Limba romana a construit in ultimile veacuri doar cinci termeni care incep cu morfema fru. Ne-am ocupat de acest pseudo-radical si prefix de compunere intr-o lucrare mai veche aI, p. 53-58i. Aici vom puncta doar rezultatele acelei cercetari pentru a nu ne indeparta prea tare de chestiunea “dedublarii reprezentarilor”, cercetata cu pasiune de Claude Levi-Strauss inca in 1944 si reluata de noi in acest studiu ca tema de variatiuni multidisciplinare aII, p. 291-327i

Despre constructul morfemic romaneasc fru se poate spune ca nu este un element de compunere intrebuintat des la formarea termenilor limbii romane. Ca element prefixial de compunere are chiar o densitate mica de tot. In DEX-ul de 1048 pagini aIII, p. 354-355i tremenii care incep cu fru sint 49 (o pagina de DEX). Daca omitem variantele si imprumuturile recente din acesti 49 de termeni ramin doar 5 care pot fi luati la socoteala in cadrul unor cercetari de etimologie, arheologie sau antropologie lingvistica romaneasca. Acesti 5 termeni sint: fruct, frumos, frunte, frunza, frupt. Un sir semantic care, dupa parerea noastra, reprezinta o rinduiala de exceptie a limbii romanesti.

Deci, din cimpul fonemic al acestei limbi sud-est europene (vorbite de peste 30 milioane de oameni) fonemele f, r si u aduna morfema fru doar pentru 5 termeni cu fru in fata, atunci cind posibilitatile de compunere sint foarte multe. Cu ce a rezonat cimpul fonemelor ca fru sa participe la construirea acestor termeni lingvistici (pentru a nu speria pe nimeni cu ideea “construirii” de la sine a limbii romanesti, amintim ca una din cele mai vechi si mai importante limbi ale oamenilor, limba sanscrita, este declarata inca din antichitate nescriselor vede drept limba “construita” sIV, p. 41t)? Cu ce a rezonat (sau cu ce s-a armonizat, cu ce a “cintat” in ton) cimpiul morfemelor ca sa se intimple in limba romana doar acesti 5 termeni care alcatuiesc si un sir logico-semantic deosebit de important? De ce fru se uneste firesc cu un numar atit de limitat de constructii sufixiale - ct, mos (acest mos reprezina, poate, morfemic radicalul stravechi mos, care inseamna la romani intemeietor de comunitate sociala), nte, nza, pt?

Lasam lingvisticii fundamentale cautarea raspunsului la aceaste intrebari (amintind motivul indrumator al lui C. Levi-Strauss: “In mitologie, ca si in lingvistica, analiza formala pune imediat o problema: problema sensului sII. p. 290t ) si ne indreptam acum atentia spre ordinea alfabetica moderna (se poate oare pune intrebarea cu privirea la ordinea termenilor unei limbi dinaintea alfabetelor moderne?) a termenilor din sirul fru. Alfabetul latin da ordinea anuntata. Cel grecesc (si fenician) pune termenul frunza inaintea termenului frunte. Obtinem, astfel, pentru sirul latin fruct, frumos, frunte, frunza, frupt, iar pentru cel grecesc fruct, frumos, frunza, frunte, frupt.

Desi prindr-o procedura mai dura de limitare semantica am putea omologa (pe linia transformarilor aproape unanim acceptate ct>pt) termenul fruct cu frupt, nu o vom face dintr-o ratiune surprinzatoare a limbii romane care se va vedea imediat. Ambele siruri construesc o structura semantica deosebit de importanta pentru vorbitorii limbii romane. In prima - fructul sta inaintea termenului frumos, care frumos este urmat de frunte, fruntea de frunza si frunza ne darueste cu frupt. In a doua - frumosul este urmat de frunza, frunza de frunte si fruntea ne calauzeste frumos la frupt. Am discutat la locul cuvenit despre aceste citiri diferite aI, p. 54-55i. Aici este important sa intelegem ca termenii fruct, frumos, frunte, frunza si frupt simbolizeaza sigur un pol bun (grecii vechi spuneau acestui fel de bunatate ??????) al limbii romane.

Fructul da seminta prin care viul isi transmite in viitor dreptul la fiintare. Frumosul este nu numai categoria fundamentala a esteticii, ci si categoria fundamentala a fiintarii bune, armonioase, placute a omului. Fruntea este nu numai partea superioara a fetii, ci si fata luminoasa a crestetului, a cugetarii pozitive omenesti si tot ce e mai bun, mai ales, mai de seama, mai superior, mai spiritual (nu e vorba numai de calitati umane - poate fi vorba de fruntea unui copac, de fruntea vinului, de fruntea unui cas). Frunza defineste temporal si denumeste spatial colosala structura organica care produce (in perfecta cooperare cu Soarele, apa si substantele minerale) baza vietii pe pamint: oxigenul si materia organica prima. romanii au pus sintagma frunza verde in capul majoritatii cintecelor lor populare (asa cum crestinii au pus sintagma tatal nostru in fruntea cunoscutei rugaciuni) asa de parca ar masura cu ea trecerea ireversibila a Timpului Universal. Fruptul este produsul co-lateral al naturii vii, laptele (a se vedea surprinzatoarea aparitie a grupului consonantic pt si in termenul lapte, si in termenul frupt), casul, mierea, soma activitatii naturale (dar si spirituale). El da posibilitate fiintei omenesti sa-si realizeze menirea sa pe pamint fara intrereruperea brutala a fiintarii altor subiecti vii (ba chiar face posibil si tipul de perfectionare spirituala care urmareste de-solidarizarea omului de cosmosul material, ca in Yoga brahmanica sau in tehnicile budiste de eliberare de suferinta).

