o9e17ec
Genialul critic democrat Nikolai Alexandrovici Dobroliubov, unul dintre cei mai de seama reprezentanti ai filozofiei ruse din secolul al XIX-lea, precursor al social-democratiei ruse, a lacut parte din generatia pe care A. I. Gherten o numea a „tinerilor cirmaci ai furtunii viitoare"). Activitatea social-politica, publicistica si de critica literara a lui Dobroliuboy poate fi inteleasa just numai in lumina luptei revolutionare din perioada 1860—1870. Activitatea lui a fost inchinata luptei impotriva orinduirii autocrate-mosieresti, si pregatirii ideologice a revolutiei taranesti din Rusia.
Nikolai Alexandrovici Dobroliubov a avut o viata scurta, dar o activitate creatoare exceptional de bogata. La mormintul lui, N. A. Nekrasov spunea : „O copilarie petrecuta in saracie in casa unui sarman preot de tara), anii de scoala, in saracie, deseori chiar foame, apoi patru ani de munca febrila, neobosita si, in sfirsit, un an in strainatate, trait in presimtirea mortii — iata intreaga biografie a lui Dobroliubov".
Nikolai Alexandrovici Dobroliubov s-a nascut in anul 1836, la Nijni-Novgorod (astazi orasul Gorki). Tatal sau a fost preot. Dobroliubov a invatat carte acasa, cu seminaristul M. A. Kostrov, si abia in 1847 a intrat in ciclul superior la scoala teologica judeteana din Nijni-Novgorod, iar dupa un an, la seminarul din acelasi oras. In aceasta perioada, el incepe sa scrie versuri si incearca chiar — fara succes insa — sa le publice in revista „Moskvitianin". Dobroliubov munceste mult, imbogatindu-si cu in-dirjire cunostintele, a caror varietate ii uimea pe profesorii si colegii sai de scoala.
In 1853 Dobroliubov pleaca la Petersburg, pentru a se inscrie, asa cum staruia tatal sau, la academia teologica; dar realizindu-si o veche dorinta, aceea de a urma o facultate laica, el nu intra la academie, ci la Institutul pedagogic central. Aici viitorul critic studiaza cu o uriasa pasiune. Articolele lui Bielin-ski produc asupra tinarului Dobroliubov o puternica impresie; mai tirziu el avea sa-si aminteasca de ele in cuvinte pline de insufletire: „Articolele lui ne readuc in minte atitea clipe fericite, curate, clipe cind eram coplesiti de neprecupetite elanuri tineresti, cind cuvintele pline de energie ale lui Bielinski ne dezvaluiau o lume cu desavirsire noua de tunostinte, meditatii si fapte! Citind.u-L, uitam meschinaria si josnicia realitatii din jur, visam altfel de oameni, altfel de cum ii vedeam in realitate nadajduiam din toata inima sa-i intilnim cindva si promiteam solemn sa ne consacram cu toate puterile noastre unor altfel de fapte..."

Dezvoltarea lui Dobroliubov, ca si a altor militanti ai literaturii democrat-revolutionare din Rusia, a fost puternic influentata de Bielinski. Conceptia despre lume a lui Dobroliubov se formeaza in Institutul pedagogic (1853—1857). El depaseste starea de spirit religioasa si devine un ateu convins. Tot acolo, la institut, s-au dezvoltat preocuparile lui literare. El editeaza un ziar scris de mina — „Sluhi" („Zvonuri" — n. t.) — scrie versuri revolutionare, ca de pilda : „Ginduri linga sicriul lui Olenin", „Oda la moartea lui Nicolae I" etc. In aceste versuri, Dobroliubov cheama poporul la revolutia taraneasca:
Sus, Rusie, la mindre fapte, E sfinta lupta ce-a-nceput! Ia-ti dreptul sfint de libertate Dela mirsavi stapini de cnut...
Porni'Va ! Si-n constiinta-i sfinta Ea se va rascula, trezind
O lume-ntreaga ce se-avinta Spre-al libertatii steag privind.
Cu cit elan si admiratie Armatele-ti le voi privi ! O, Rusie ! Cu veneratie Popoarele te vor slavi,
Cind aruncindu-ti lanturi grele. Vei sta in fata lor apoi Nu ca un sclav dupa zabrele Ci demn erou al vietii noi. )
In 1856 Dobroliubov il cunoaste pe Cernisevski. inca de la prima lor intalnire, acesta isi da seama de claritatea si profunzimea conceptiilor lui Dobroliubov. In romanul sau „Prologul", Cernisevski face o caracterizare a lui Dobroliubov, reprezentat aici prin studentul Levitki : „... tinar de tot... are 21 de ani. O inteligenta exceptionala... intelege. intelege totul asa cum trebuie. Cita raceala in priviri, cita originalitate in gindire la 21 de ani !" Prin „raceala privirii", Cernisevski intelegea luciditatea, stapinirea de sine, maturitatea conceptiilor,, trasaturi pe care tinarul Dobroliubov le vadea inca de la primele sale lucrari literare.
In 1856, revista „Sovremennik" publica articolul lui Dobroliubov despre revista „Sobesednik liubitelei rossiiskovo slova" („De vorba cu amatorii de literatura rusa" — n. t.) din secolul al XVlII-lea. Cernisevski ii interzice insa sa colaboreze in permanenta la „Sovremennik", temindu-se ca Dobroliubov sa nu se compromita in ochii conducerii institutului si sa nu fie impiedicat sa-si termine studiile
Dupa absolvirea institutului, in anul 1857, Dobroliubov devine colaborator permanent la „Sovremennik". Cernisevski ii incredinteaza in intregime rubrica de critica si bibliografie a revistei. Peste scurt timp, Dobroliubov a ocupat un loc de frunte in redactia revistei „Sovremennik", care era un organ progresist, democrat. De numele lui Dobroliubov este legata sciziunea care a avut loc in redactia revistei „Sovremennik" — ruptura dintre grupul de colaboratori liberali-nobiliari (Turgheniev, Grigorovici, Drujinin, s. a.) si grupul democrat-revolutionar (Cernisevski, Dobroliubov, Nekrasov). Articolul lui Dobroliubov „Cind va veni oare ziua adevarata ?", scris in 1860, in legatura cu romanul lui Turgheniev „In ajun", a constituit principalul motiv al rupturii. Dupa cum se stie, articolul L-a inspaimintat pe Turgheniev datorita radicalismului lui. Turgheniev i-a cerut lui Nekrasov, redactorul revistei, sa nu publice articolul. Cind Nekrasov a refuzat, Turgheniev a dat redactiei un ultimatum cerindu-i sa aleaga intre el si Dobroliubov. Nekrasov a dat preferinta lui Cernisevski si Dobroliubov. Aceasta alegere ii face cinste lui Nekrasov, deoarece in felul acesta, „Sovremennik" si-a mentinut si mai departe caracterul de cea mai inaintata revista democrat-revolutionara a epocii.
Revista apara cu consecventa interesele maselor largi de la sate si ale oamenilor muncii de la orase, dezbatind problemele cailor de dezvoltare a Rusiei si ale revolutiei taranesti. Se realiza visul tinarului Dobroliubov : „Maretul viitor al Rusiei noastre scumpe ne preocupa in gradul cel mai inalt; pentru acest viitor vrem sa muncim neobosit, dezinteresat, cu inflacarare... Da, acest tel maret ma preocupa acum deosebit de puternic... Parca soarta m-ar ii predestinat anume pentru marea cauza a unei transformari radicale !..." Aceste cuvinte au devenit programul de viata a lui Dobroliubov.
