x2c12ce
Libertatea gravitationala se exprima ca decizie luata pe fondul constant al unor ingradiri prealabile: capacitatea mea de hotarire, ca expresie a libertatii mele, se exerseaza dinlauntrul unor hotare pe care, desi sint ale mele, nu eu mi le am dat. Inainte de a ma construi prin propriile mele hotariri, sint ceea ce sint prin hotarele primite. Distanta dintre fondul intim strain si lotul libertatii mele este distanta dintre eul primit si eul construit. Ca fiinta libera, sint constrins sa colaborez cu zestrea de limite a eului primit. Libertatea umana se intruchipeaza din acest manunchi de limite; ele sint conditia exersarii ei, terenul de pe care libertatea se inalta ca libertate ingradita si conditionata. A descrie spatiul gravitational al libertatii inseamna a trece in revista elementele fondului intim strain, a proceda la un inventar al hotarelor care ma constituie si care imi apartin de dinaintea hotaririlor mele.
Spatiul gravitational al libertatii are asadar o configuratie de tipul celei prezentate pe pagina urmatoare.
Sa observam ca elementele fondului intim strain alcatuiesc doua categorii distincte, dupa cum libertatea poate sau nu mai poate reveni asupra lor. Desi primite fara voia sau fara stiinta mea, parte dintre ele pot, odata contestate, sa fie modificate, inlocuite, reconstruite la nivelul libertatii mele. Celelalte limite sau determinatii sint imuabile, au caracter de fatalitate: sint neputincios in fata lor si nu pot decit sa le accept ca atare. Sexul, zestrea somatica, zestrea mentala, ascendenta, rasa, natiunea („tribul“), epoca sint limitele imuabile, determinatiile asupra carora libertatea mea nu se mai poate exersa ulterior. Nu pot, barbat fiind, sa devin femeie, nu mi pot schimba talia trupului sau forma miinii, nici taietura spirituala, dupa cum nu mi pot alege alti parinti, alta rasa sau alta epoca decit aceea in care m am nascut. In schimb, locul, limba, religia, numele si clasa („casta“) pot face obiectul unei ulterioare negocieri cu libertatea mea si pot fi contestate, anulate si inlocuite prin propria mea decizie. Pot sa ma mut din locul in care m am nascut si sa ma asez in altul, pot sa ma fixez in alta limba sau sa trec la alta religie, dupa cum atirna pina la urma de mine sa mi modific statutul social.
Inainte de a alege, inainte de a taia in stofa posibilului si de a da contur suitei de acte care alcatuiesc continutul unei vieti, libertatea mea se manifesta ca atitudine fata de hotarele primite, ca libertate care se intoarce asupra zestrei mele si o considera in implacabilul sau in reformulabilul ei. Inainte de a mi da forma sau de a da forma la tot ce ma inconjoara, pot -; sau pot sa nu fiu -; in acord cu setul de limite primit si pot sa mi construiesc viata in armonie sau in intim dezacord cu tot ce mi s a dat. Pot sa accept ca atare elementele fondului intim strain, pot sa accept parte din ele, dupa cum pot sa nu ma impac cu nimic din tot ce ma precede. Nu sint nefericit din pricina determinatiilor asupra carora nu pot reveni, nu simt nevoia sa schimb nimic din cele asupra carora as putea reveni. Sau, dimpotriva, sufar pentru ceea ce nu mai pot schimba, ma grabesc sa modific determinatiile asupra carora pot reveni. Pot sa mi accept sau sa mi detest chipul si inzestrarea mentala, pot sa mi doresc alti parinti, sa tinjesc dupa alt tarim, sa mi repudiez neamul, sa regret ca m am nascut in acest secol, sa visez ca sint alb, in vreme ce sint negru, sa mi resimt numele ca pe un blestem, sa mi detest apartenenta la masculinitate sau la feminitate. Pot deci sa nu ma impac cu hotarul pe care il am si sa mi doresc un altul, dupa cum pot sa contest prestigiul oricarui hotar: sa repudiez sexualitatea in principiu si sa resimt tentatia androginului; sa nu mi priasca nici un loc, sa fiu distopic, minat de instinctul apodemiei, etern ratacitor; sa nu ma simt bine in nici un trib al lumii, sa vreau sa mi pierd orice radacina.