Limba romana incepe, cum bine se vede, seria de termeni care au in fata morfema prefixiala fru cu fruct si il termina cu frupt, realizind o constructie logico-simbolica exceptionala, cu valoare clara de univers enciclopedic si existential pozitiv. Si daca vorbitorii acestei limbi se uita (inca!!!) sceptic la aceast colier enciclopedic, este de presupus ca pentru alte civilizatii sau, la limita, pentru careva civilizatii extraterestre, mesajul seriei ar fi unul de mare frumusete, profunzime si umanitate. Daca e de trimis Cosmosului ceva apartinind limbii romanesti (nu intram aici in polemica cu mesajul asemanator al lui C. Noica) ca sa reprezinte cu delicatete intreaga specie umana, acesta ar fi sirul compus de la sine de formidabila morfema prefixiala fru: fruct, frumos, frunte, frunza, frupt.

Intr-o superba cercetare din sec. XIX vestitul lingvist roman din Transilvania, latinistul Timotei Cipariu aV. p. 15i, demonstreaza cu veritabile probe academice ca termenul romanesc frunza este mai vechi decit termenul omolog din clasicitatea latina frondia. El, se pare, este primul invatat roman care ne indeamna sa comparam termenii limbii romanesti cu termenii vechi ai limbii latine, nu cu cei noi, clasici. Latinii cei mai noi au trecut de la vorbirea cu u la cea cu o din frica de a nu fi socotiti rustici, adica conservatori, invechiti, demodati, taranoi, traitori la tara. Latinii cei vechi, arata T. Ciupariu, pronuntau si scriau frundia. Cei noi - frondia.

Or, limba romana a pastrat vie (in termenul frunza) o morfema mai veche pentru denumirea latina a bazei naturii vii (de pe vremea lui Traian si Hadrian). Aceast morfem rustic ataca acum curajos ideea ca ar fi avut loc un transplant brutal, masiv, dominator de limba latina peste graiurile geto-dacice, “disparute’ dupa ocuparea Daciei de catre legiunile lui Traian (transplant care ar fi dus, cica, la moartea graiurilor geto-dace si nasterea latina a limbii romanesti). Sustinatorii acestei teze (intrate, cu parere de rau si in manuale) nu iau in discutie faptul ca romanii nu au distrus barbatii geti si limba getica in Muntenia, Oltenia, Banat si Dobrogea (unde convetuiau destul de pasnic cu getii mult inaintea razboaielor dacice ale lui Traian, fapt conservat si de poemele pontice ale lui Ovidiu), nici cel al ocupatiei partiale a teritoriilor locuite de geto-daci de catre forta cotropitoare a Romei in 106 AD (Moldova, Bucovina, Crisana, Maramuresul fiind teritorii geto-dacice neocupate).

Or, la vremea lui Traian si Hadrian termenul frundia nu avea cum fi importat in Dacia fiindca nu era in uzul latinei oficiale. Plus la asta dacii montani erau la vremea ceia un popor rustic industrializat puternic (metalurgii daci topeau lupe de fier plastic de 40 kg, atunci cind cealalta Europa a descoperit secretul abia dupa sec. XIII; zidarii daci foloseau mortare performante cu proprietati bactericide in zonele umede ale muntilor Suryanul, taiau colosale cantitati de calcar si andezit si construiau cu ele muntii; topografii daci terasau si organizau cosmogonic aceste zidiri; femeile si barbatii daci se imbracau si se coafau elegant, poate mai elegant ca la Roma) care nu traia in bordee, ci in case in doua si chiar trei nivele dotate cu retele de aducere a apei, retele fabricate industrial din lut ars.

Romanii, dimpotriva, erau urbanizati, le placea mult confortul urbei si au facut eforturi mari ca sa urbanizeze si Dacia (Ulpia Traiana Sarmizegetusa, Porolissum etc). Dupa parasirea Daciei tot efortul urbanistic al romanilor s-a prabusit peste noapte si intrebarea cu privire la dezurbanizarea asta pripita a colonistilor romani poate fi inteleasa doar in sensul ca ei erau foarte putini si ca s-au retras impreuna cu legiunile romane. Centrele urbanistice romanesti au aparut tirziu in istorie, mult in urma celor din Bizant si intreaga Europa latinizata (chiar pina dupa cel de al II-lea razboi mondial in Moldova ele nu erau locuite majoritar de romani).

Cum a putut morfema fru sa ajunga un construct prefixial de baza al limbii si artei romanesti (termenul frunza este fundatorul supra-constructiilor frumoase, poetice, spirituale, metafizice ale limbii romane) daca nu a fost adus de la Roma? Din respect pentru latinii cei vechi, spune T. Cipariu, acceptam ca originile limbii romane trebuie cautate in substratul care a alimentat si limba latina a celor mai vechi latini, adica e vorba (cel putin) de timpul primelor regate si republici latine (si chiar, poate, de timpurile Troiei, lucru sugerat de aparitia pe mai multe zidiri dacice a literelor feniciene). Si tot din respect pentru realitatile rustice ale istoriei vechi si moderne ale spatiului carpato-danubian-pontic trebuie sa indraznim sa-l punem (in cercetarea stiintifica) pe ru fata-n fata cu ur. Spatiul rustic care a creat cele mai importante simboluri geometrice ale omenirii inca in preistorie, la originea omului modern, merita onoarea asta. “Originea unui simbol pretuieste cit descoperirea unei dinastii de faraoni”, spunea la timpul lui Mircea Eliade aIV, p. 47i, intr-un moment cind interesul pentru istoria scrisa mai domina inca interesul pentru simbolurile din preistoria care a creat unghiul si liniile paralele, triunghiul si rombul, zig-zagul si spirala, meandrul si elipsoidul.