Clarviziunea, intransigenta, incapacitatea de a accepta orice fel de compromisuri si de concesii il caracterizau pe Dobroliubov chiar de la inceputul ac tivitatii sale. In „Sovremennik" el publica o seris de articole in care isi expune in chip stralucit principiile filozofice („Dezvoltarea organica a omului in legatura cu activitatea lui intelectuala si morala"), conceptiile istorice („Primii ani de domnie a lui Petru cel Mare", „Civilizatia rusa, asa cum o vede domnul Jerebtov"), conceptiile literare („Despre caracterul popular si influenta sa asupra dezvoltarii literaturii ruse", „Alexandr Sergheevici Puskin", articolul despre „Schite din provincie" de M. Saltikov-Scedrin). In 1859. apar articolele de inalta principialitate ale lui Dobro'aubov : „Maruntisurile literare ale anului trecut", „Ce este oblomovismul", „imparatia intunericului".
Activitatea de critica literara a lui Dobroliubov se extinde, numele lui devine tot mai cunoscut. Din initiativa sa apare suplimentul satiric al revistei „Sovremennik", „Svistok", („Fluerul" — n. t.) la care Dobroliubov colaboreaza activ, dind dovada de uri stralucit talent satiric. Unele numere din „Svistok" erau scrise in intregime de el, iar pe altele le redacta in cea mai mare parte. In amintirile sale, A. 1. Panaeva scrie :
«Ideea de a publica „Svistok" a fost a lui Dobroliubov. Cind din cauza lui „Svistok" s-a stirnit in lumea literara o intreaga furtuna impotriva revistei „Sovremennik", eu ii spuneam in gluma lui Dobroliubov : „Ce, te-au fluierat ?" „Iar noi vom fluiera si mai tare — raspundea el; aceste insulte nu pot decit sa ne inversuneze ca pe ciocirliile din colivie cind, in timp ce ele cinta, cineva incepe sa bata cu cutitul in farfurie. „Svistok" isi va face datoria, va ridiculiza tot ce e trivial, tot ceea ce publica poetii fara talent. Toata aceasta profunda trivialitate si meschinarie poetica nu merita sa fie analizata cu seriozitate; pentru ce sa facem greutati bietului cititor ? Daca va citi „Svistok", va intelege mai usor si pe deasupra se va si amuza".»
In „Svistok" Dobroliubov semneaza cu pseudonimul Konrad Lilienschwager (pseudonimul e un calambur dupa numele poetului Rosenheim, impotriva caruia au fost scrise primele parodii: Rosen-trandafiri; Lilien-crini; Oheim-unchi; Schwager-cumnat). Din „Svistok" au aparut in total opt numere, dintre care sapte in timpul vietii lui Dobroliubov, iar ultimul, imediat dupa moartea lui, dar continind inca lucrari ale criticului. Datorita revistei „Svistok", conservatorii si liberalii i-au purtat lui Dobroliubov o ura de moarte.
In 1860, Dobroliubov a scris celebrul sau articol „Cind va veni oare ziua adevarata ?", apoi articolul „O raza de lumina in imparatia intunericului", in legatura cu piesa lui A. Ostrovski „Furtuna". In mai, Dobroliubov a fost nevoit sa plece in strainatate pentru un tratament medical. El se intoarce in Rusia prin 0desa in iulie 1861, trece prin Nijni-Novgorod, iar in august soseste la Petersburg, unde peste scurt timp, desi mai era bolnav, isi reia munca la „So-vremennik". Cu toate ca starea sanatatii lud se inrautateste pe zi ce trece, el munceste fara preget Dobroliubov era bolnav de tuberculoza, iar sederea in strainatate nu i-a fost de nici un folos. Cind s-a intors in Rusia starea lui era si mai grava, dar, fara sa tina seama de aceasta, se socotea aproape sanatos. Cind a cazut la pat, „spera inca sa se faca bine, spera pina in ultimele zile, spera si cind incepuse agonia si chiar atunci cind mintea lui luminoasa incepuse sa se intunece" ).
Cernisevski, Nekrasov, Selgunov, Antonovici, Pa-naeva si alti contemporani povestesc cu cita indir-jire a luptat Dobroliubov impotriva mortii si cu cita barbatie a stiut el s-o infrunte. Nekrasov a inchinat un admirabil poem memoriei lui Dobroliubov :
Dar prea devreme viata ti-ai sfirsit Si pana ta profetica-i curmata. Ce far de-ntelepciune a palit, Ce inima a incetat sa bata ! )
Dobroliubov a incetat din viata la 17 (29) noiembrie 1861.
Dupa moartea lui, N. G. Cernisevski scria : „...rar trece o zi fara sa pling... Si eu sint un om folositor, dar mai bine as fi murit eu decit el... Prin moartea lui, poporul rus si-a pierdut cel mai dirz aparator" ).
Vestea mortii lui Nikolai Alexandrovici Dobroliubov a zguduit pe toti oamenii progresisti din Rusia. In ziua inmormintarii, cunoscutul poet democrat-revolutionar M. I. Mihailov, a scris in celula din fortareata Petropavlovsk o poezie intitulata „in memoria lui Dobroliubov" :
... Ai tacut, dar trist, cum zace,
Chipul tau spune mihnit: ,,De ce-n voi iubirea tace,
De ce ura a amutit ?
Sau, doar lacrimi in iubire
Aveti la nenorociri,
Sau, in ura nu-i pornire
Pentru-impotriviri ?
Fratilor! Strins va uneasca
Dragostea, ca pe ostasi,
Ura va calauzeasca
In ai luptei pasi !")
Mihaiilov a subliniat in aceste versuri principala trasatura a vietii si activitatii lui Dobroliubov — setea de actiune. intr-adevar, N. A. Dobroliubov a intruchipat „o desavirsita armonie intre idee, cuvint si fapta". „In ochii lui — isi aminteste criticul M. Antonovici — cele mai frumoase intentii nu au nici o insemnatate, ba ii trezesc chiar nemultumirea, daca ele nu tind sa se manifeste in actiuni corespunzatoare. Si cit este de sever, de ferm, de neclintit in toate! El nu va accepta niciodata nici cel mai mic compromis, nu va face nimanui si in nici o imprejurare nici cea mai mica concesie. El priveste totul cu seriozitate, cu chibzuinta si cu pasiune". Acest fel de a fi era caracteristic pentru oamenii din noua generatie, adepti ai transformarilor revolutionare ale vietii,
Cernisevski, Nekrasov, Gherten, Saltikov-Scedrin, Selgunov si multi alti contemporani nutreau o deosebita admiratie pentru geniul lui Dobroliubov. „O, popor, cum te iubea el ! Cuvintele lui nu ajungeau pina la tine, dar cind vei deveni asa cum te-a dorit el, vei afla cit de mult a facut pentru tine acest tinar genial, cel mai bun dintre fiii tai", scria N. G. Cernisevski.
Si clasicii marxismului i-au dat o inalta apreciere lui Dobroliubov. Ei il considerau drept unul dintre cei mai de seama reprezentanti ai democratiei revolutionare ruse. Intr-o scrisoare adresata lui E. Pa pritz, in care caracteriza diferitele curente din gin-direa sociala rusa, Engels scria : „Daca unele scoli s-au remarcat mai mult prin elanul lor revolutionar decit prin cercetarile stiintifice, daca au fost si mai sint inca diferite rataciri, a existat totusi si o idee critica, cautarea plina de abnegatie a unei teorii pure, demne de poporul care L-a dat pe Dobroliubov si Cernisevski. Vorbesc nu numai despre socialistii revolutionari activi, dar si despre scoala istorica si critica din literatura rusa care sta cu mult mai presus de tot ceea oe a realizat in Germania si Franta stiinta istorica oficiala").
