l1t3tz
Daca vorbitorul stie ca in spatele cuvintelor sale se ascunde minciuna, el este puternic tentat sa recurga la exces de precizari pentru a­l convinge pe ascultator, astfel incit lipsa de adevar al unui mesaj atrage aproape automat… vorbaria. Nu­i de mirare atunci ca, nu o data demagogice, discursurile politice esueaza in lamuriri justificative interminabile si incoerente. Este ceea ce Titu Maiorescu numea, prin anii ’70 ai secolului trecut, betia de cuvinte. Acesteia, foarte plastic, criticul junimist ii descoperea intiiul simptom : „o cantitate nepotrivita a vorbelor in comparare cu spiritul caruia vor sa­i ser¬veasca de imbracaminte”. Neintirziata consecinta a ebrietatii verbale o formuleaza tot el : „cuvintele curg intr­o confuzie naiva si creierii sint turburati numai de necontenita vibrare a nervilor acustici”.
Discursul ideologic dinainte de 1989 excela in aseme¬nea abuzuri verbale ; sistemul economic se prabusea, iar noi citeam in ziare sau auzeam la radio ca oamenii muncii „construiesc cu entuziasm societatea socialista multilateral dezvoltata”, ca faimoasa corabie comunista „ne poarta pe cele mai inalte piscuri ale civilizatiei si pogresului material si spiritual”. Piinea si laptele, zaharul, uleiul si benzina erau rationalizate, curentul electric se intrerupea cind iti era lumea mai draga, pro¬gramul televiziunii nationale era redus la doar doua ore zilnic (si la, tot doua, personaje)…, timp in care propa¬ganda se straduia sa ne convinga ca in Romania se edifica cea mai dreapta si mai prospera societate din cite a cunoscut vreodata omenirea. Logica era complet eludata, gramatica dispretuita, iar ratiunea sistematic bruscata ; nimeni nu se mai intreba cum poate naviga o corabie pe virf de munte, nimanui nu­i mai pasa ca insusi termenul progres era stilcit fonetic, intrucit — urmind expresia maioresciana — „continua vibrare a nervilor acustici” ne­a tulburat definitiv creierii.
Lipsa de substanta, dar mai ales de adevar, atrage, si astazi, dupa vechiul model, aceeasi inflatie verbala, acelasi potop de vorbe fara noima, aceeasi betie de cuvinte — toate reflexe si sechele ale unei epoci de care scapam atit de greu. Acum citeva seri, la televiziunea nationala, o doamna directoare ne informa ca fabrica dumneaei are rezultate „bune si foarte bune” la produsul unt si la produsul smintina, in timp ce la produsul iaurt si la produsul frisca sta putin mai slab. Vorbind despre muncitori, aflam ca acestia desfasoara, cu eficienta inalta, activitati productive. De­a lungul intregii ei interventii, doamna directoare n­a pronuntat nici macar o singura data unt, smintina sau frisca, ci numai pro¬dusul unt, produsul smintina, produsul frisca. Nici cu verbele nu statea mai bine, pentru ca acestea „se umfla” ca expresie, dar se reduc la unul singur ca numar. Aflam astfel ca angajatii intreprinderii nu pasteurizeaza lapte, nu transporta unt, nu ambaleaza brinza si nici nu pre¬para smintina…, ci desfasoara activitati productive. Urmind mai departe cuvintele directoarei, derivatele din lapte nu sint nici nutritive, nici delicioase, nici scumpe si nici ieftine (ceea ce, in definitiv, asteapta cetateanul sa afle uitindu­se la televizor), in schimb telespectatorul e consolat cu ideea ca produsele sint obtinute pe baza unui proces tehnologic de inalt randament tehnic, reali¬zat cu inalta eficienta economica si accentuata crestere a productivitatii muncii.
In sfirsit, o industrie adevarata functioneaza irepro¬sabil in tara romaneasca. Deocamdata insa, ea fabrica doar lozinci si sloganuri menite sa camufleze, in dosul vorbelor goale, falimentul unui intreg sistem economic.