitia romanului „Oblomov" si continutul lui de idei : „Ideea grandioasa a autorului a gasit un cadru corespunzator in toata maretia simplitatii ei. Pe aceasta idee este cladit intregul plan al romanului, cladit cu atita discernamint, incit nu gasesti in el nimic intimplator, nici un personaj de umplutura, nici un amanunt de prisos... in romanul lui Goncearov viata launtrica a personajelor se desfasoara in fata ochilor cititorului ; nu exista nici evenimente exterioare incurcate, nici elemente nascocite, de efect ; de aceea analiza autorului nu pierde nici un moment din claritatea si spiritul ei patrunzator, calm. Ideea nu este farimitata in imbinarea diferitelor episoade : ea se dezvolta de la sine in chip armonios si simplu, este dusa pina la capat si mentine interesul prin sine insusi, fara ajutorul unor imprejurari straine, ajutatoare, de umplutura... Rareori se intimpla ca un roman sa dezvaluie in autorul sau o asemenea putere de analiza". ).
La un moment dat, Goncearov intentiona sa-si intituleze romanul „Oblomovismul" ; in cele din urma insa a renuntat la aceasta intentie, intitulin-du-L cu numele de familie al eroului, si subliniind totodata tema principala — decaderea omului in societatea feudala.
Critica democrai-revolutionara a scos insa la iveala larga semnificatie sociala, forta de generalizare a romanului. Nu intimplator cunoscutul articol al lui Dobroliubov a fost intitulat — ,,Ce este oblomovismul?"
Publicarea romanului „Oblomov" in revista „Ote-cestvennie zapiski" abia se terminase, (1859), cind in jurul sau a si inceput o vie polemica. Aceasta polemica era nu numai un lucru firesc, dar si inevitabil. Romanul ridicase cele mai acute probleme ale epocii : problema falimentului intern al feudalismului, problema laturilor progresiste cit si a celor negative ale orinduirii capitaliste, problema figurii pozitive a femeii ruse, problema idealurilor noi, democratice.
Critica nobiliara din perioada 1860—1870 idealiza prin toate mijloacele posibile „oblomovismul" patriarhal, feudal, cautind sa dovedeasca in fel si chip ca a(cest aspect merita nu o apreciere satirica, ci una pozitiva, deoarece oglindeste trasaturile esentiale ale poporului rus. Aceasta „teorie" tendentioasa o propovaduiau slavofilii ; reprezentantul ei cel mai activ era A. V. Drujinin, criticul revistei „Biblioteka dlia citenia". Trecind cu vederea faptul ca in acest roman Goncearov critica parazitismul nobiliar, Drujinin s-a marginit in tot articolul sau sa justifice firea „curata", „gingasa" si „blinda" a lui Ilia Ilici.
Un punct de vedere diametral opus in aprecie rea romanului „Oblomov" a fost dezvoltat de criticul democrat-revolutionar Dobroliubov, care a facut o analiza patrunzatoare, neintrecuta pina acum, a „oblomovismului" ca fenomen social. Caractere zind figura lui Oblomov, Dobroliubov a subliniat in special starea de „robie morala" in care el traieste. Dobroliubov a vazut in Oblomov o imagine obiectiva a firilor parazitare, in aparenta talentate, „care mai inainte erau admirate", dovedind ca „oblomovismul" feudal planeaza asupra intregului grup al „oamenilor de prisos", care imprima acestui tip literar „pecetea de nesters a trindaviei, a parazitismului si a totalei lor inutilitati pe lume".
Marele critic a scos la iveala radacinile de clasa ale oblomovismului ca fenomen social, generat de modul de viata feudal. Oblomov este un vlastar al clasei exploatatoare. El este strain de popor, el este parazitul care creste pe trupul poporului. „Oblomovismul" este viabil. El are sa dainuie attta timp cit nu va fi distrusa insasi orinduirea care i-a dat nastere. De aceea Dobroliubov sublinia ca „oblomovismul" continua sa traiasca in societatea bur-ghezo-mosiereasca din Rusia si ca inca nu era timpul sa i se cinte „vesnica pomenire".)