Din respect pentru acele timpuri de glorie ale neamului omenesc ar trebui sa vedem daca nu cumva termenul romanesc carne este mai vechi decit noul termen latin caro, care a degenerat din vechiul termen latin carnis; tot pe acelasi registru de cercetare sta si termenul romanesc minte, care este mai apropiat de cel vechi latin mentis, decit de cel nou - mens. Tot aici trebuie sa propunem pentru cercetare fundamentala vechimea relatiei romano-latine munte-mons, data fiind importanta muntelui ca loc sacru la romani si, mai ales, la daci (“quaeque suum Dacis donat clementia montem”, spune un istoric latin). Un loc deosebit in cercetarile lingvistice trebuie sa-l ocupe si fenomenul lingvistic romanesc casa-curte (casa-curtis la latinii cei vechi si domus-aula la cei noi), pastrat in forme lexicale deosebit de bogate la romani pina in zilele noastre si cu sensul de curte domneasca, palate boieresti, constructii manastiresti sau taranesti (cum o dovedesc cu prisosinta vechile colinde sau descintece). Parerea noastra este ca a venit timpul ca cercetarea fundamentala a limbii romane sa se lepede de aducerea din vechiul substrat indo-european doar a termenilor marginali si regionali si sa vada daca nu cumva termenii cei mai mportanti ai spiritualitatii si fiintarii (cum ar fi viata, suflet, gind, soare, moarte, timp, nastere, cunoastere) vin direct tot de acolo, de pe fundamente stravechi de actiune spirituala.

O buna parte din oficialitatea lingvistica romaneasca sustine ca denumirea laptelui la romani a venit din latina prin transformarea de ordin general ct>pt - lacte>lapte. Dar romanii cei noi ziceau laptelui lac. Cei vechi ziceau lacte. Iar sanscrita dovedeste ca termenii cu pt sint deosebit de vechi: sapta-sapte. Daca pentru fapt avem la latinii cei noi factum (dar el nu are splendorile faptului si, mai ales, ale fapturii, cum demonstreaza magistral C. Noica aVII, p. 271-278i), atunci pentru pt din soapta etimologiile latine sint inlocuite nefiresc cu cele noi, bulgaresti - rom., a sopti din bg., septja aIII. p. 928i. Ba si denumirea apei (apa, la romani; acua la romani; ap>apas, la vechii indieni si persani) vorbeste despre o vechime a consoanei p in limba daco-romana deosebita de cea latino-romana din epoca lui Domitian, Traian, Hadrian si Aurelian (cind populatia geto-daca s-ar fi latinizat peste noapte cu forta si cu maritarea fortata a femeilor dace neurbanizate cu veteranii urbanizati din legiunile romane, veterani care nici macar nu erau in majoritatea lor vorbitori de limba latina). Noi am demonstrat in “Drumul spre Kogaionon” (Basarabia, Chisinau, 1998, p. 256-268) ca nu mai putem trece cu vederea in cercetarea originilor limbii romane legatura clara a unor radicali care unesc formele lichide primordiale apa si lapte, spalatul si pastoritul etc cu vechiul substrat indoeuropean, nu cu cel latin din epoca clasica traiana si aureliana.

Mai propunem aici (cu titlu de ipoteza) ca punerea articolului la finele cuvintului (ca in romana, albaneza si bulgara) (la romani punerea articolului la finele numelor de familie este un vechi fapt lingvistic pe care abia timpurile moderne l-au europenizat - vezi, de pilda, la Ureche: “Mihul hatmanul si Trotusanul logofatul, dimpreuna cu altii carii era…”) sa fie cercetat ca un procedeu lingvistic primordial, de origine, rustic, preistoric si, se pare, noile limbi europene, istorice, demonstreaza cu destula eleganta posibilitatea unei asemenea ipoteze. Mai mult decit atit: vorbitorii acestor noi limbi europene au acceptat cu usurinta si scrisul, si urbea, lucru care nu se poate afirma despre vorbitorii limbilor cu articolul pus la finele cuvintului.

Urbea si scrisul au mers mina in mina in Rasaritul Apropiat, Egypt, Grecia si Roma, au fost jinduite si folosite de citre locuitorii acelor civilizatii, care au prelungit in scris si activitatea religioasa, si pe cea economica, si pe cea de cunoastere, si pe cea de continuitate gentilica si etnica, dar mai ales pe cea de dominatie politica si civilizatoare. Disparitia unor popoare, cetati, civilizatii a insemnat acolo si disparitia urbei, si disparitia scrisului. Omul care a locuit in spatiul carpato-dunarean inca de la obirsia sa nu a iubit urbea, ci acea primordiala si rustica “civilizatia casnica”, cum o defineste Alecu Russo inca la 1855 aIXi.

Acelasi lucru se poate spune si despre urmele civilizatiei Romei in spatiul balcanic si dunarean. Dupa plecarea romanilor din Dacia principalele produse ale acestei civilizatii, scrisul si urbea, au fost abandonate imediat de catre populatia ramasa in regiune. E de presupus ca oamenii care au abandonat si urbea, si scrisul in spatiul de geneza al limbii romane nu erau romanii obisnuiti si cu aceste agregate ale Romei, dar si cu desfatarile urbei: circul, taverna, baile publice, caldarimul, notarea evenimentelor istorice sau economice, “invesnicirea” cu ajutorul epitafelor de pe lespezile mormintelor sau a statuelor, prestarea serviciilor publice, iclusiv cele de “fuck-house” sau “fuck-parade” etc. Or, majoritatea istoricilor romani continua sa caute cu infrigurare dovezile scrise ale istoriei dacilor si protoromanilor, cauta cu inversunare scrisul la geto-dacii care l-au desconsiderat (din motive neelucidate inca) ca procedura de desavirsire morala si spirituala, asa cum au desconsiderat si urbea, si produsele ei amorale.

Or, noi sintem convinsi ca dovezile corecte ale spiritualitatii geto-dacilor in spatiul carpato-danubian pot fi scoase la iveala acum doar prin cercetarea arheologica multidisciplinara (care are deja dovezi ca dacii au fost, poate, cea mai tehnologizata civilizatie rustica a omenirii - pilda demna de urmat pentru viitorul fiintarii omenesti, care se intrezareste sumbru in perspectiva dezvoltarii megapolisului si a depozitarii ireponsabile de informatie pe webservere).