Insa acest mod de a considera setul de limite primit -; contestarea unei forme anume in care esti fixat sau contestarea a tot ce te fixeaza -; este opera tardiva a libertatii, care ajunge sa functioneze revizionist sau insurectional, inlauntrul unui model cultural bine determinat (umanismul, romantismul). Divortul fata de ceea ce a devenit al tau printr o conferire straina, precum si insatisfactia care il insoteste nu dau regula felului in care eu imi consider hotarele primite. Cel mai adesea elementul care predomina in aceasta evaluare este acordul, familiaritatea cu, acomodarea. Accentul cade in aceasta evaluare pe „intim“, si nu pe „strain“. Din capul locului eu ma identific -; si ma identific irational -; cu tot ce mi apartine venind de dinaintea mea. Trupul meu, chiar fara sa mi placa, il iubesc pentru ca este al meu; locul nasterii, numele, tribalitatea etc. sint deopotriva acceptate pentru ca au, toate, aura prestigiului suprem: prestigiul eului meu. Mintea pe care o am, buna rea, este a mea; limba in care am vorbit de la bun inceput e limba mea; zeii la care m am rugat mai intii sint ai mei. Tot ce este „al meu“ este cel mai aproape de mine si de aceea acordul cu tot ce mi apartine in chip intim este indeobste total. Identificarea cu setul de limite al fondului intim strain se face in mod spontan si tocmai aceasta identificare este temeiul agresivitatii.
Pare curios, la prima vedere, faptul ca acordul cu hotarele proprii poate lua forma agresiva a excluderii: excluderea a tot ce cade in afara determinatiilor mele. Pentru ca tot ce cade in afara acestor determinatii continua sa ramina in perimetrul identitatii mai vaste numite „om“. Oricit as fi de diferit prin constelatia celor douasprezece elemente ale fondului intim strain, nu pot sa ma impiedic sa constat ca oricine altcineva participa, la rindul lui, la aceleasi douasprezece determinatii, fiind in felul acesta, ca si mine, om: si altul este barbat sau femeie, si altul are un trup si o minte, si altul are o ascendenta, vorbeste o limba si s a nascut undeva. Altul, in virtutea acelorasi douasprezece determinatii, este identic cu mine, este om. Altul este de aceea altul identic, identic prin calitatea unica de om si prin cele douasprezece limite pe care aceasta calitate, oriunde si oricind, le implica. Cum e atunci cu putinta ca insusi temeiul identitatii sa devina unul al excluderii si agresivitatii? Cum poate altul identic sa se transforme in altul diferit, de vreme ce a fi om inseamna a participa la cele douasprezece elemente ale fondului intim strain si de vreme ce participarea la cele douasprezece elemente ne cufunda in vasta identitate a calitatii de om? Unde apare diferenta, ca sursa a excluderii si agresivitatii, inlauntrul acestei identitati?
S ar parea ca nici o identitate nu e indeajuns de puternica pentru a estompa diferenta si alteritatea existente in sinul ei. Desigur, altul e identic cu mine prin calitatea sa de om si prin setul de determinatii pe care il are, identic cu al meu: si el vorbeste o limba, si el are un sex, si el are o religie, si el s a nascut undeva. Dar el vorbeste alta limba (poloneza, si nu suedeza), are alt sex (e femeie, si nu barbat), are alta religie (e islamic, si nu crestin), s a nascut in alta tara. Altul este, desigur, altul identic, dar in acelasi timp identicul acesta este altul. Iar identicul care este altul (alta limba, alti parinti, alt sex, alta natie etc.) e straniu, e stranietatea, e strainul, e cel din atitea puncte de vedere (din cele douasprezece care ne unesc, dar care totodata ne despart) diferit de mine. Pentru mine, ca barbat, femeia e stranie si straina (atit de stranie incit sfirseste prin a deveni „mister“), pentru mine, ca european, asiaticul e straniu si strain (si pina la urma un „mister asiatic“), pentru mine, ca om al secolului XX, un om din Evul Mediu este atit de straniu incit este alt om. Strainul este altul a carui identitate, comuna cu a mea, se pierde in spatele a ceea ce el are diferit de mine. La limita, tot ceea ce cade in afara eului meu imi este strain.