Prin interpretarea pe care i-a dat-o in articolul sau, Dobroliubov a considerat romanul lui Goncearov drept o arma de lupta in mina societatii ruse progresiste. insusi scriitorul i-a apreciat mult articolul, intr-o scrisoare din 20 mai 1859, el il intreba pe P. V. Annenkov: „Reviste primiti? Aruncati-va ochii, va rog, pe articolul lui Dobroliubov despre Oblomov; am impresia ca dupa acest articol, despre oblomovism, adica despre ceea ce reprezinta el, nu se mai poate spune nimic in plus".
Goncearov si Dobroliubov aveau ca element comun atitudinea negativa fata de „oblomovism", desi primul nu putea sa perceapa atit de profund esenta lui si, cu atit mai putin, sa ajunga la concluziile revolutionare la care ajunsese Dobroliubov.
Dupa aparitia articolului lui Dobroliubov, popularitatea lui Goncearov a crescut imens. Romanul a provocat cele mai vii discutii in rindurile cititorilor. Dupa cum marturiseste Drujinin, «se poate spune fara nici o exagerare ca in momentul de fata nu exista nici un oras cit de mic, cit de indepartat, din intreaga Rusie unde sa nu se citeasca „Oblomov", unde sa nu fie laudat „Oblomov", unde sa nu se discute despre „Oblomov"».
Dupa terminarea romanului „Oblomov", Goncearov intentiona sa inceapa un roman pe care-L proiectase demult, „Ripa", dar anumite imprejurari l-au impiedicat sa se apuce de lucru. inca din 1856 Goncearov a fost numit cenzor. Ocupatia aceasta a facut ca relatiile lui cu scriitorii rusi progresisti sa se raceasca, avind o oarecare influenta si asupra convingerilor politice ale romancierului.
Cu cit se apropia timpul reformelor, si in primul rind desfiintarea iobagiei din anul 1861, cu atit conceptiile politice ale lui Goncearov deveneau mai moderate. Neinsemnatele „schimbari" pe care le facea guvernul in aparatul administrativ, in justitie, scoala etc, il satisfaceau pe deplin pe scriitor. In jurul lui 1860 Goncearov a fost numit mai intii redactor al unui ziar guvernamental oficial, apoi membru in consiliul tipariturilor. In aceasta din urma functie, Goncearov a luptat impotriva scriitorilor revolutionari rusi din perioada 1860—1870, si mai ales impotriva lui Pisarev, contribuind la suspendarea revistei radical-democrate ,,Russkoe slovo" („Cuvintul rus" — n.t.).
Schimbarea intervenita in conceptiile social-poli-tice ale lui Goncearov trebuia sa se rasfringa si asupra romanului la care lucra — „Ripa". Potrivit planului initial al scriitorului, „Vefa, indragostita de erou, isi paraseste cuibul la chemarea lui si-L urmeaza, strabatind impreuna cu o fata intreaga Si-berie". Acest proiect initial, profund progresist, al romanului „Ripa", ar fi prezentat, desigur, un interes enorm. Daca si-ar fi scris romanul pornind de la acest punct de vedere, Goncearov ar fi prevestit prin figura Verei sale pe Katerina din „Furtuna", pe Elena din „In ajun", pe Trubetkaia si Volkons-kaia din „Femeile ruse" de Nekrasov. Dar acest plan nu-L mai satisfacea acum pe Goncearov.
Romanul „Ripa" a fost scris pina la jumatate, catre anul 1860, si probabil ca ar fi ramas neterminat daca prietenii lui Goncearov n-ar fi facut pie-siuni asupra lui. Terminind romanul in 1868, Goncearov a adus unele modificari esentiale in ce priveste tendinta subiectului sau, tratarea figurilor principale si compozitia insasi a romanului. In stadiul in care se gasea mai inainte, romanul se intitula „Pictorul"; in centrul romanului se afla figura lui Raiski, un „Oblomov trezit", cum s-a exprimat mai tirziu romancierul, care acum numai isi intorcea indarat privirile catre vechiul sau „leagan oblo-movist". Si in versiunea definitiva a romanului, Raiski a ramas printre eroii principali. Goncearov a creat o varianta noua, originala, a „omului de prisos", subliniind in el incapacitatea pentru o munca dirza, si, ca o urmare a acestei incapacitati — diletantismul: „artei nu-i plac boierii". Figura aceasta este in mare masura satirica: Goncearov ironizeaza usurinta cu care se indragosteste Raiski, atitudinea lui afectata si trindavia lui.