Evul Mediu romanesc, crestin ortodox, urban, dotat cu scrisul slavon (nu cu cel grecesc), apoi latin, a poposit in principatele romanesti tirziu si nicidecum ca un fenomen de masa, ci ca unul de uz negustoresc si manastiresc, de import. Lipsa urbei si a scrisului, cum dovedeste multimea exceptionala (mai ales) a monumetelor arhitecturale si picturale romanesti, bogatia miturilor, a poeziei populare de dragoste, a incantatiilor pagine, a descintecelor, a colindelor din care lipseste calul, a obiceiurilor ritualice de nastere, nunta si moarte, de venire a Anului Nou sau a sarbatorilor solstitiale si, mai ales, splendoarea fenomenala, intelectuala si enciclopedica a folcolurului copiilor, demonstreaza o continuitate rustica a civilizatiei carpato-danubiene care este mult mai veche decit venirea romanilor. Dacii au facut parte din acest spatiu de limba si spiritualitate si revenirea totala la normalitatea rustica dupa parasirea Daciei de catre romani surprinde tocmai aceasta calitate primordiala “casnica” a poporului carpato-danubian, calitate care, cum observa cu geniu Alecu Russo, nu e “nici civilizatia Romei, nici varvaria hunilor”.

Or, refuzul vietii urbane si a scrisului, refuzul asa zisei intrari in istorie prin aceste inventii ale omului, nu a insemnat ca oamenii din aceste spatii nu au cunoscut o bogata viata spirituala sau metode bune de depozitare si transmitere a informatiei vitale. Viata spirituala in spatiul balcano-carpato-pontic, mai ales ca o de-solidarizare de cosmosul material in sens vedic (de mgunele ignorantei), a fost pentru Europa antica focarul de unde au roit importante simboluri ale modernitatii actuale. Orfismul, cultul lui Dionisos sau Sabasios, o multime de alte zeitati trace, preluate de civilizatia elena, aici si-au avut patria. Dar mai inainte, mult mai inainte, in spatiul carpato-danubian si balcanic a aparut casa si casnicia (vezi “imensul” sat paleolitic de la Molodova, de pe Nistru, unde s-au descoperit 5 nivele de locuire din musterian cu mostre de arta din acea vreme primordiala: “gravura in ocru, incizii in forma de linii, curbe, zigzaguri”, cum scrie Ilie Borziac), imblinzirea animalelor si agricultura, metalurgia nativa si ceramica, obiectele de uz casnic si sculpturile din lut modelat si ars, templul (si arhitectura), ca loc de intilnire spirituala a Cerului si Pamintului cu Omul. Principalele simboluri geomtrice (unghiul, triunghiul, rombul, cercul si elipsa, meandrul, spirala si virtejul, zig-zagul, incizate mai intii in lemn, os si piatra) tot aici, in bazinul fluviului sacru Dunare (bogat in sare si metale, in lemn si poame, in pasari, pesti, insecte si animale, in munti si cimpii, in ape si pasuni, in ierni dure si veri ne-aride) isi re-descopera originea. Aici, in spatiul cartografiat de Gordon V. Childe (autorul termenului “revolutie neolitica”) inca in 1929 (in a doua lucrare a sa, ramasa destul de necunoscuta si “incomoda”, The Danube in Prehistory) s-au intimplat minuni simbolice spirituale aflate inca in arhivele secrete ale istoriei omului.

Arhitectura casei si a portilor, ca fenomen de masa, utilizarea perfecta a arcului de cerc si a celui eliptic in combinatie armonica cu stilpul si zidul, pictura si sculptura obiectelor de uz casnic, broderia, covorul (toate dotate chiar si astazi din ambundenta cu cele mai stravechi simboluri geometrice) au fost la un nivel ridicat de utilizare spirituala in spatiul carpato-danubian mult inainte si mult dupa plecarea romanilor din Dacia. Asa se lamureste faptul ca nasterea unui “nou” stil arhitectural in constructia de biserici ortodoxe nu a intirziat sa apara la inceputul secolului XV in Moldova lui Alexandru cel Bun si Stefan cel Mare. Triconcul manastirilor moldovenesti o fi el de import, dar “casnicia” lui e locala, multimilenara, si se trage de la unghiul incizat la Mitoc. Pictorii romani din Evul Mediu au atins in scurt timp o inalta maiestrie artistica in pictarea icoanelor, lucru care a dus la o alta exceptionala inventie strict romaneasca: pictarea exterioara, murala a bisericilor ortodoxe romanesti din Bucovina. Mesterii zidari si arhitectii romani au construit intr-un timp record o multime de edificii religioase folosind cu pricepere legile stilpului vertical sI ale unghiului, ale arcului de cerc si ale celui eliptic, ale perspectivei gotice si ale interferentei patrat-cerc, interferenta pe care au trecut-o cu usurinta de invidiat in planul dreptunghiului, al cercului si al elipsei, in desfasurarea turnurilor triconcice, in orientarea cosmica a edificiilor de cult si a caselor, cit si in armonizarea lor cu fenomenele cosmice si naturale. Maretia Putnei sau a Moldovitei, a Neamtului sau a Voronetului, nu a trecut, insa, paradoxal, si in constructia urbana din acele timpuri. Tirgurile medievale romanesti rimin inca mult timp niste aglomerari de case urite in care romanul nu vroia cu indaratnice sa locuiasca. t8q5qh

Or, toate aceste inventii, aparute parca de la sine, folosite cu pricepere in arhitectura crestina monumentala din Evul Mediu romanesc, existau catre acel moment in arhitectura miniaturala, rustica din spatiul balcano-dunarean. Construitul frumos al caselor si locurilor sacre, incizarea elementelor constructive ale casei si templelor cu desavirsite figuri geometrice (rombul, elementul principal ale acestor construiri simbolice, este numit de taranul roman “titina lumii”, vezi Silvia Paun, Ideintitati europene, Editura Tehnica, Bucuresti, 1995), inlantiute in adevarate siruri simfonice geometrice, ridicarea casei si a templului in locurile sacre ale stramosilor (cum demonstreaza “Mesterul Manole” unul din cele mai celebre mituri de constructie sacra a omenirii), dotarea fiecarei case cu un mic altar sau spatiu sacru (de regula in partea ei nordica sau rasariteana, lucru care se regaseste si la populatiile geto-dacice, si la cele dinaintea lor) nu a fost intrerupt in aceste locuri de la inceputurile vetii sedentare a omului.