Vorbind despre Dobroliubov, V. I. Lenin arata ca «intreaga Rusie culta si care gindeste il pretuieste pe scriitorul care uraste cu pasiune samavolnicia si care asteapta cu inflacarare rascoala poporului impotriva „Turcilor dinauntru", impotriva guvernului absolutist.» )
Dobroliubov a fost unul dintre cei mai talentati filozofi din epoca sa. Bizuindu-se pe lucrarile lui Bielinski si Gherten, el a facut o stralucita critica a sistemului iilozofic al lui Hegel. Dobroliubov a vorbit cu ironie despre idealistii rusi din perioada 1830—1850, care se gaseau sub influenta filozofiei hegeliene. In articolul „Maruntisurile literare alt? anului trecut" Dobroliubov scria: „Ei nazuiau spre adevar, vroiau binele, erau captivati de tot ceea ce e frumos, dar puneau mai presus de orice principiul. Ei numeau principiu ideea filozofica generala pe care o puneau la baza intregii lor logici si morale... Sta-pinind la perfectie logica formala, ei nu cunosteau deloc logica vietii si de aceea admiteau cu mare usurinta tot ceea ce se deducea lesne prin silogisme si, in acelasi timp, mortificau ingrozitor intreaga viata, cautind s-o incadreze in schemele lor logice". Prin conceptiile sale filozofice, Dobroliubov a fost un ginditor materialist. El a inteles ca lumea obiectiva exista independent de om. „Omul nu este in stare sa inventeze singur nici macar un firicel de nisip care n-ar exista pe lume ; binele sau raul sint luate din natura si din viata reala", scria Dobroliubov in articolul sau despre „Schite din provincie" de Saltikov-Scedrin. In lucrarea „Despre caracterul popular si influenta sa asupra dezvoltarii literaturii ruse", el afirma: „E timpul sa eliberam viata de sub tutela apasatoare pe care i-o impun ideologii). Incepind de la Platon, ei se ridica impotriva realismului, ale carui principii le incurca fara sa le priceapa cum trebuie. Ei sustin cu orice pret dualismul, vor sa imparta lumea in gindire si in fenomen, incercind sa ne convinga ca numai ideile pure au o existenta reala, iar tot ce este fenomen, adica, ceea ce apare, reprezinta doar reflectarea acestor idei supreme. E timpul sa ne lepadam de aceste reverii platonice si sa intelegem ca piinea nu este un simplu fenomen, reflectarea ideii supreme si abstracte a fortei vitale, ci pur si simplu piine, un lucru ce poate fi mincat".
Dobroliubov era cu mult deasupra materialistilor vulgari de tipul lui Buchner, Vogt, Moleschott, ale caror teorii erau raspindite pe atunci in Occident, avind adepti si in Rusia. In articolul „Dezvoltarea organica a omului", Dobroliubov scria: „Ni se par ridicole si jalnice pretentiile ignorante ale materialismului vulgar, care minimalizeaza importanta laturii spirituale a omului, cautind sa dovedeasca faptul ca sufletul omului ar fi alcatuit dintr-o materie foarte fina. Absurditatea acestor speculatiuni a fost dovedita de atita timp si atit de incontestabil, ele contrazic atit de fatis insesi rezultatele stiintelor naturale incit, in momentul de fata, numai omul cel mai inapoiat si ignorant mai poate sa nu dispretuiasca astfel de speculatiuni materialiste".
Aparind principiile materialismului, Dobroliubov a legat filozofia de sarcinile schimbarii orinduirii sociale si politice din Rusia. El nu era o fire contemplativa, ci un militant politic activ. Materialismul lui Dobroliubov era strins legat de democratismul lui, de lupta pentru ideile revolutiei taranesti. Intr-una din scrisorile sale, Dobroliubov a vorbit el insusi despre adevaratele scopuri ale activitatii sale. «Noi stim... scria el — ca intreaga confuzie de astazi nu poate fi rezolvata altfel decit prin aparitia unei luari de atitudine cu totul si cu totul noi in viata poporului (intelegind prin aceasta — revolutia — n. aut.) Pentru a provoca aceasta luare de atitudine, nu trebuie sa actionam prin metode de adormire, ci cu totul opuse. Trebuie sa grupam fenomenele dir. viata rusa care cer sa fie transformate si imbunatatite, trebuie sa trezim atentia cititorilor fata de ceea ce ii inconjoara, trebuie sa le atragem atentia asupra tuturor ticalosiilor, sa urmarim, sa lovim, sa nu dam ragaz — pina cind cititorului nu i se va face sila de toata aceasta mlastina noroioasa pentru ca, in sfirsit, lovit in ceea ce-L .doare, sa sara si sa strige cu insufletire : „Dar la urma urmei ce e cu ocna asta? Prefer sa-mi pierd sufletul, dar nu mai vreau sa traiesc in aceasta mlastina". Iata ce trebuie sa obtinem si iata cum se explica tonul criticilor mele si al articolelor mele politice din „Sovre-mennik" si „Svistok"...»
Activitatea lui Dobroliubov s-a desfasurat in ajunul si in perioada situatiei revolutionare din Rusia anilor 1859—1861. Prin aceasta se si explica patosul operei lui Dobroliubov, caci lucrarile sale au reflectat cu putere ideea revolutiei, au oglindit cit se poate de viu protestul maselor largi taranesti, lupta lor impotriva iobagiei si autocratiei.
Toate articolele lui Dobroliubov sint strabatute de ideea revolutiei taranesti. Astfel, de pilda, intr-unui din cele mai bune articole „Cind va veni oare ziua adevarata ?" el scria : „Chiar noi am spus... ca n-avem nevoie de eroi care sa ne elibereze, ca sintem un popor de stapini, iar nu de robi...
„Da5, in ceea ce priveste primejdia din afara, sintem feriti, si -chiar daca ar fi, la nevoie, sa luptam impotriva dusmanilor externi, putem fi linistiti... Dar nu avem si destui dusmani interni ? Oare nu trebuie sa luptam impotriva lor si nu e oare nevoie de eroism pentru aceasta lupta ?"
Dobroliubov socotea ca acesti dusmani interni ai poporului sint mosierii iobagisti si autocratia tarista, impotriva lor el ii chema la lupta pe toti oamenii inaintati din Rusia.
Cautind sa fundamenteze teoretic ideea revolutiei taranesti, Dobroliubov a studiat cu atentie procesul istoric al dezvoltarii societatii. El recunostea ca istoria societatii nu reprezinta o aglomerare haotica de fapte, ci ca ea se desfasoara potrivit unor legi. in acelasi timp insa, Dobroliubov socotea ca progresul istoric nu este posibil fara participarea activa a oamenilor la faurirea propriei lor soarte.
In articolul „Maruntisurile literare ale anului trecut", citat mai sus, el scria: „Recunoscind legile imuabile ale dezvoltarii istorice, oamenii din generatia de astazi nu-si fauresc sperante de nerealizat, nu se gindesc ca pot sa schimbe istoria dupa bunul lor plac, nu se considera eliberati de influenta imprejurarilor... Dar, in acelasi timp, ei nu cad deloc in apatie, in nepasare, pentru, ca isi dau seama si de insemnatatea pe care o au. Ei se considera una din rotile masinii, unul din factorii care conduc desfasurarea evenimentelor universale".
Dobroliubov s-a apropiat mult de rezolvarea stiintifica a problemei rolului personalitatii in istorie. El a luptat atit impotriva celor care contestau orice rol al personalitatilor in procesul istoric, cit si impotriva celor care socoteau ca personalitatile sint mobilul principal al progresului social. In articolul ,,Primii ani de domnie a lui Petru cel Mare" el scria : „Istoria se ocupa de oameni, chiar si de cei mari, numai intrucit ei au avut o mare insemnatate pentru popor si pentru omenire. Prin urmare, sarcina principala a istoriei unui om mare consta in a arata cum s-a putut el folosi de mijloacele de care a diapus la timpul sau; cum a intruchipat el elementele dezvoltarii vietii pe care le-a putut gasi in poporul sau... insemnatatea marilor personalitati istorice poate fi asemuita cu importanta ploii care invioreaza binefacator pamintul, dar care provine totusi din vaporii ce se ridica de pe acelasi pamint". Dobroliubov socotea ca republica democratica reprezinta idealul de organizare sociala. Unii cercetatori, care se ploconeau in fata stintei burgheze din Occident, au incercat sa demonstreze ca Dobroliubov nu e decit un adept al lui Feuerbach si al socialistilor utopici din Apus. Aceasta este o grava greseala. Feuerbach a fost un contemplator pasiv, in timp ce Dobroliubov lupta si chema la lupta pentru transformarea orinduirii sociale. Feuerbach vorbea despre un om in genere rupt de societate, pe cind Dobroliubov examina omul ca reprezentant al unei clase determinate. Feuerbach vorbea despre „iubire", dragoste, ca forta motrice a istoriei omenesti in timp ce Dobroliubov socotea ca lupta de clasa este forta motrice a vietii sociale.
