l5l9lm
Vorbind latineste intr­o imprejurare oarecare, im-paratul Sigismund I de Luxemburg (1368-;1437) a fost admonestat de arhiepiscopul Placentius pentru o greseala de gramatica savirsita din neatentie sau din ignoranta. Se zice ca, surprins neplacut de interventia prelatului, imparatul ar fi replicat, tot pe latineste : „Ego sum rex romanus et supra grammaticam”, adica : „Eu sint rege roman si ma situez deasupra gramaticii”. Trufia lui Sigismund era naturala pentru acele timpuri, cind suveranul detinea toate puterile in stat si cind suprematia sa in orice domeniu trebuia sa ramina de necontestat. Astazi, ajutati de perspectiva istorica asupra „evenimentelor”, intelegem prea bine ca, neavind la indemina un argument rational, imparatul a uzat de unul fals, pentru a­si mentine nestirbita autoritatea. Se spune ca, totusi, replica a cazut prompt de pe buzele inaltei fete bisericesti : „Caesar non supra grammaticos”. Prin urmare, cu latina nu­i de joaca, iar cind e vorba de corectitudinea ei, „nici chiar Cezarul nu este mai presus de gramatici”, adica de filologi. (De remarcat subtilitatea sacerdotului, care zice deasupra gramaticilor, nu deasupra gramaticii, plasind disputa in plan uman.) Nu cunosc alte amanunte in legatura cu aceste intimplari. Personal insa, sint sigur ca, desi reactia imparatului a fost una transanta, fireasca pentru un monarh absolut, dupa intimplare, acesta s­a straduit sa nu mai repete eroarea cu pricina. Caci, invatind din frageda copilarie latineste, suveranii medievali erau instruiti de dascalii lor in respectul pentru disciplina intelectuala, pentru onoare, adevar si cultura. Chiar daca a fost mustrat, din ratiuni de stat, Placentius a fost pe mai departe respectat, din ratiuni de cultura.
Destul de des dupa 1989, mi-a fost dat sa citesc ori sa aud formule prin care totalitarismul trait de noi era identificat, stereotip, cu intunericul epocii medievale. Ca orice sablon, si acesta e unul numai partial adevarat ; pentru ca, daca Evul Mediu a cunoscut brutalitati si cruzimi depasind orice inchipuire, nici o epoca nu a intrecut in perversitate comunismul. Nu mi­l inchipui, de pilda, pe Placentius repetind erorile de gramatica ale lui Sigismund, ca sa­i faca acestuia placere, dupa cum nici pe Thomas Becket, arhiepiscopul de Canterbury, supunindu­se slugarnic lui Henric Plantagenetul, in schimbul unei vieti tihnite, imbelsugate si… preafericite. Imi vine insa si mai greu sa­mi imaginez cum s­ar fi consumat elanul horticol al minerilor in fata univer¬sitatilor medievale. (Am zis bine : horticol, fiindca, la Televiziunea Romana Libera, straturi sapau !) Cit despre laude, multumiri si felicitari publice, suveranii legitimi nu se prea omorau cu ele…