Nu numai bisericile (cazul bisericii Manastirii Putna din Bucovina, proiectata si construita in doar citeva luni ale anului 1467), ci si podurile, cetatile, casele seniorale, drumurile se construiau rapid (fapt care demonstreaza inalta organizare a procesului muncii), frumos (sub aspect arhitectural si plastic) si trainic (sub aspect ingineresc) (dar toate aste numai in mediul rural - existind o mare diferenta de stil intre arhitectura saraca a tirgurilor si arhitectura bogata a spatiului rural romanesc). Ca toate acestea nu erau de imprumut o dovedeste clar mitologia romaneasca unde miturile si riturile de constructie au atins desavirsiri poetice si filosofice de negasit in alte parti. Toate aceste costructii se mai faceau pe un fagas lingvistic de exeptie in care creatia poetica anonima, rustica atinsese culmi exceptionale si unde morfema fru era fundatoare si la ea acasa.

Sa ne oprim, insa, aici cu cercetarea arheolingvistica (adica arheologica, arhitecturala si de origine-inceput, vezi gr., ????, inceput, principiu de baza, putere) fiindca provocarea noastra tinteste, cum am anuntat din capul lucrarii, alt subiect - dedublarea reprezentarilor umane si cautarea (prin investigatie stiintifica) a leaganului lor comun. Vom pune, totusi, inainte de a purcede mai in voie spre tinta declarata de capo, o intrebare mai putin galanta pentru obisnuita cercetare lingvistica: cum a fost posibil ca limba romana, singura, de la sine, fara efort uman sa construiasca (in sens sanscritic) morfema fru si s-o foloseasca doar pentru cei 5 termeni, uniti (tot de la sine), intr-un spectaculos mesaj simbolic si enciclopedic ce defineste si baza vietii naturale si a celei spirituale de pe pamint?

Raspunsul la aceasta intrebare nu este simplu si va putea fi apropiat de limitele cercetarii academice doar dupa serioase (fiind vorba de spatiul balcano-danubian trebuie sa lamurim numaidecit acest termen cu nuantele corect si altruist) “investigatii stiintifice” de la care cerem si noi, ca si Claude Levi-Strauss, “sa ne faca cunoscute cauzele”. Dar o orientare a cercetarii (o cercetare a metodei cercetarii) se poate, desigur, face chiar acum. Trebuie, iata, sa ne obisnuim mai intii cu gindul ca dincolo de cimpul vorbitorilor activi ai limbii romane exista o structura misterioasa a acestei limbi (ca si a celorlalte limbi naturale), neconceputa si neconstruita de om, un cimp verbal (fonemic, morfemic, semantic, bital), un logos-acum sau vac-acum care organizeaza si construeste de la sine, sanscritic, anumite morfeme in anumite cuvinte (adica con-structuri logico-simbolice) spre binele si folosul acestor vorbitori (fara, insa, ai consulta in vre-un fel). Adica, se vede, trebuie sa tragem atent cu urechea la ce spunea odinioara (veacul 5 BC) inteleptul chinez Lao Tzu: “Cind s-a facut ordine, au aparut denumirile. Fiindca au aparut denumirile, trebuie sa stim limita lor de intrebuintare. Cunoasterea limitei ajuta sa ne salvam de pericol”. aVIII, 32i

Trebuie sa mai accentuam ca intrebarea privitoare la morfema prefixiala fru pune in structura metodei noastre si obligatia tandra de a-i da o vechime demna de frumusetea ei (care n-o imbatraneste in vre-un fel - fiindca termenii fundati pe ea sint deosebit de pretiosi si nu revendica nici un fel de schimbari de la om, dar nici nu le permit). Aceasta vechime sta acum (atita permite limita actuala a investigatiei stiintifice) in acelasi loc pe timeline-ul lui Homo Sapiens ca si termenul latin frundia, folosit de latinii cei vechi. Tinind cont si de faptul ca romanii au pus sintagma frunza verde in capul majoritatii cintecelor lor vechi (batrinesti) trebuie sa mai postulam ca termenul este deosebit de important si sub aspectul organizarii de la sine a constructiilor poetice ale romanilor, adica a limitelor de rima, metrica si (in virtutea dependentei structurilor rima-metrica de cintec, melodie, ritm, armonie) muzica. Toata vechea si noua poezia si muzica a romanilor este dominata de constructul semantic, metric si silabic frunza verde, care, la rindul lui, este dominat de morfema primordiala (hai sa-i spunem asa din respect pentru extraordinara cercetare a batrinului T. Cipariu) fru, care a aparut de la sine in cimpul nevazut ce da limbii romanesti cuvinte si limite de intrebuintare a cuvintelor “pentru a ne salva de pericol”. Batrinul Lao Tzu stia de la cei mai vechi oameni: cind au aparut denumirile au aparut si limitele lor de intrebuintare pentru a nu se indeparta prea tare omul de locul sau paradoxal in marele concert spiritual si material al cosmosului. Or, prin adverbizarea sa cu toate stadiile trecatoare ale curgerii anului solar carpato-danubian si ale lunii crescatoare-descrescatoasre pe cerul de taina al noptii, si ale precesiunii polului Nord ceresc in imediata apropiere a Caii Laptelui, termenul frunza devine un construct fundator si de intelepciune, si de arta.