Criticind cu asprime Petersburgul aristocratiei si functionarimii, unde oamenii sint lipsiti de sentimente cu adevarat profunde (Belovodova, Pahotin, Aianov), Goncearov priveste, in schimb, cu simpatie figurile „cuibului de nobili" provinciali si, in primul rind, figura bunicii, Tatiana Markovna. Tn persoana ei Goncearov a zugravit „idealul femeii in general". E adevarat ca scriitorul a subliniat arhaismul moralei bunicii. Daca regulile acestei morale n-ar fi coplesit-o pe Vera, se prea poate ca ea sa nu fi coborit „in ripa" la Volohov.
Bunica a avut parte in viata de incercari grele, pe care totusi le-a suportat cu stoicism. Nobilele trasaturi de caracter ale Tatianei Markovna — bunatatea, inteligenta, sensibilitatea ei — se dezvaluie mai ales in partea a cincea a „Ripei". Intr-o anumita masura Goncearov a extins figura aceasta dincolo de hotarele mediului mosieresc, imprimind caracterului bunicii o serie de trasaturi ale caracterului national rus.
In figurile lui Volohov si Verei, s-a produs o evidenta denaturare a planului initial. Mark Volohov, initial conceput ca un personaj pozitiv (este inteligent, spiritual, are gust si intelege arta), devine din ce in ce mai rautacios, un „animal" neimblin-zit capabil sa insele femeia care-L iubea. Perspectiva in care este plasat Volohov avea drept scop sa demaste ideologia democrat-revolutionara si, in special, conceptiile morale ale raznocintilor. Autoflagelarea la care se supune Volohov spre sfirsitul romanului trebuia sa demonstreze felul in care raz-nocintii ar fi privit, chipurile, dragostea drept o patima animalica, lipsita de orice continut spiritual.
Este inutil sa mai spunem ca in aceasta privinta Goncearov s-a facut partizanul nnei tendinte profund gresite. Oamenii ca Volohov n-au fost si nu puteau sa fie reprezentativi pentru miscarea revolutionara din perioada 1860—1870. Trasaturile negative cu care este inzestrat Volohov erau atribuite deniocratilor de catre lagarul reactionar-conservator.
O modificare similara a suferit si figura Verei. In primele parti ale romanului ea apare ca o fiinta insetata de libertate. Inteligenta si evoluata, fire dornica de independenta, ea se inabuse in mediul feudal; Vera se zbate spre libertate, este insetata de activitate si mereu in cautare de idealuri inalte. Dar iata ca Vera face cunostinta cu Volohov si deodata chipul luminos, plin de gratie al fetei, incepe sa se transforme. Ea devine brusc aproape evlavioasa, nu mai vrea sa „fuga" din cuibul familiei in „ripa", ci, dimpotriva, vrea sa-L aduca in familia ei si pe Mark, care, dupa cum i se pare ei, ,,isi schilodeste viata". Dupa suferintele indurate in „ripa", Vera devine definitiv alta; este gata acum sa nu se dea inlaturi de la nici o actiune „orici't de simpla si neinsemnata ar fi ea". in predica aceasta despre „actiunile mici" isi gaseste Vera consolarea. Deoarece nu-L mai iubeste deloc pe Volohov, ea este gata sa-si daruiasca dragostea lui Tusin, personaj in care Goncearov a redat figura idealizata pina la extrem a unui om practic, foarte priceput in afaceri.
Subiectul romanului „Ripa" se distinge prin anumite trasaturi cu totul neobisnuite pentru maniera lui Goncearov: este un subiect dinamic si are la baza o enigma (Vera s-a indragostit, dar de cine?), pe care cititorul o dezleaga abia spre sfirsitul romanului. Qoncearov avea dreptate cind afirma ca partile a 4-a si a 5-a din „Ripa" „sint scrise de o mina mai matura si mai experimentata in munca, sint mai concise, mai determinante si mai clare decit primele". Dar nu este mai putin adevarat ca logica desfasurarii actiunii apare mai confuza, datorita tendintei conservatoare „antinihMiste", din aceste parti. Aceasta tendinta a fost aspru criticata de critica progresista si, in special, de Scedrin, care a scris despre romanul „Ripa" un articol intitulat foarte sugestiv — „Filozofie de strada".