Conceptiile lui Dobroliubov sint profund deosebite de conceptiile socialistilor utopici din Apus. Ca si Cernisevski, el n-a fost numai un socialist utopic, ci si un democrat revolutionar. Socialistii utopici din Apus se adresau claselor dominante, punindu-si na-dejdiile in marinimia si judecata lor sanatoasa, pre-supunind ca ele vor oferi mijloacele necesare pentru organizarea comunitatilor socialiste. Dobroliubov, dimpotriva, isi punea sperantele in popor si socotea ca trecerea la orinduirea socialista se va realiza prin revolutia taraneasca.
Dar, ca si Cernisevski, Dobroliubov nu a reusit, sau mai precis, nu a putut, datorita starii de inapoiere a Rusiei, sa se ridice pina la materialismul dialectic si materialismul istoric al lui Marx si Engels. De aici izvoraste caracterul limitat al conceptiilor sale filozofice si politice. El isi exprima uneori parerea ca cele doua laturi ale firii omenesti — forta obisnuintei si dorinta de imbunatatire — dau nastere la contradictii care ar constitui baza contradictiilor sociale. In explicarea fenomenelor istorice, Dobroliubov ramasese in multe probleme pe pozitii idealiste. Cu toate greselile lui, el ramine totusi unul din cei mai mari ginditori revolutionari ai perioadei premar-xiste.
Conceptiile filozofice si social-politice ale lui Dobroliubov au determinat si felul in care el a inteles sarcinile literaturii si ale criticii literare. Raminind credincios conceptiilor sale democrat revolutionare despre ilume, Dobraliubov a cerut arfei si literaturii sa infatiseze viata in chip realist. In aceasta privinta el era credincios ideilor lui Bielinski si Cernisevski.
Problema centrala a esteticii este problerra relatiilor dintre arta si realitate. Dobroliubov a rezolvat aceasta problema in acelasi fel ca Bielinski si Cernisevski, adica din punct de vedere materialist. El a aratat ca la baza unei opere artistice sta realitatea pe care artistul o oglindeste in opera sa. „Nu viata este aceea care se dezvolta dupa teoriile literare — scria Dobroliubov — ci literatura se schimba in concordanta cu mersul vietii".
Dobroliubov arata, pe buna dreptate, ca punctul de vedere idealist asupra sarcinilor artei este ostil dezvoltarii ei. Despre poetul I. Polonski, criticul spunea ca „el vede in toate un sens aparte, misterios : pentru el lumea este populata de aratari bizare, care il ispitesc spre departari, dincolo de hotarele realitatii. Nu putem sa nu recunoastem ca aceasta stare de spirit... este cu totul neprielnica si chiar periculoasa pentru succesul poetului. Ea se poate transforma cu usurinta intr-un misticism absurd, sau se poate risipi in comparatii si alegorii fortate".
Dobroliubov vorbeste despre marea insemnatate a literaturii pentru viata, avind insa in vedere literatura realista, izvorita din realitate, strins legata de ea si de aceea capabila s-o influenteze. Aceasta idee a criticului apare deosebit de insemnata in lumina invataturii marxist-leniniste despre rolul organizator, mobilizator si transformator al ideilor inaintate.
Ca si dascalul sau Bielinski, Dobroliubov si-a dat seama cit se poate de limpede de rolul ideilor noi.
El aprecia tocmai operele care infatisau noile idei si conceptii despre popor, examinind cu atentie toate lucrarile in care se intrevedea un continut sanatos, plin de viata, chiar daca nu erau scrise cu un talent deosebit. In articolul despre nuvelele si povestirile scriitorului Slavutinski, contemporan cu el, criticul scria : „In orice caz, daca e sa aleg intre arta si realitate, e preferabil ca povestirile sa nu satisfaca teoriile estetice, dar sa fie credincioase sensului realitatii, decit sa fie ireprosabile in ceea ce priveste arta abstracta, dar sa denatureze viata si adevarata ei semnificatie".
Forta influentei exercitate de o opera de arta este determinata de legatura ei cu necesitatile vii ale epocii, de realismul ei. Prin urmare, scriitorul trebuie sa arate viata asa cum este, fara s-o infrumuseteze sau s-o denatureze. El trebuie sa dezvaluie cu indrazneala si fara crutare toate racilele vietii, sa smulga mastile de orice fel, sa zugraveasca esenta relatiilor iobagiste, a asupririi si violentei in toata monstruozitatea lor. Din toate acestea reiese ca Dobroliubov impletea cit se poate de strins problema realismului in arta si literatura cu problema revolutiei.
Asadar, artistul trebuie sa fie fidel realitatii. Aceasta inseamna ca la baza lucrarilor sale trebuie sa se gaseasca adevarul. Ce este insa adevarul reflectarii artistice ? Dobroliubov raspunde limpede la aceasta intrebare: „Propriu-zis, scriitorii nu nascocesc niciodata neadevaruri absolute: chiar despre cele mai absurde romane si melodrame nu se poate spune ca pasiunile si laturile urite ale vietii prezentate in ele ar fi absolut false, adica imposibile chiar ca niste cazuri izolate, respingatoare. Dar in astfel de romane si melodrame, neadevarul consta tocmai in aceea ca ele redau trasaturile intimplatoare, false, ale vietii adevarate, trasaturi care nu alcatuiesc esenta ei, specificul ei. Ele constituie o minciuna si datorita faptului ca notiunile teoretice, daca s-ar forma pe baza lor, ar putea ajunge la idei cu totul false... Asadar, orice unilateralitate si orice exclusivism impiedica artistul sa respecte intocmai adevarul".
Prin urmare, oentru a evita neadevarul, artistul trebuie sa aiba in opera sa, o conceptie justa si larga despre viata, o perspectiva completa si multilaterala asupra ei.
Care sint insa sarcinile criticii fata de creatia artistica la baza careia sta oglindirea veridica a realitatii ? „Critica realista are aceeasi atitudine fata de opera artistului ca si fata de fenomenele vietii reale : ea le studiaxa cautind sa stabileasca spscificul lor, sa scoata in evidenta trasaturile lor esentiale, caracteristice". Critica realist?, releva ceea ce exista in operele artistului. Ea nu atribuie scriitorului propriile sale idei, ea cauta sa dezvaluie nu ceea ce a vrut sa spuna scriitorul, ci ceea ce reiese chiar fara voia lui din operele scriitorului. Critica realista se straduie sa dezvaluie semnificatia sociala a operei, caracterul ei popular, aratind calitatile si lipsurile ei.
Cerind artistului sa spuna adevarul, Dobroliubov sublinia insa ca adevarul nu constituie singura cali tate a unei opere, ci reprezinta numai o conditie necesara a ei. In ansamblu, meritele unei opere artistice sint determinate in primul rind de insemnatatea faptelor pe care ea le oglindeste. Artistul trebuie sa aleaga nu fenomenele intimplatoare, trecatoare, din realitate, ci fenomenele esentiale, importante, care au o insemnatate vitala pentru societate. in al doilea rind, aspectele vietii care sint oglindite in opera de arta trebuie sa fie redate in profunzime, nu superficial, scriitorul avind datoria de a patrunde in adin-cul vietii, de a arata ceea ce numai el, artistul, poate sa vada. In al treilea rind, el trebuie sa inteleaga just si sa zugraveasca cu expresivitate fenomenele realitatii. Expresivitatea reflectarii fenomenelor ii permite artistului sa-L antreneze pe cititor prin forta imaginilor sale artistice, care actioneaza nemijlocit asupra simtaminteior si a constiintei.