Ce are aceasta polemica prefixiala cu “dedublarea reprezantarilor” si cererea drastica adresata de Claude Levi-Strauss “investigatiei stiintifice” de a gasi leaganul lor comun? Fara sa ne orientam cercetarea spre vre-un proiect fulminant de lege universala indraznim sa punem acum o mica oglinda in fata morfemei romanesti fru si sa vedem ce se intimpla dincolo, in oglindirile indice ale limbii romanesti (oglindiri care l-au pasionat atita pe Eminescu), termenii pe care ii formeaza morfema prefixiala de oglindire fur… Inca in lucrarea despre sirul fruct, frumos, frunte, frunza, frupt noi am promis ca vom realiza cindva cercetarea si oglindirea asta. Atunci, insa, nu ne preocupa atit de tare problema dedublarilor (desi calaream tot calul falos, termen convergent spre fala de la falus, al lui Claude Levi-Strauss).

Si lista termenilor care au in fata morfema fur este mica de tot in limba romana. Am curatit inventarul de variante si imprumuturi recente si am ajuns la o lista de 8 termeni. Iata-i: fur, furca, furie, furis, furnica, furtuna, furuncul. Pentru vorbitorul limbii romane este vizibil (sic!!!) ca oglindirea lui fru a dus si la oglindirea-polarizarea sensului termenilor pe care ii formeaza morfema oglindita fur. Toti termenii citati mai sus definesc o stare negativa, dureroasa, primejdioasa, stare care trece dincolo de limitele normalitatii convetuirii sociale a omului. Furul este un hot, furca - strapunge (chiar si cea de tors), e un fel de sulita, furia creaza mult rau, cel care se strecoara pe furis aduce binele doar la limita inversiunilor, furnica - pisca, furtuna - distruge, furunculul este o buba (ultimul termen poate fi deletat daca se dovedeste importul lui sigur din limba franceza).

Si, iar, trebuie sa recunoastem ca acest proces de inversare a sensului termenilor lingvistici in urma schimbarii algebrice a locurilor fonemelor u si r din morfema fru nu depinde de vorbitorii limbii romane. Cimpul formator al limbii romane a transportat automat noii termeni la polul opus al primilor (cum sa nu pomenesti aici de bine automatul cosmic de care vorbeste de atita timp academicianul Mihai Draganescu!!!). Aducerea in prim plan a altor citiva termeni din preajma acestei serii - ca uragan, urit, ursuz, urgie, ursitoare, urs etc ne da putere sa mergem cu destula comoditate mai departe in investigatia noastra (chiar daca termeni ca urma sau urmas nu vor sa intre in structura celor citati mai sus) (poate din aceleasi motive din care termenul mama nu se lasa de consoana dulce m in majoritatea limbilor indo-europene).

Or, limba romana “stie” de la sine ca termenii cu fru in fata definesc lucruri pozitive, bune, iar cei cu fur - negative, rele. Loteria sau decizia inerenta a factorului uman la acest nivel de formare a denumirilor si a limitelor de intrebuintare a lor este exclusa. Fru formeaza in limba romana termeni opusi ca sens lui fur. Oglindirea (partiala) a unei morfeme a polarizat (dedublat) un intreg cimp de termeni articulati ai limbii romane, iar o mica lista de termeni indo-europeni apropiati (sturm, storm, burea) arata ca dedublarea lingvistica cercetata de noi poate fi urmarita cu succes si in alte limbi si civilizatii (de pilda: termenii Ur si Uruc care au denumit primele orase ale lui Homo Sapiens in Mesopotamia).

O limba naturala isi alege (sau isi tese) cuvintele (constructurile logico-simbolice articulate) cu o logica bitala de fier, in baza unor armonii si metrici informationale care nu pot fi cunoscute (inca! - dar cerem de la Cer un cerc /sic!!!/ pentru investigatia stiintifica ca sa afle). Fiindca, cum s-a demonstrat, limba romana mizeaza doar pe frumos, nu si pe frubos, frudos, frugos, fruhos, frufos, frulos, frukos, frunos, frupos, frusos, frutos, fruzos, fruvos etc

Intr-o comunicare prezentata acum citiva ani la o importanta reuniune stiintifica NATO ARW, care discuta problemele civilizatiei urbane, autorul actualei cercetari arata aVI, p. 303i ca inca la inceputul Neoliticului se poate constata o polarizare clara a civilizatiei lui Homo Sapiens; o parte a mers pe drumul nou al urbei, al orasului (in special Sumerul cu primele sale orase Ur, Uruc, Eridu), iar alta, in special Old Europa (termen pus in uzul stiintific de Marija Gimbutas) danubiana si nordpontica, pe drumul vechi, primordial, al dezvoltarii rustice, agrare, satesti (termenul romanesc pentru asezarea rurala sat coincide exact fonemic cu termenul sanscritic care denumeste existenta). Cercetarea noastra lua atunci in discutie evenimente lingvistice, nu arheologice. Noi urmaream evolutia in timp si spatiu a morfemelor ar si ur si a polarizarilor lor. Ce a adus urbea omenirii? Ce a nascut valoros civilizatia comunitatilor rustice, pastoresti si agrare dinaintea urbei? Ce lectie trebuie sa invete megapolisul, urbea construita fara limite (lectie care sa salveze de pericol), de la comunitatile agrare, care locuiesc tinind cont de limitele lor de natura, adica de frunza verde? Exista vre-o legatura intre termenul neolitic ar (de baza prin a ara in majoritatea limbilor si civilizatiilor indo-europene) si cel predinastic Ra? Exista vre-o legatura intre termenii romanesti pentru aparitia soarelui dimineata - rasare - si pentru soarele care apune - rapune (Ra sare, Ra apune?).