Dupa ce si-a publicat ultimul roman in 1869, Goncearov n-a mai revenit la acest gen.
Goncearov a mai scris de asemenea o serie de schite („Seara literara", „Slugile") si citeva articole de critica ; printre acestea un loc central il ocupa articolul „Un milion de chinuri", continind o apreciere noua, originala si justa asupra piesei „Prea multa minte strica". De asemenea este semnificativ articolul „Mai bine mai tirziu decit niciodata", in care Goncearov si-a expus parerile despre arta, dind si o interpretare personala celor trei romane ale sale, concepute ca o trilogie, legate printr-un plan comun. Goncearov s-a remarcat si ca memorialist, C.ele mai bune pagini din amintirile lui sint inchinate lui Bielinski care, dupa curii a observat foarte just scriitorul, „n-a fost numai un critic, un publicist, un scriitor, ci si un tribun". Goncearov a facut un portret patrunzator marelui critic rus, subliniind indeosebi rolul constructiv al lui Bielinski in crearea noii scoli a realismului rus. Goncearov a murit in virsta de 80 de ani, la 15 (27) septembrie 1891, la Petersburg.
Goncearov a facut parte din generatia perioadei de cotitura dintre 1840 si 1870 cind, dupa definitia lui V. I. Lenin „toate problemele sociale se rezumau la lupta impotriva iobagiei si ramasitelor ei. Noile relatii social-economice si contradictiile acestora mai erau inca pe vremea aceea intr-o stare embrionara" ).
Goncearov a cunoscut si a preferat sa zugraveasca tocmai aceasta Rusie feudala, ducind o lupta dirza impotriva iobagiei.
Ceea ce este mai valoros in creatia lui Goncearov se datoreaza influentei iluministilor rusi, la miscarea carora el aderase. In acelasi timp cu „ostilitatea fata de iobagie", el era insufletit si de „sustinerea inflacarata" a iluminismului si de „credinta sincera ca desfiintarea iobagiei si a ramasitelor ei va aduce prosperitatea generala". Aceste trasaturi caracteristice ale iluminismului, definite de V. I. Lenin, l-au caracterizat in cel mai inalt grad si pe Goncearov.
Goncearov ocupa un loc insemnat in istoria realismului rus. EI a prezentat viata feudala in toata amploarea ei, condamnind parazitismul social al exploatatorilor, lenea lor de a gindi, sentimentalismul lor romantic, care era o consecinta a ruperii lor de viata, incapacitatea chiar si a reprezentantilor celor mai buni ai clasei mosierilor de a duce o munca creatoare.
Opunind „oblomovismului" nobiliar spiritul afacerist burghez (figurile Iui Piotr Aduev si Stolz), Goncearov a idealizat in oarecare masura clasa capitalistilor. Totusi, el a stiut sa scoata in relief practicismul searbad al eroilor sai burghezi si faptul ca acestia nu aveau un ideal, cit de cit progresist.
Goncearov a prezentat de asemenea, in culori deosebit1 de vii, slugile mosierilor, felul lor aparte de viata si psihologia lor. El a contribuit in chip insemnat si la descrierea vietii provinciale din Rusia — a micilor orasele de pe Volga, in care „domneste amorteala".
Pe autorul romanului „Oblomov" L-a interesat intotdeauna starea de „fermentare", lupta dintre vechi si nou in societatea rusa. El rezolva aceasta problema fundamentala ca un adept al dezvoltarii pasnice, treptate, negind „cotiturile mari si brusce". Pe Goncearov — reformist moderat — il caracteriza spaima fata de tot ceea ce ar fi putut pune capat in mod violent elementelor condamnate inevitabil Ia pieire, care inca mai dainuiau. Goncearov credea, in mod gresit, ca progresul social nu se obtine si nu se exprima prin salturi revolutionare, ci printr-o treptata perfectionare a traditiei, prin schimbari lente ale orinduirii sociale.
