h4i8ie
Reflexele limbajului ideologic dinainte de 1989 se prelungesc, in travesti, pina in zilele noastre. Falsa comunicare ia uneori aspecte grotesti, iar cetateanul asista, adeseori neputincios, la un repetat dialog al surzilor. Logica e calcata in picioare, onoarea­i un moft, argumentatia — dispretuita.
Personaje politice versate si abile au observat, imediat dupa 1989, ca masa alegatorilor este facuta din indivizi care s­au obisnuit cu acest soi de limbaj. Acestia il accepta tocmai pentru ca este inert, il adopta fiindu­le familiar si il respecta, intrucit e ritualic. Din moment ce ani in sir nu era nimic de inteles din discursul politic, limba de lemn a inceput sa fie pretuita de electorat pentru „calitatea” ei esentiala ca nu­i deranjeaza inteligenta si nu­i solicita, in nici un fel, efortul inte-lectual. Imobilismul, lentoarea, lehamitea si lenea, generate obligatoriu de toate societatile nonconcuren-tiale, se raspindeau spornic pretutindeni, pina si in spirit. S­au creat, astfel, premisele unor manipulari uriase, cita vreme electoratul nu mai reactiona la mesaje coerente, logice si de bun simt, ci prefera formula standard si cliseul cunoscut. Adevarul spus pe fata, fara ocolisuri retorice si disimulari abile, parea o insolenta triviala, care insulta constiinta cetatenilor educati intru umilinta, obedienta si minciuna. Nimic, probabil, nici chiar mediatizatul papion, n­a iritat mai mult masa alegatorilor romani, in 1990, decit declaratia raspicata a domnului Ion Ratiu ca vrea puterea politica in stat. Asumarea integrala a adevarului nefardat era un pacat greu de iertat in climatul pe care­l traiam atunci, iar noi ii preferam pe „ai nostri”, sarmanii, care ne­au convins usor ca vor cu totul altceva decit… puterea. Pina ce au cistigat­o ! Nu e prima oara in istorie cind ipocrizia invinge sinceritatea, cind limba cistiga batalii pe care le pierde armata. Societatea civila romaneasca a platit — si mai plateste inca — impozite pe neprofit, intretinindu­si inconstient demolatorii.
Privind la televizor, ascultind la radio sau citind ziarele, contribuabilul roman s­a izbit, ani in sir dupa 1989, de baraje solide inaltate in fata comunicarii cu alesii sai. S­a mai lovit de prea multe fraude retorice si malversatii de limbaj. As fi vrut sa dau eu exemple. Cred insa ca e mai nimerit sa­l citez pe Paul Miron care o face cu mai mult farmec in Romania literara :
„Cimilitura a devenit discurs politic. De aceea nu ma mai mir, cind aud intr­un dialog intrebari si raspunsuri ca acestea :
— Domnule ministru, se va scumpi benzina ?
— Poporul nostru a trecut prin multe vremi de res-triste. Tatal meu avea o vorba inteleapta ca cine se scoala de dimineata…
Sau :
— Domnule ministru, care sint relatiile noastre cu rusii ? Ce v­a spus trimisul de la Moscova ?
— Am luat micul dejun impreuna, a plouat si n­a mai plouat. Bunicul avea o vorba, ca cine se scoala de dimineata…
— Intram in NATO ?
— Muntii nostri sint bogati in paduri. Bunica avea o vorba — cimpul alb, oile negre…”
Asemenea texte absurde pot fi amuzante in plan literar (estetic). Ele ascund insa o tristete infinita in plan moral. Sint o mostra de… est etic.