Intrebarile acelei cercetari se regasesc si aici din simplul motiv ca buletinul de stiri anunta si in toamna anului 2000 furtuni naturale (in Anglia, Franta, Italia) si tehnologice (la benzinarii, pe autostrazile blocate de soferi, in violenta de pe Internet, dar si in tunelul ucigas din Austria) care au lovit tragic arhiurbanizata Europa de Apus. Ordinea excesiva, ca si haosul excesiv, nu ne salveaza de pericol. Daca structura oras-sat (urban-rustic) nu va fi armonizata si balantata viitorul fiintarii omenesti pe pamint va obtine de la asa zisa loterie cosmica tot mai putine sanse. Fiindca din zona care se afla dincolo de posibilitatile de influenta a vorbitorilor limbii romane structura fonemica fru se opune cu strasnicie structurii fonemice fur si, prin acest conflict, care nu are natura umana, pune limite de intrebuintare a denumirilor si ne salveaza de pericol.

Iar baza inerenta de actiune a omului in acest domeniu este atit de potrivnica fiintarii omenesti, incit provoca convulsii dureroase structurii ne-inerente care a creat termenii fundatori ai limbilor omenesti. Si ea ii deleteaza mereu fara mila. Limbile, ca si omul, se afla sub vremi si sub trecerea vremii, si, desi este deosebit de miloasa (ne daruieste viata spirituala, acest frupt nespus de dulce), nu iarta nimic, nu iarta pe nimeni.

Ajunsi aici, in inima vechii Europe, sa facem inca un salt in timp. Sa mergem inapoi, in paleoliticul european din mileniul 32 BC. Atunci au aparut in unele pesteri din Franta si Spania primele reprezentari naturale realizate de oameni. Mamutii, bizonii, renii, caii pictati in acele pesteri au pus capat comparatiilor stiintifice dintre actiunea omului de a construi (o sulita, un topor de piatra, o bita, un impungator) si “ideea” ciorii de a ridica o nuca in aier si a-i da drumul peste pietre pentru a se zdrobi (ca sa iasa la iveala miezul gustos). Dar, intrucit acele prime reprezentari nu au fost realizate nici cu ochiul, nici cu fruntea, nici cu buzele sau gitlejul (formatorul vorbirii articulate) ci cu acelasi “instrument” care crease deja bita, sulita, toporul, cutitul de piatra, strapungatorul etc intrebarea pe care o punem in continuare devine extrem de provocatoare: nu cumva creatia tehnica a miinilor omenesti a fost dedublata, polarizata in constructuri artistice si simbolice de acelasi cimp spiritual care polarizeaza de la sine constructiile lingvistice fru si fur?

Se stie ca indepartarea gindirii budiste de inerent a dus la scoaterea Sinelui Universal, Cosmic (Purusha) din unitatea si trinitatea brahmanica (corp fizic, corp mental, sine). Dar pentru a lamuri unele fenomene ale fiintarii ne-inerente budistii au trebuit sa aduca in uz citiva termeni care ocupa cumva locul Sinelui. Este vorba de lumina pura, de inima si formele ei de fiintare spirituala, de mentalul obisnuit si cel fundamental, de ceea ce acumuleaza carma actualei fiintari si o transmite pentru alte reincarnari - tot termeni fundatori ai gindirii budiste. Credinta profunda a lui Buddha in ne-inerenta Cosmosului a scos din structura constructurilor logice acceptate de metoda lui un termen care era ne-inerent de la sine. Lantul reincarnarilor arata deja pe atunci (600-500BC) ca Sinele era dedublat de la sine, polarizat si chiar echilibrat de partile lui opuse, care sint cumva influentate de trecutele fiintari odata ce el poate acumula noi entitati spirituale prin gnoza sau asceza. Sinele, ca si tot ce are existenta, are Sus si Jos, Dreapta si Stinga, Fata si Spate. La rindul lor, fiecare din aceste parti se afla in legaturi de relativitate, polaritate si simetrie cu partile sale constructive (care, la rindul lor, sint modificate profund atit de structurile exterioare, cit si de cele interne). Aducerea acestei discutii in parlamentul metodei noastre nu urmareste nici sa-i impace pe brahmani cu budistii, nici sa atraga pe cineva in aceste doua religii fundamentale ale omului, producatoare active de profunda si extrem de benefica (pentru fiintarea omului) spiritualitate. Tinta acestei cotituri (in sensul Kehre al lui Heidegger) este sa ocoleasca acum atent atit intrebarea cu privire la prezenta Creatorului in actele omenesti, cit si la utilizarea libertatii de creatie pe care omul a primit-o de la Creator.

Tinta noastra nu scoate din structura gindurilor omenesti nici dorinta patimasa (deci iresponsabila) a lui Darwin de a sti cum creaza Dumnezeu, nici parasirea prin altruism a lumii suferinde pentru a scapa de suferintele proprii, cale convergenta tot spre egoism si inerenta. Alegerea realitatii de fiintare fara suferinta dintre posibilitatile de fiintare o face cu putere nu numai foamea de aer, de hrana, de sex sau de echilibrul frig-cald, uscat-umed, lumina-intuneric, proprie tuturor vietuitoarelor organice. Din clipa cind a intins mina si a construit altceva decit exista in structurile obisnuite ale posibilitatilor naturale, fiinta omeneasca prabusise deja un copac urias pentru a uni secantic malurile diferite, paralele ale aceluias riu (pentru a nu se ajunge si a se ajunge la celebra fraza a lui Pascal: “oamenii se ucid doar fiindca traiesc pe malurile diferite ale aceluiasi riu”). Actiunea acelui om primordial parca vroia sa spuna ca structurile obisnuite ale realitatii nu-si mai pot sustine existenta si au nevoie de actiunile omenesti, spirituale, virtuale, pentru a o proteja. Oamenii, aceste fiinte constiene de trecerea timpului, adica de moartea lor in timpul care vine, deveneau si instrumentul principal cu ajutorul caruia poate fi salvata (sau ocrotita) insusi structura vietii pe pamint. Propozitia din tetrada lui Heidegger ajunge in topul necesitatilor umane (in contextul dependentei serioase a existenteii viului pe Pamint de decizia egoista a oamenilor de a nu reduce la nivel global activitatile producatoare din cauza revoltelor sociale - vezi, de pilda, celebra lucrare a lui Martin Heidegger “Intrebarea cu privire la tehnica”). In miinile construitului omenesc sta acum chiar posibilitatea de fiintare a omului in timpul cel mai apropiat. Viitorul poate fi intrerupt de infulecarea lacoma si iresponsabila si a unei placinte romanesti, si a unui clapon american.