Prin creatia sa Goncearov a subliniat insemnatul rol social al artei: ea „trebuie sa prezinte" omului „oglinda sincera a prostiilor, a diformitatilor, a patimilor Iui, cu toate urmarile lor, intr-un cuvint: sa lumineze toate adincurile vietii, sa scoata la iveala temeliile ei tainuite si intregul ei mecanism ; atunci, odata cu constiinta, va veni si stiinta care sa-ti spuna cum sa te feresti".
Goncearov era convins ca viata poate fi zugravita pe deplin si multilateral numai in roman. „Literaturile Europei — arata el — au iesit din faza copilariei ; acum, nu numai o idila, un sonet, un imn, un tablou sau o efuziune lirica in versuri a sentimentelor asi vor pierde orice inriurire; nici fabulele nu mai pot sa dea cititorului o lectie eficace. Toate acestea se includ in roman, in cadrul caruia intra episoade mari din viata..." Tocmai astfel de romane social-psihologice a scris si Goncearov.
EI a fost un maestru desavirsit al analizei psiliologice minutioase, creatorul unei serii de tipuri extrem de viu redate din viata rusa.
Goncearov nu cauta intimplari neobisnuite si de efect in viata eroilor, asa cum procedau scriitorii romantici, ci prefera fenomenele „obisnuite" ale vietii. El dispunea de o maiestrie neintrecuta in dezvoltarea atenta si substantiala a subiectului — larg ca si realitatea zugravita de el, si in acelasi timp plin de tensiune psihologica. Goncearov a descris cu o exceptionala maiestrie natura tinutului sau natal, pe care o indragea si pe care a redat-o cu tot farmecul simplitatii si poeziei sale infinite. Din paginile romanului „Ripa" pare ca emana aerul proaspat al Volgai.
Lui Goncearov ii placeau si aprecia ca nici un alt scriitor din perioada de dupa Gogol, descrierile. Fiecare personaj al lui Goncearov este prezentat printr-o serie de detalii din viata sa de fiecare zi; Dobroliubov remarca in aceasta privinta: „Micile amanunte pe care scriitorul le strecoara la fiecare pas, zugravindu-le cu pasiune si cu o rara maiestrie, ajung in cele din urma sa te farmece. Te transpui cu desavirsire in lumea in care te poarta Goncearov" ).
Realismul lui Goncearov s-a manifestat in chip stralucit si in limba lui. Bielinski socotea ca printre meritele exceptionale ale prozei lui Goncearov este si .....limba curata, corecta, usoara, curgatoare" ). Aceste merite caracterizeaza stilul tuturor operelor lui Goncearov. Limba lui este bogata prin fondul de cuvinte; este cristalina, caci nu se bazeaza pe nici un dialect sau jargon, ci pe limba vorbita a natiunii ruse. In limba poetica a lui Goncearov se revarsa, ca intr-un mare torent, elementele asa-numitului „grai popular", ale limbii populare, care-i dau o vioiciune si un colorit specific. In afara de aceasta, limba folosita de Goncearov se caracterizeaza printr-o exceptionala mladiere a constructiilor sintactice. Toate aceste calitati l-au facut pe Bielinski sa afirme ca, „citin-du-L pe Goncearov, ai impresia nu ca citesti, ci ca asculti o maiastra povestire orala".
Goncearov reproduce minunat particularitatile, felul de a vorbi al personajelor sale. In acelasi timp, el este si un maestru remarcabil al dialogului, in cursul caruia se determina adesea soarta eroilor. „Cuvintul", pe care-L spune Olga in timpul ultimei sale intilniri cu Oblomov era crud : el L-a „jignit adinc" si parca L-a „ars". Limba lui Goncearov reprezinta un mijloc de tipizare exceptional de puternic. Sa amintim, de pilda, cuvintul „plin de fiere" si „vrednic de mila" — «oblomovism», cuvint care strabate ca un leitmotiv de-a lungul intregului roman.
Elev si continuator al corifeilor realismului rus dintre 1820 si 1840, Goncearov a cautat neincetat sa dea o oglindire larga si multilaterala a vietii, o sinteza a realismului lui Puskin si Gogol. Goncearov spunea ca „deocamdata, in literatura rusa n-ai alte cai decit acelea ale lui Puskin si Gogol. Scoala lui Puskin si Gogol continua pina in timpurile noastre si noi toti scriitorii nu facem altceva decit sa prelucram materialul pe care ni l-au lasat ei drept mostenire". intr-adevar, in creatia lui Goncearov au fost dezvoltate in mod organic principii epice largi, caracterizate printr-o desavirsita obiectivitate si atentie fata -de viata de toate zilele, principii afirmate intr-un chip atit de stralucit inaintea lui, in „E'vgheni Oneghin" si in „Suflete moarte".