Opera scriitorului trebuie sa raspunda nu numai acestor cerinte, ci sa si serveasca sarcinilor si luptei pentru eliberarea poporului. Dobroliubov spune : «Noi socotim ca masura meritelor unui scriitor sau ale unei anumite opere o constituie gradul in care scriitorul sau opera reprezinta o expresie a nazuintelor afirestii ale unei anumite epoci si ale unui anumit popor. aNazuintele estetice ale omenirii, reduse la cel mai comun numitor, pot fi exprimate concis : „tuturor sa le fie bine"...i»
Dar in societatea exploatatoare, nazuintele firesti ale poporului sau ale omenirii nu pot fi satisfacute, din cauza rezistentei inversunate a claselor guvernante.
Cenzura il constringea pe Dobroliubov sa vorbeasca prin alegorii despre iupta de clasa : el o numea lupta pentru satisfacerea „nazuintelor firesti". „Pina astazi... lupta nu s-a terminat; nazuintele firesti cind stingindu-se parca, cind manifestindu-se mai puternic, isi cauta neintrerupt satisfacerea. in aceasta consta esenta istoriei".
Definind esenta istoriei in articolul sau „Civilizatia rusa, asa cum o vede domnul Jcrebtov", Dobroliubov spune: „... lupta aristocratiei impotriva democratiei alcatuieste intregul continut al istoriei, dar noi am intelegc-o prea putin daca am limita-o cumva numai la interesele genealogice. indaratul acestei lupte se ascunde intotdeauna o alta imprejurare, mult mai importanta decit teoriile abstracte despre rasa si despre deosebirile ereditare de singe dintre nobili si cei care nu sint nobili. Masele populare au simtit intotdeauna, desi in mod confuz si instinctiv parca, ceea ce stiu astazi mintile oamenilor culti si cinstiti. Pentru un om cu adevarat cult, nu exista aristocrati si democrati, nu exista boieri si plebei, alesi si paria, ci doar oameni care muncesc si trintori. Lichidarea trintorilor si glorificarea muncii
— iata adevarata tendinta a istoriei... In ceea ce il priveste (pe istoric — n. aut.) mult mai multa atentie merita din partea Iui (a istoricului — n. aut.) pe de o parte drepturile claselor muncitoare, iar de alta parte trindavia sub toate aspectele ei."
Teoria lui Dobroliubov despre nazuintele firesti ale poporului, despre lupta pentru satisfacerea lor, este teoria luptei de clasa, a luptei oamenilor muncii impotriva trintorilor, a saracilor impotriva bogatilor, a asupritilor impotriva asupritorilor, iar formula lui, „tuturor sa le fie bine", este o reflectare a revendicarilor juste ale maselor largi populare. El intelegea prea bine ca atit feudalii cit si burghezia sint dusmani ai oamenilor muncii, ca lupta dintre feudali si burghezi ,,a fost inflacarata si hotarita, numai atita timp cit nici pentru unii nici pentru ceilalti nu aparuse deosebirea dintre burghezie si muncitori. Deindata ce aceasta deosebire le-a devenit limpede, cele doua parti adverse au inceput sa-si tempereze elanul si sa faca chiar o incercare de apropiere, ca intotdeauna cind apare un nou dusman comun".
Dupa cum spune Dobroliubov, este limpede ca masele muncitoare din tarile capitaliste suporta un dublu jug — al feudalilor si al burgheziei („De la Moscova la Leipzig"), ca „democratia" burgheza falsa si mincinoasa din apusul Europei reprezinta numai o frazeologie goala pentru ca „... nici libertatile publice, nici instructiunea, nici opinia publica din Europa Occidentala nu chezasuieste linistea si multumirea proletariatului".
Dobroliubov era convins ca Rusia merge spre socialism cu mai multa hotarire si fermitate decit alte tari, deoarece capitalismul nu reprezinta etapa finala a dezvoltarii popoarelor, iar „ceea ce s-a facut la altii este inca prea putin..."
Dobroliubov socotea ca criteriul de apreciere a meritelor unei opere sau ale unui scriitor consta in felul in care ele reprezinta expresia „nazuintelor firesti" ale epocii si poporului : „Sarcina principala a criticii este sa stabileasca daca autorul s-a ridicat la nivelul nazuintelor firesti care s-au trezit deja in popor, sau urmeaza sa se trezeasca peste scurt timp, asa cum o cer vremurile noastre ; apoi— masura in care scriitorul a reusit sa le inteleaga si sa le exprime si daca a sezisat esenta lucrurilor, radacina lor, sau numai ceea ce este superficial, daca a imbratisat ansamblul fenomenului sau numai unele laturi ale lui".
Criteriul stabilit de Dobroliubov pentru aprecierea unui scriitor sau a unei opere, era principiul profund revolutionar, militant si activ, al luptei pentru eliberarea poporului. Aceasta dadea o forta de nebiruit articolelor sale de critica. Logica implacabila a articolelor lui Dobroliubov, profunzimea, precizia si claritatea ideii, ironia retinuta care trece in sarcasm, ii entuziasmau pe adeptii lui si provocau furia dusmanilor.
Astfel, pornind de la rezolvarea materialista a problemei relatiilor dintre arta si realitate, subliniind rolul social activ al literaturii, criticul lupta pentru realism in arta' si literatura. La baza creatiei trebuie sa stea adevarul. Adevarul este conditia necesara, dar valoarea unei opere se apreciaza dupa amploarea perspectivei, dupa profunzimea, expresivitatea fenomenelor oglindite si dupa importanta aspectului din viata pe care artistul L-a ales pentru a-L zugravi. Iar concordanta cu nazuintele firesti ale poporului constituie unitatea de masura a meritelor operei de arta. De aici rezulta si sarcinile criticii, care, cautind sa fie realista in aprecierea operelor de arta si literatura, dezvaluie sensul lor obiectiv, relevind nu numai principiul lor calauzitor, trasaturile caracteristice, esenta sociala, dar si locul lor in lupta dintre clase, in lupta pentru principiul „tuturor sa le fie bine".
Principiul realismului si al caracterului popular strabate toate lucrarile lui Dobroliubov. In articolul sau „Despre caracterul popular si influenta sa asupra dezvoltarii literaturii ruse", criticul arata ce intelege el prin caracter popular : „Caracterul popular este inteles de noi nu numai ca priceperea de a zugravi frumusetile patriei, de a folosi o expresie sugestiva, auzita in popor, de a prezenta veridic datinele, obiceiurile etc... Dar pentru a fi un poet cu adevarat al poporului, e nevoie de mai mult: trebuie sa patrunzi spiritul poporului, sa traiesti viata lui, sa devii egal cu el, sa lepezi toate prejudecatile de casta, de invatatura livresca etc, sa percepi totul cu ajutorul simplitatii pe care o poseda poporul".
Criticul revine in permanenta la aceasta idee; pe baza acestui principiu el examineaza literatura in ansamblul ei, diferitii scriitori si operele lor. „...Au fost oare in Europa multi istorici ai poporului care sa fi privit evenimentele din punctul de vedere al intereselor lui, care sa fi examinat ce a cistigat sau ce a pierdut poporul intr-o anumita epoca, ce a fost bine si ce rau din punctul de vedere al maselor, al oamenilor in general, si nu din punctul de vedere al citorva personaje de vaza, cuceritori, comandanti de osti etc?"
Dobroliubov observa in chip ironic ca economia politica care se proclama cu mindrie stiinta despre bogatia poporului, serveste in fond clasa capitalistilor. Acelasi lucru se poate spune si despre literatura. Pina astazi, nici una dintre literaturile europene nu s-a putut ridica deasupra intereselor claselor guvernante.