Desi ploaia rece de toamna, inca, nu patrunde in casa, adica in cel mai minunat construct omenesc, suvoaiele ei maresc cu putere sovairea omului. Din clipa cind mina s-a intins si a desenat cu o creta bizonul si pina la intinderea minii pentru a apasa butonul care porneste televizorul, ce a mai aparut dramatic intre realitatea de fiintare si posibilitatile de fiintare ale omului? A aparut simbolul, constructul logico-simbolic, simetria si polaritatea acestui simbol, actiunea orientata, spatiul de actiune (cum spune Heinz Verner), unghiul si rombul, triunghiul si meandrul, spirala si tri-line-ul, liniile paralele si zig-zagul ca o prelungire fireasca a informatiei despre lucrurile si fenomenele necesare fiintarii omenesti. Prin optica matematica a acestor simboluri efectul vedic care isi naste cauza nu mai pare atit de paradoxal si zeitele indice nasc fara remuscari gnostice tatii care le vor naste pe ele.

Asa ajungem sa unim efortul de cercetare a unui modest construct al limbii romanesti cu structura simbolismului natural si paradoxal al omului si sa re-amintim ca aceste constructuri fenomenale (si fenomenologice) logico-simbolice, care reflecta, vorba Simonei Weil, insusi esenta geometrica a Cosmosului, aceste proiecte de actiune umana organizata logic intr-o perspectiva de trecere ireversibila, necrutatoare a timpului, au aparut in Sud-Estul Europei, in spatiul carpato-danubian-pontic. Ele au polarizat prin veritabile simetrii (la timpul lor - 30.000-11.000 BC) constructurile imagistice, naturaliste si articulate ale omului din Sud-Westul Europei si au provocat intregul salt civilizator urmator. Omul actual s-a nascut in leaganul care a dat lumii constructurile logico-simbolice, acolo unde unghiul-actiune s-a polarizat simetric in romb, cruce sau zig-zag. Omul actual nu s-a nascut in Sumer, ci la Mitoc - Dealul Galben, Botosani, Nord-Estul Romanei, acolo unde prin anii 26.000 BC cineva a incizat pe o bucatica de os primele unghiuri polarizate, primele dedublari, prima tablita a inmultirii, impartirii, adunarii si scaderii in baza numarului 3 si a multiplilor lui 6 si 9. Nu in baza celor 10 degete ale miinii si mult, mult mai devreme decit cred destui oameni din cercetarea moderna ca omul a inceput sa numere... Si cam pe atunci cind sintagma “civilizatie casnica”, introdusa in uzul stiintific de romanul Alecu Russo aIXi pe la 1855 (de la 13 februarie 1855 seria de articole cu titlul “Cugetari” a inceput sa apara in revista “Romania literara”), a ingradit dihotomic limitele omului carpato-dunarean care s-a intimplat sa fie stramosul spiritual al tuturor sapientilor moderni.

REFERINTE

I. A. Vartic, Magistralele tehnologice ale civilizatiei dacice, p. 53-58, Chisinau, Basarabia, 1997 (vezi in Internet www.angelfire.com/journal/dacians )

II. C. Levi-Strauss, Dedublarea reprezentarii in artele Asiei si Americii. Renaissance, L’Ecole libre des hautes etudes, New York, vol.2-3, 1944-1945, p.168-186. Noi indreptam cititorul din Romania spre cartea lui Claude Levi-Strauss “Antropologie structurala”, Editura politica, Bucuresti, 1978, p. 291
III. Dictionarul explicativ al limbii romane, Editura Academiei romane, 1975
IV. Mircea Eliade, Fragmentarium, Humanitas, Bucuresti, 1994, p. 41
V. Timotei Cipariu, Introducere in lingvistica, V I, p. 15, Editura Academiei, Bucuresti, 1987
VI. A. Vartic, Urban Problemss Across Two Millenia, NATO ASI Series “Scientific and Tecnological Achievments Related to the Development of European Cities”, Kluwer Academic Publishers, Dordrecht/ Boston/ London, 1996
VII. C. Noica “Cuvint impreuna despre rostirea romaneasca”, Editura Eminescu, 1987, p. 271-278
VIII. Lao Tzu, Tao Te Thing, DOVER PUBLICATIONS, INC. Mineola, New York, p. 29 sau “Drevnekitaiskaia filosofia”, T. I-II, t. I, str. 125, Misli, Moskva, 1972.
IX. Alecu Russo, Cugetari, II, XIV, p. 119, in Alecu Russo, Opere, Literatura artistica, Chisinau, 1989. Citatul din Alecu Russo este urmatorul:”…Parasirea Daciei de romani dadu noul popor prada varvarii; de la a treilea pina la a unsprezecelea veac, in carele se mai linistesc navalirile popoarelor, si rasaritul Evropii isi ia o asezare mai statornica, neamul roman se mistuie sau de-abia se zareste in istorie cind si cind. Insa in loc de a peri, nenorocirile politice slujasc a intari neamul. Ele dizvoltesc in urmasii coloniilor o civilizatie casnica (italicul ne apartine, a.v.) ce nu-i nici civilizatia Romei, nici varvaria hunilor, si nasc limba, naravurile, duhul si nationalitatea noua romana, pe risipurile agricole si religioase a societatii vechi…”