Sint atit de bine inchis in diferenta limitelor mele, incit identitatea pe care o impart cu ceilalti devine insesizabila. Firescul a ceea ce sint transforma in nefiresc tot ceea ce e altfel decit mine. Totul, in mine, este acord cu cele douasprezece limite care ma determina in concretetea lor, dar acest acord se insoteste cu oprelistea absoluta ca acelasi drept sa si l asume si altul. („Cum e cu putinta sa fii persan?“ -; „Cum e cu putinta sa fii francez?“) Exista o superioritate prosteasca pe care ti o da limita proprie si care face ca evaluarea oricarei alte limite sa se miste intre condescendenta si adversitate. Dispretul nemarturisit al contemporanilor fata de oamenii altor vremi („sarmanii oameni din Evul Mediu!“), stupoarea in fata altor zei, contrarierea pe care o provoaca in noi obiceiurile altei natii, perplexitatea in fata cuvintelor altei limbi, exaltarea in fata peisajului autohton -; vin toate din identificarea spontana cu sistemul meu de limite.
Pentru ca acest sistem capteaza tot ce e particular in noi, eu nu ma mai pot identifica cu calitatea integratoare de om. Exista de aceea in mod latent un terorism al limitei proprii, o forma spontana de expansiune si de impunere a ei. Logica propriei mele clase tinde sa devina universala, logica natiei mele la fel, zeii mei se cuvine sa devina ai tuturor, forma mintii, ba chiar si a capului cu care gindesc, tind sa devina exclusive. La calitatea de om, care nu are de partea ei decit forta plapinda a abstractiei, trebuie sa ajung, dupa ce parcurg -; mijlocit si rational -; calea dificila a transferului si analogiei, pe cind in hotarul primit, care are de partea lui vigoarea concretului, ma aflu instalat din capul locului fara nici un efort. Orice mare conflict are la baza dificultatea de a accede la abstractia „om“ si de a stapini exaltarea diferentelor care mi au fost conferite si cu care ma identific in chip spontan si irational. Identitatea (OM) si diferenta (cele douasprezece determinatii) nu stau niciodata in cumpana. Ar fi nevoie de o uriasa imbratisare, de stergerea a tot ce este diferit, de topirea tuturor hotarelor pe o cale afectiva, pentru ca elementele fondului intim strain sa si piarda forta negativa. Doar democratia in fata mortii si a lui Dumnezeu (acest punct suprem de anulare a diferentelor) imi aduce aminte de hotarul finitudinii si al faptului de a fi om, pe care orgoliul inchiderii in determinatiile mele ma face la tot pasul sa il dau uitarii.
Dar ce loc ocupa, in constelatia elementelor fondului intim strain, libertatea?
Am vazut ca libertatea este singura dintre limitele primite (ea mi a fost conferita si vine, ca si celelalte limite, de dinaintea alegerii mele) in virtutea careia pot alege si prin care, alegind, pot la rindul meu sa institui limite. Numai ca libertatea ca facultate a alegerii nu se poate exersa „liber“, ci doar ingradita de celelalte limite care alcatuiesc fondul intim strain. Sint acestea singurele limite care ingradesc -; si totodata fac cu putinta -; exercitiul libertatii si care, facind o sa depinda de..., o transforma in libertate gravitationala?
Libertatea ca alegere nu se poate exersa decit in masura in care se bazeaza pe constiinta existentei unor posibilitati variate, a caror realizare depinde numai de mine -; pe constiinta existentei posibilitatilor mele. Libertatea este putinta de a alege intre mai multe posibilitati ale mele. Ceea ce inseamna ca, pentru a putea alege, eu trebuie sa trec mai intii in revista posibilitatile dintre care pot alege. Inventarul posibilitatilor, care este premisa putintei de a alege si conditia ei, este limita pe care o implica libertatea gravitationala si care o insoteste prin insasi esenta ei; pentru ca inventarul posibilitatilor inlauntrul carora alegerea se poate exersa este in mod fatal finit (infinitul nu e inventariabil), si el constituie in sine insusi o limita. Libertatea, ca libertate gravitationala, nu este ingradita numai de setul predeterminat al limitelor fondului intim strain, ci si de setul finit al posibilitatilor intre care aleg. Profesiunea asupra careia ma opresc este una dintre profesiunile inventariabile care imi stau la indemina. Aceasta profesiune, odata aleasa, este limita pe care mi o dau in chip liber (e hotarul care rezulta din hotarirea mea), dar este o limita pe care mi o dau dintr un numar limitat de posibilitati. Eu decid, hotarasc, aleg -; deci sint liber -;, dar decid instituind o limita dinlauntrul unui set (limitat) de limite eligibile. „Limita inventarului“ -; cimpul finit de posibilitati in care se misca alegerea mea -; este, alaturi de limita elementelor fondului intim strain, cea de a doua fata gravitationala a libertatii. Libertatea se exerseaza ca libertate pe de o parte prinsa in cele douasprezece determinatii, pe de alta parte in propriile sale limite de alegere.