Dobroliubov considera ca unul dintre criteriile caracterului popular este participarea literaturii la viata poporului. Examinind literatura rusa din acest punct de vedere, criticul a ajuns la concluzia ca: poezia populara orala a fost denaturata de bucheri, pierzi.nd caracterul ei cu adevarat popular iar literatura din secolul al XVIII-lea este straina de caracterul popular, deoarece nici Karanizin, nici Der-javin, nici Jukovski nu s-au apropiat de popor.
Cu totul altfel stau lucrurile in ceea ce-L priveste pe A. S. Puskin. „Publicul rus sa obisnuit cu numele lui Puskin, marele sau poet national... Importanta lui Puskin este uriasa nu numai in istoria literaturii ruse, dar si in istoria culturii ruse... In versurile lui a rasunat pentru prima data graiul viu al poporului rus, pentru prima data ne-a fost dezvaluita adevarata lume rusa. Puskin a reusit sa inteleaga adevaratele nevoi si adevaratul fel de viata a poporului".
Dupa parerea criticului, poezia lui Puskin este prima care „a orientat gindirea poporului tocmai spre lucrurile care trebuiau sa-L preocupe". Dar dind o atit de inalta apreciere lui Puskin, Dobroliubov considera totodata ca poetul si-a insusit numai forma populara, pe cind continutul caracterului popular i-a ramas strain. Si mai mari sint fortele pe care le-a descoperit in sine insusi Gogol, dar „zugravirea aspectelor urite din viata L-a inspairrintat; el n-a inteles ca aceste aspecte urite nu sint un apanagiu al vietii poporului, nu a inteles ca ele trebuiesc urmarite pina la capat, fara teama ca ar putea arunca o umbra compromitatoare asupra poporului insusi". Koltov „a trait viata poporului, a inteles durerea si "bucuriile lui. a stiut sa le exprime. Dar poeziei lui ii lipseste multilateralitatea conceptiei". Lernion-tov a ajuns mai departe: el a stiut sa inteleaga ca numai in popor se afla adevarata iesire din impas. Poezia „Patria" este expresia „dragostei lui curate pentru popor, a conceptiei sale profund umaniste despre viata poporului".
Criticul a vazut in Sevcenko un ideal de poet al poporului. „El este pe de-a-ntregul un poet al poporului, cum nu intilnim altul la noi. Nici macar Koltov nu se poate compara cu el, pentru ca, prin structura ideilor sale si chiar prin nazuintele sale acesta din urma se indeparteaza uneori de popor. La Sevcenko, dimpotriva, intreaga sfera a ginduri-lor si sentimentelor sale se gaseste in deplina concordanta cu sensul si structura vietii poporului. El a iesit din rindurile poporului, a trait in mijlocul poporului, a fost strins legat de popor, nu numai cu gindul, dar si prin felul sau de viata". Acestea sint conceptiile lui Dobroliubov si principalele teze ale raspunsului pe care el il da la problema caracterului popular in literatura si arta, teze pe care le sustine cu consecventa in articolele sale de critica.
Conceptia democratilor revolutionari despre caracterul popular era determinata de specificul luptei de clasa din epoca lor. Aceasta explica si limitele conceptiei lui Dobroliubov despre caracterul popular al operei lui Puskin, Gogol si a altor scriitori din perioada nobiliara a literaturii ruse. Dar, in perioada dintre 1860 si 1870, acesta a fost cel mai inaintat, mai profund si mai revolutionar punct de vedere. In felul cum Dobroliubov formuleaza acest punct de vedere, se poate si trebuie sa vedem puternica influenta a epocii, a luptei social-politice si literare. Cernisevski si Dobroliubov nu voiau sa identifice notiunile de caracter popular si caracter national. Ei mergeau mai departe, catre teoria luptei de clasa, catre ideea ca societatea se imparte in oameni ai muncii si trintori, ca prin popor trebuie sa intelegem pe oamenii muncii, adica pe cei care muncesc la orase si sate, taranimea si saracimea oraselor. Ei se apropiau de ideea ca in aceeasi cultura nationala trebuiesc deosebite doua culturi, intr-o singura natiune doua natiuni, intr-o singura Rusie — doua Rusii.
Dobroliubov scria : „Adevarata Rusie nu se reduce la noi, domnilor destepti. Noi ne putem tine pe picioare numai pentru ca sub noi se afla un fundament solid — adevaratul popor rus, iar noi, ca atare, nu alcatuim decit o particica cu totul neinsemnata a marelui popor rus".
Acestei „adevarate Rusii" i se adresa el cind vorbea despre caracterul popular al literatwii si artei. In articolele criticului, gasim o caracterizare sugestiva si suficient de completa a poporului rus. In aceasta privinta, trebuiesc mentionate articolele: „insemnari pentru caracterizarea poporului de rind din Rusia", „Schitele si povestirile lui I. T. Koko-rev", „Nuvelele si povestirile lui S. T. Slavutinski", „Poeziile lui Ivan Nichitin" si alte citeva. In primul din aceste articole, criticul descrie caracterul omului de rind din Rusia, care in ciuda iobagiei si a intregii orinduiri sociale, care il despersonaliza si oprima de secole, si-a pastrat intacte principalele insusiri sufletesti.
Dobroliubov demasca teoriile dusmanoase despre caracterul popoarelor din Rusia si incearca sa arate adevaratele lor trasaturi. Criticul respinge punctul de vedere reactionar dupa care taranul bielorus era o fiinta cu totul abrutizata. „aAu luat un tinut intreg si l-au abrutizat — cum de nu!...i Sa vedem insa ce vor spune bielorusii insisi" — remarca el.
Dobroliubov respinge de asemenea parerea oficiala, calomnioasa, despre taranul ucrainean si trece la caracterizarea taranului rus. Criticul arata ca literatura nu ofera deocamdata material suficient pentru a descrie caracterul poporului. „Constiinta maselor noastre populare este inca departe de faza in care trebuie sa se exprime in intregime pe sine insusi prin imagini poetice: aproape toti scriitorii din clasa instruita s-au ocupat pina acum de popor ca de o jucarie interesanta, fara intentia de a-L privi in mod serios. Constiinta marelui rol al maselor populare in economia societatilor omenesti abia mijeste la noi si, alaturi de aceasta constiinta inca vaga, apar observatii serioase, facute cu sinceritate si dragoste despre felul de viata si caracterul poporului". In povestirile lui Marko Vovciok,. criticul gaseste unele trasaturi autentice ale poporului, dragostea pentru munca libera si pentru o viata independenta („Masa"), protestul vehement impotriva despotismului si constiinta drepturilor omului, inclinatia spre o activitate independenta si gindirea libera („Jucarioara") etc.
Concluzia generala a criticului este in esenta urmatoarea : „Poporul nu a amortit, nu a decazut, izvorul lui de viata nu a secat, dar fortele care salasluiesc in el, negasindu-si o folosinta dreapta si libera, sint silite sa-si croiasca un drum nefiresc si se manifesta fara voia lor furtunos, nimicitor, deseori spre propria lor 'pieire".
Dobroliubov opunea marele popor rus clasei dominante, privilegiate, a nobililor proprietari de iobagi. In articolul „Cauza poporului" el scria: „Da, in acest popor exista acea forta necesara pentru a face binele, forta care lipseste cu desavirsire societatii depravate si pe jumatate smintita, care are pretentia de a se considera singura culta si in stare sa infaptuiasca ceva serios. Masele populare nu stiu sa vorbeasca mestesugit; de aceea ele nici nu stiu, nici nu le place sa se opreasca la vreun cuvint si sa se delecteze cu sonoritatea lui trecatoare. Cuvintul lor nu este niciodata de prisos: el este rostit ca o chemare la actiune, ca o intelegere a ceea ce este de facut".