Din galeria tipurilor artistice create de Goncearov, niciunul n-a jucat in dezvoltarea culturii ruse, un rol atit de insemnat ca Oblomov. In lupta dusa pentru dezrobirea tarii lor, militantii progresisti s-au folosit de-a lungul' mai multor decenii de figura lui Oblomov.
V. I. Lenin, care a dat o inalta apreciere creatiei lui Goncearov, a criticat aspru in numeroase rinduri „oblomovismul", privindu-L ca pe un element de stagnare si inertie, profund ostil initiativei revolutionare a poporului. „Trebuie sa ne curatim de acest dusman si, cu ajutorul tuturor muncitorilor si taranilor constienti, ii vom veni de hac. impotriva acestui dusman si impotriva acestei harababuri si a acestui oblomovism, toata masa muncitorilor si taranilor fara de partid, va urma in intregime detasamentul de avangarda, partidul comunist. In aceasta privinta nu pot exista nici un fel de indoeli..." )
Stagnarea, inertia, lenea, repulsia fata de ceea ce este nou, indolenta, atitudinea de gura casca — toate acestea sint criticate aspru si fara crutare in Tara Sovietica. Ele sint radical opuse nepretuitului „simt al noului", care trebuie sa existe in fiecare om sovietic, simt generat de grandioasele cuceriri ale epocii noastre. Tocmai acest simt ii lipsea lui Oblomov, care privea spre trecut, care nu vedea si nu voia sa vada schimbarile progresiste din viata Rusiei, schimbari care se petreceau sub ochii lui. Din punct de vedere social, „simtul noului" — este polul opus „oblomovismului".
Goncearov a fost un propagandist neobosit, sincer si convins, al muncii ca factor de baza- al vietii, al muncii active, entuziaste, indreptate spre dezvoltarea si propasirea patriei. Patriot rus convins, Goncearov ii dispretuia pe cosmopoliti. Autorul lui „Oblomov" era convins ca un continut general uman nu este posibil fara o forma nationala, ca tocmai prin caracterul sau national cultura poporului se ridica pina la o valoare mondiala. „Cetateanul unei natiuni — scria Goncea-rov — oricine ar fi el, nu este decit o parte constitutiva, un soldat in front — si nu poate sa raspunda si sa hotarasca singur pentru o natiune intreaga, evoluata ! N-are decit sa traga concluzii teoretice, cu ajutorul filozofiei si al celorlalte stiinte, sa faureasca doctrine; dar in acelasi timp el este dator sa se ocupe de chestiunile curente, de momentul dat din viata in curs. Daca toate popoarele se vor contopi cindva intr-o masa comuna a omenirii, prin disparitia natiunilor, a limbilor, a cirmuirilor etc, aceasta se va intimpla, desigur, numai dupa ce fiecare popor va aduce intreaga sa contributie la tezaurul comun al omenirii : contributia fortelor sale unite, nationale — a inteligentei, a creatiei spirituale si a vointei sale ! Fiecare natiune se naste, traieste si isi aduce contributia sa de forta si de munca la comunitatea umana, isi traieste viata sa si dispare, lasind o urma de nesters. Cu cit mai adinca este aceasta urma, cu atit mai mult isi va fi indeplinit poporul respectiv datoria fata de omenire! De aceea fiecare tradator al poporului si al pamintului natal, al cauzei, al tarii sale si al concelatenilor sai este un criminal..."
Aceasta conceptie despre cosmopolitism si despre sentimentul de mindrie nationala este deosebit de profunda si de justa.
Artist desavirsit al cuvintului, Goncearov credei cu toata sinceritatea in viitorul luminos al tarii sale, in faptul ca noile generatii „vor avea de terminat constructia edificiului vietii ruse, dupa un plan pe care inca nu-L vedem acum, dar intr-un stil original rus, si nu intr-unui strain de viata noastra".