Numai ca aceasta limitare a libertatii in cimpul alegerii este compensata de redeschiderea libertatii in spatiul ingradirilor initiale pe care le marcheaza elementele fondului intim strain. Am vazut ca libertatea se poate intoarce asupra acestor elemente si le poate considera si reconsidera. In prima instanta eu descopar ca sint centrat (fixat) pe cele douasprezece determinatii ale fondului intim strain: sint centrat pe sexul meu, pe natiunea mea, pe limba mea etc. Sint „centrat“ in masura in care consider ca axa lumii trece, de pilda, prin satul meu, prin masculinitatea mea, prin cuvintele graiului meu sau prin zeii religiei mele. Apoi descopar ca exista alte sate, alte obiceiuri, alte limbi, alte peisaje, alte semintii, alte altare si ca prin toate acestea trece de asemenea o „axa a lumii“. Din acest moment centrarea mea se relativizeaza, ea devine inventariabila, numarabila in rind cu celelalte centrari existente. Ceea ce survine in urma constientizarii diversitatii centrarilor este o descentrare. Aceasta descentrare imi deschide dintr o data cimpul alegerii si ceea ce mi a fost dat poate fi comparat, reevaluat si, in final, poate deveni obiect al unei decizii: ramin in centrarea initiala -; dar de asta data ea devine o centrare aleasa (si nu doar conferita) -; sau o repudiez, alegind o alta limba, un alt trib, un alt nume, ba chiar -; refuzind calitatea de contemporan -; refugiul in alta epoca, trecuta sau viitoare. Descentrarea poate fi urmata in acest caz de o re centrare. Eu ramin sa fiu centrat pe o limba, pe o religie si pe un nume, dar pe alta limba, pe alta religie si pe alt nume, pe care de asta data eu le am ales. Recentrarea este o ajustare a elementelor fondului intim strain.
OBSERVATIE. Sursa fanatismului este centrarea care nu a fost confruntata cu alte zari ale lumii, care nu ajunge la comparatie, care nu se poate relativiza, pe scurt centrarea careia descentrarea ii este refuzata. Eu nu pot ajunge astfel la gindul generos ca in cintarul mare al lumii toate concretizarile elementelor fondului intim strain atirna la fel si ca, de aceea, ele sint egal indreptatite. Descentrarea nu inseamna pierderea centrarii, ci reasezarea in sistemul de limite primite cu un spor de toleranta fata de celelalte centrari si cu gindul ca propria ta centrare nu e pina la urma decit rodul unui hazard („s ar fi putut si altfel“).
Sursa fanatismului poate fi deopotriva recentrarea: de vreme ce am intervenit acolo unde se alesese pentru mine si am rectificat, prin re alegerea mea, conturul inaugural al eului meu, eu iubesc cu o pasiune sporita rezultatul acestui gest categoric ca dovada tardiva a libertatii mele. Recentrarea este fapta orgolioasa a eului care a realizat un transplant de libertate in spatiul predeterminarii: ceea ce provine de dinaintea alegerii proprii sufera o redefinire in spatiul deciziei mele. Recentrarea opereaza astfel o deplasare de sursa: limba, zeii, tribul, locul etc. nu mai provin dintr o sursa anonima, ci isi au originea in decizia eului meu. Tocmai aceasta deplasare de sursa trebuie confirmata in fanatismul recentrarii: eu trebuie sa mi dovedesc, si sa dovedesc celorlalti, ca ceea ce am ales este mai bun decit ceea ce se alesese pentru mine. De aceea voi fi habotnic cu noii zei la care eu am ales sa ma inchin si voi folosi cu sporita ingrijire limba in care eu am ales sa vorbesc si sa scriu. Fanatismul recentrarii vine sa inabuse in mine orice urma de regret sau de indoiala cu privire la incizia pe care am facut o in perimetrul fondului intim strain.