Zugravind trasaturile caracterului popular rus: Dobroliubov a fost nevoit sa apere poporul impotriva teoriei oficiale despre caracterul popular, impotriva slavofililor si a altor „prieteni" ai poporului. El arata ca cei care cauta cu dragoste si cu pricepere sa arate publicului insusirile poporului si sa apere dreptul lui de a participa la viata publica sint inca putini la numar. Nu exista nici un articol care sa fi discutat cu pricepere faptul ca „poporul nostru poate trai fara bita si nu ar avea nimic de pagubit daca ar sti carte".
Dar Dobroliubov nu lua numai apararea taranu lui. Prin notiunea de „popor" el intelegea si pe cei ce muncesc la orase. El a apreciat in recenziile sale nuvelele lui I. Kokorev si poeziile lui I. Niki-tin in care viata saracimii de la orase era zugravita cu simpatie.
Dobroliubov arata ca nici nu poate fi vorba de caracter popular acolo unde scriitorul priveste pe taran si pe muncitorul de la oras ca nedemni de a figura in poezie. Introducind tarani in literatura, numerosi scriitori din rindurile nobilimii le denaturau infatisarea, ii prezentau rupti de conditiile reale ale vietii de la tara : claca, vatafii, boierul, jandarmul, etc. Taranii, asa cum ii prezentau ei, vorbeau la fel ca eroii din romanele preferate de nobilime. «Singura diferenta era ca in loc de: „te iubesc cu pasiune si fericit mi-as da viata in aceasta clipa pentru tine", ei spuneau : „te iubesc grozav, acusica is gata sa-mi dau viata pentru tine". In rest, totul se petrece asa cum se cuvine in societatea aleasa. Intr-o lucrare a d-lui Pisemski, dragostea o face pe Marfusa sa se calugareasca, la fel ca si Liza din „Un cuib de nobili" )...» scrie Dobroliubov.
Democratii revolutionari au trebuit sa lupte pentru un caracter popular, autentic si real, sa apere taranul rus si pe omul muncii de la oras, sa releve lucrarile literare in care razbat cu adevarat trasaturile felului de viata a poporului. Apararea adevaratului caracter popular a insemnat totodata si apararea specificului national rus. Dobroliubov demasca societatea nobiliara care se numea culta ; „pentru ca insusindu-si — cu chiu cu vai — vreo cinci-sase stiinte mai dificile — cam atit cit se preda in gimnaziile din Germania — si devenind cosmopolita, a rupt legatura cu poporul, pierzind pina si posibilitatea de a cunoaste principalele trasaturi a'.e caracterului lui".
Pe buna dreptate, critica lui N. A. Dobroliubov poate fi considerata o critica partinica, in sensul ca in toate aprecierile sale, el se situa direct si fatis pe pozitiile democratiei revolutionare, pe pozitiile oamenilor muncii. Partinitatea lui Dobroliubov isi gaseste o expresie cit se poate de limpede in articolele lui impotriva teoriei artei pure, a „artei pentru arta". Esteticienii nobili si burghezi iau re prosat marelui critic faptul ca, in articolele sale, „critica lipseste complet", faptul ca ignoreaza analiza estetica, ca nu intelege estetica etc, etc. Dobroliubov scria : «... e bine daca intilnesti o opera care se apropie cit de cit de cerintele ideale, care sa aiba cit de putin sansa „de a avea o viata lunga si fericita", adica sa reprezinte ceva original, remarcabil, nu din alte considerente, ci prin insusirile sale launtrice. Atunci te poti ocupa de ea si din punct de vedere estetic, te poti avinta in subtilitati artistice si poti urmari toate lipsurile, oricit de mici ar fi. Aceasta se va face de la sine, din acelasi simtamint spontan, in baza caruia ceri ca un tablou frumos sa aiba o lumina buna si, fara sa vrei, faci un gest pentru a alunga musca ce s-a asezat pe el... Dar a ridica probleme legate de legile eterne ale artei, a vorbi despre frumusetile artistice in legatura cu lucrarile povestitorilor rusi contemporani, aceasta (sa ma ierte dl. Annenkov si toti adeptii lui !) este tot atit de ridicol ca a dezvolta teoria armoniei in executia unui pianist care abia a invatat sa respecte ritmul, sau a te aventura in expunerea teoriei matematice a probabilitatilor, in legatura cu eroarea unui elev care a rezolvat gresit o ecuatie de gradul intii».
Dobroliubov si-a formulat parerea despre criticul adevarat, progresist, in articolul asupra revistei „So-besednik liubitelei rossiiskovo slovo". „...dati-mi voie — scria Dobroliubov — sa-L respect mai mult pe criticul care ne da o apreciere justa, completa si multilaterala a scriitorului sau a operei, care spune un cuvint nou in stiinta sau in arta, care raspiri-deste in societate o conceptie luminoasa, convingeri sincere si pline de noblete...
„Glasul sonor si limpede, al acestui critic, va rasuna mult timp in rindurile societatii, mult timp va simti poporul influenta rodnica a convingerilor lui, a celor propovaduite de el cu inflacarare, curaj si sinceritate".
O astfel de critica a fost si critica lui Dobro-liubov.
Articolele lui prezinta un deosebit interes si pentru stiinta literaturii din zilele noastre.
Am vorbit mai sus de importanta unor articole ca „insemnari pentru caracterizarea oamenilor de rind din Rusia". ,,Schitele si povestirile lui I. T. Ko-korev", „Nuvelele si povestirile lui S. F. Slavutin-ski", „Poeziile lui Ivan Nikitin" ; tot in aceasta categorie trebuiesc mentionate si articolele despre „Cobzarul" de Taras Sevcenko, „Schite din provincie" de Saltikov-Scedirin, „Oameni abrutizati" (despre Dostoievski).
Lucrarile aratate mai sus alcatuiesc acel ciclu din articolele critice ale lui Dobroliubov in care el isi pleaca urechea cu deosebita atentie la vuietul adinc al vietii poporului, articole in care el a formulat notiunile de caracter popular si de realism.
Articolele lui Dobroliubov „Ce este oblomovismul", „imparatia intunericului", „Cind va veni oare ziua adevarata ?", „O raza de lumina in imparatia intunericului" reprezinta un adevarat model de critica democrat-revolutionara din perioada 1860—1870. Aceste articole fundamenteaza pe larg notiunile de realism, caracter popular, si dezvaluie semnificatia luptei impotriva teoriei „arta pentru arta" si esenta sociala a literaturii.
In articolele sale, Dobroliubov pune intotdeauna problema : in ce consta particularitatea talentului artistului respectiv ? Si, dezvaluind aceasta particularitate, el explica creatia artistului. In ce consta, de pilda, specificul talentului lui Goncearov ? „In priceperea de a cuprinde obiectul infatisat, in toata amploarea lui, de a-L cizela, de a-L sculpta ; aceasta este latura cea mai puternica a talentului lui Goncearov" si il deosebeste in primul rind de scriitorii rusi din timpul sau, explicind cu usurinta toate celelalte insusiri ale talentului lui... „Astfel, Goncearov ne apare in primul rind ca un artist care stie sa redea fenomenele vietii in plenitudinea lor. Zugravirea acestor fenomene constituie vocatia lui, pasiunea lui. Creatia lui obiectiva nu este tulburata de nici un fel de prejudecati teoretice sau idei preconcepute, nu se subordoneaza nici unui fel de simpatii exclusive. Ea este calma, lucida, fara partinire".
Nu incape nici o indoiala ca, in cazul de fata, Dobroliubov urmeaza punctul de vedere al lui Bie-linski, expus in legatura cu lucrarea lui Gon cearov „O poveste obisnuita". Bielinski a cunoscut numai primul roman al lui Goncearov; Dobroliubov a citit doua romane, dar nu cunostea inca intreaga creatie a scriitorului. Daca ar fi cunoscut si „Ripa", criticul si-ar fi schimbat parerea despre lipsa de „partinire" a operei lui Goncearov. El ar fi vazut cum in alt roman Goncearov ii ataca pe nedrept si partinitor pe democratii revolutionari.
