f8t7to
Limbajul pedagogic reprezinta un tip de discurs specific orientat asupra activitatii de educatie in vederea legitimarii acesteia in plan teoretic si la nivelul actiunii practice ( Reboul, Olivier, , . ).
Conceptul de limbaj pedagogic defineste situatiile generale, intermediare si operationale care apar in cadrul actiunii educationale, la nivelul (co)relatiei de comunicare existenta intre subiectul educatiei - in calitatea sa de emitator si obiectul educatiei, in calitate de receptor. Aceste trei situatii evidentiaza functiile limbajului pedagogic, a-bordabile din perspectiva unei analize semiotice ( Salavastru, Connstantin, , .-): a) functia generala, de angajare a limbajului, natural si elaborat, in proiectarea si realizarea actiunii educationale in diferite medii interne (ambiante educationale) si externe (campuri psihosociale); b) functia specifica, de angajare a "sistemelor de semne lingvistice si/sau nonling-vistice" care mijlocesc realizarea actiunii educationale "ca urmare a impactului comu-nicational dintre emitator si receptor"; c) functia concreta, de angajare a mesajului educational care determina diferite transformari la nivelul personalitatii receptorului, evaluabile in plan cognitiv, socioafectiv, actionai.
Tipurile de limbaj pedagogic sunt evidentiate de G.F. Kneller pe fondul clasificarii ramurilor pedagogiei in doua domenii de referinta:
- domeniul pedagogiei generale care "consta, in esenta, din recomandari pentru practica educativa", realizate prin "metodele de predare si de programare (...) si prin numeroase scrieri etice si general-filosofice"; care solicita, in ce amai mare parte, un limbaj normativ, prescriptiv,
- domeniul stiintei educatiei care valorifica cercetarile pedagogice realizate inclusiv- "prin capitolele educative ale stiintelor comportamentale".
in aceasta perspectiva, pedagogia generala solicita, in cea mai mare parte, un limbaj normativ, prescriptiv, iar stiinta educatiei un limbaj descriptiv, care tinde sa devina din ce in ce mai tehnic si uneori chiar artificial ( Kneller. George, F.. , . ).
Tipurile de limbaj pedagogic evolueaza, insa, in functie de specificul fiecarei stiinte a educatiei, in contextul perfectionarii strategiilor de cercetare intra, inter si trans - disciplinara, angajate, la diferite niveluri de generalitate. in plan teoretic si aplicativ. Se poate vorbi astfel de un tip de limbaj pedagogic specific teoriei educatiei, teoriei instruirii/didacticii generale, teoriei curriculumului, sociologiei educatiei, psihologiei educatiei, managementului educatiei etc.
Toate aceste tipuri de limbaj valorifica nucleul epistemic tare al stintelor educatiei, situat la nivelul conceptelor pedagogice fundamentale, de baza: educatie, sistem de educatie, finalitatile educatiei, proces de invatamant, curriculum, proiectare pedagogica/didactica.
Un rol aparte revine limbajului didactic care defineste si analizeaza mecanismele de proiectare si de realizare a obiectivelor pedagogice ale procesului de invatamant. La mvei particular, limbajul didactic este adaptabil la specificul fiecarei discipline de invatamant, in cadrul unor metodici de predare/didactici de specialitate, dezvoltate pe fondul unui anumit "metalimbaj educational" care angajeaza efectele proprii fiecarui domeniu de cunoastere si de cercetare.
Relatia dintre limbajul pedagogic si discursul pedagogic reflecta particularitatile domeniului de referinta si de abordare metodologica propriu stiintelor educatiei. Acest domeniu intretine "un discurs lingvistic largit", cu o ane de extindere tot mai greu controlabila, pe de o parte, datorita dimensiunii infinite a fenomenului educatiei, iar, pe de alta parte, ambiguitatii unor concepte exersate la nivelul diferitelor stiinte ale educatiei, care nu si-au clarificat sau legitimat, inca, un anumit "nucleu epistemic tare".
in acest context, discursul pedagogic este considerat "cel mai ideologic din toate discursurile, mai ideologic chiar decat discursul politic", urmare a faptului ca, pe de o parte, finalitatile sale legitimeaza "reproducerea inegalitatilor sociale", iar pe de alta parte, metodologia sa de cercetare ofera "un amestec exploziv intre justificarile rationale si ceie pseudorationale, intre execesul de logica si excesul de emotivitate" ( Reboul, Olivier, , .).
Limbajul pedagogic poate fi exersat astfel in diferite circumstante ideologice, definite, de regula, la nivel de filosofie si de poiitica a educatiei. El poate intretine, in mod

direct sau/si indirect, un discurs contestatar, novator, functional, umanist, oficial (idem, .-).
Discursul contestatar avanseaza teza refuzului global al institutiei scolare', teoretizata la nivelul unei "anti-pedagogii" care propune diferite solutii utopice, aplicabile intr-o "societate fara clase". El are ca obiectiv principal chiar "descolarizarea societatii" in conditiile promovarii unei "convivialitati" care tinde sa asigure, pe de o parte, blocarea "represiunii" si a "manipularii" iar pe de alta parte, "recuperarea" actorilor e-ducatiei, realizabila in diferite variante strategice de orientare marxista, psihanalitica, liberala, care inclina deseori spre nihilism sau conservatorism.
Discursul novator avanseaza teza valorificarii elevului in conditiile deschiderii scolii spre viata, teoretizata la nivelul unei "pedagogii globale", care promoveaza schimbarea. E! are ca obiectiv principal dezvoltarea individuala a elevului in contextul unor relatii de cooperare bazate pe spontaneitate si creativitate. Realizarea sa implica diferite variante neo-rousseauiste, nondirective, psihanalitice, care inclina deseori spre "confuzie intelectuala si elitism mascat".
Discursul functional avanseaza teza modernizarii actului educativ, in conditiile u-nei organizari riguroase si eficiente, teoretizata la nivelul unei "pedagogii stiintifice". El are ca obiectiv principal integrarea sociala a personalitatii, care poate fi evaluata in termeni de obiectivitate, operationalitate, comportament masurabil. Realizarea sa implica diferite variante psihopedagogice, economice, manageriale, care inclina uneori "spre panta scientismului si a tehnocratiei".
Discursul umanist dezvolta teza culturii clasice, teoretizata ia nivelul unei filosofii a educatiei. El are ca obiectiv principal autonomia gandirii definita in termeni de "distinctie", "calitate", "model", "claritate". Realizarea sa implica diferite variante de politica a educatiei, de dreapta, de stanga, de nuanta crestina, ateista etc. care aluneca deseori spre "elitism si conservatorism pedagogic".
Discursul oficial are intotdeauna un caracter optimist, teoretizat la nivelul unei politici a educatiei care se (auto)defineste ca reformatoare. El are ca obiectiv principal asigurarea consensului national in perspectiva "unei formari profesionale optimale". Realizarea sa presupune diferite variante de organizare guvenamentale, nonguverna-mentale, internationale, zonale, locale etc. Retorica sa intretine un anumit voluntarism exprimat prin diferite clisee sau cuvinte-soc, gen: democratizarea educatiei, reforma invatamantului, formarea formatorilor, implementarea programelor etc.