In romanul „Oblomov" al lui Goncearov, Dobroliubov a vazut oglindirea vietii ruse, tipul semnificativ al mosierului rus, din epoca lui, redat cu o severitate si o justete necrutatoare. In acest roman, el a. auzit un cuvint nou care oglindea dezvoltarea sociala a Rusiei. „Acest cuvint — oblomovismul — constituie cheia pentru descifrarea multor fenomene din viata rusa. El inzestreaza romanul lui Goncearov cu o semnificatie sociala mult mai mare decit aceea pe care o au toate povestirile noastre demascatoare. In chipul lui Oblomov si in tot acest oblomovism, noi vedem ceva mai mult decit creatia reusita a unui talent viguros ; in ea gasim... spiritul epocii".
Dobroliubov socotea ca Oblomov nu este un fenomen nou, deoarece trasaturile acestui tip pot fi observate la multe personaje din literatura rusa, incepind cu Oneghin. S-au schimbat mijloacele de oglindire a lui. dar tipul a ramas. Facind o paralela intre Oblomov si predecesorii sai din literatura rusa, Dobroliubov dezvaluie principalele trasaturi ale tipului oblomovist, ale caracterului oblomovist. Acestea constau in primul rind in existenta parazitara si inertia ce decurg din dezvoltarea lui intelectuala si morala si din situatia sa sociala. Oblomov este boierul care nu face nimic pentru ca are „trei sute de Za-hari". Din frageda copilarie, Oblomov s-a obisnuit sa-si satisfaca dorintele, nu prin propriile sale eforturi, ci prin ale altora. Aceasta a dezvoltat in el o imobilitate apatica si L-a adus intr-o stare de robie morala. Boieria si robia lui Oblomov se interpatrund si se conditioneaza reciproc: „... intreaga viata a acestui boier este inabusita pentru ca el ramine in permanenta sclavul unei vointe straine si nu se ridica niciodata pina acolo ineit sa se manifeste independent. El e sclavul fiecarei femei, al fiecarui om pe care-L intilneste, sclavul fiecarui escroc, care ar vrea sa-si exercite puterea asupra lui. El este sclavul iobagului sau Zahar, si e greu de spus care din ei se supune mai mult puterii celuilalt".
Oblomov este un produs al relatiilor iobagiste. El nu stie si nu vrea sa munceasca, nu intelege adevaratele relatii cu lumea inconjuratoare, „in general nu era in stare sa inteleaga nici propria sa viata", de aceea era plictisit de tot ceea ce trebuia sa faca.
„intrebarea : ce face el ? In ce consta sensul si scopul vietii Iui ? — este formulata direct si limpede, fara sa fie adumbrita de nici un fel de probleme auxiliare. Aceasta pentru ca a sosit acum, sau va sosi inevitabil, timpul activitatii sociale... Iata de ce am afirmat... ca in romanul lui Goncearov vedem spiritul epocii".
Dobroliubov nu este deloc de acord cu Goncearov cind acesta inmorminteaza Oblomovka si ii spune in discursul funebru : „Adio, batrina Oblomovka, ti-ai trait traiul". «intreaga Rusie care a citit sau va citi „Oblomov" nu va fi de acord cu aceasta» — spune criticul. Dobroliubov socotea ca trebuie dusa o lupta neincetata impotriva oblomovismului, si de aceea a te indeletnici cu infrumusetarea lui inseamna a spune un neadevar.
Dobroliubov nu s-a declarat de acord nici cu felul in care scriitorul L-a zugravit pe Stolz, care ,,nu s-a dezvoltat inca pina la idealul de militant social rus". Stolz nu este omul care «va putea sa rosteasca atotputernicul cuvint „inainte!" in graiul pe care sa-L inteleaga sufletul rus».
In chipul Olgai, Dobroliubov gaseste mai multa concordanta cu „viata noastra tinara", Olga, „reprezinta, prin dezvoltarea sa, idealul suprem pe care artistul rus din zilele noastre il poate zari in viata Rusiei". Olga este un personaj viu. ,,In ea se. poate vedea mai degraba decit la Stolz o aluzie la o noua viata rusa, de la ea poti astepta cuvintul care va arde si va nimici oblomovismul..."
Din acest roman criticul a tras asadar concluzia ca este nevoie de o chemare la actiune, de lupta impotriva manifestarilor oblomovismului, impotriva relatiilor sociale care i-au dat nastere, impotriva io-bagiei si a exploatarii.
Tn articolul „Cind va veni oare ziua adevarata ?" Dobroliubov arata trasaturile specifice talentului lui Turgheniev. «Atitudinea vie fata de actualitate la salvat pe domnul Turgheniev si i-a asigurat un suc-cos permanent in rindurile publicului cititor. Un critic profund ii reprosa chiar odata domnului Turgheniev fantul ca, in activitatea acestuia, s-au oglindit prea puternic „toate oscilatiile gindirii sociale". Totusi noi sintem de parere ca tocmai aceasta constituie latura viabila a talentului domnului Turgheniev si prin aceasta latura explicam de ce fiecare din operele lui a fost si este pina astazi privita cu atita simpatic, aproape cu entuziasm». Atitudinea vie fata de actualitate, o uimitoare putere de patrundere a ei, iata in ce consta — dupa parerea criticului — principalul merit al lui Turgheniev. Aceasta nu inseamna citusi de putin ca, cu toata atitudinea sa plina de sensibilitate fata de actualitate, scriitorul a inteles intotdeauna just fenomenele vietii. El da dovada deseori de marginire in intelegerea lor. Dobroliubov a demonstrat in chip stralucit acest lucru in analiza pe care a facut-o romanului „in ajun".
Dupa parerea lui Dobroliubov, intreaga structura a romanului exprima „necesitatea sociala a actiunii, a unei actiuni pline de viata precum si inceputul dis pretului fata de principiile moarte, rupte de viata, si pentru virtutile pasive". Criticul face o legatura directa intre eroii pozitivi ai lui Goncearov si cei ai lui Turgheniev. Olga este chinuita de intrebari si indoieli si in viata cu Stolz ea tinjeste si se plictiseste fara sa inteleaga de ce. Prin figura Elenei „cauza acestei tristeti... inexplicabile pentru orice rus cinstit" din acel timp, parca se lamureste. Dobroliubov considera ca «personajul principal din romanul „In ajun" este Elena si, in legatura cu ea, trebuie sa analizam celelalte personaje. Ea reprezinta acel dor de ceva nedeslusit, nevoia aproape inconstienta, dar implacabila, de o viata noua, de oameni noi, care cuprinde acum intreaga societate rusa si nu numai asa-numita societate culta. in chipul Elenei s-au intruchipat atit de expresiv cele mai bune na-zuinti ale vietii noastre de astazi, iar in cei care o inconjoara se reliefeaza atit de puternic toata inconsistenta rinduielii obisnuite a aceleiasi vieti...»
Daca figura Olgai din romanul „Oblomov" era „o aluzie la noua viata rusa", Elena a exprimat puternic setea patimasa de actiune, necesitatea sociala de a actiona. Elena este o minunata fata rusa, energica, hotarita, cu mare vointa si inteligenta. In chipul Elenei, sentimentul personal de dragoste se impleteste armonios cu dorinta de a fi de folos societatii. Ea L-a ales pe Insarov pentru ca el e insufletit de ideea mareata a luptei pentru libertatea patriei, stiind sa-si subordoneze sentimentele personale sarcinilor luptei obstesti, el e un om curajos, energic, plin de vointa. Dar, nici ca om Turgheniev nu L-a zugravit suficient de realist pe Insarov. Forta si frumusetea ideilor lui Insarov, desi inaltatoare -;i pline de noblete, nu apar cititorilor in intreaga lor vigoare. Criticul considera aceasta drept o deficienta artistica a romanului. Dar devotamentul lui Insarnv fata de ideea luptei pentru patrie, dragostea lui pentru cauza comuna, alcatuiesc forta acestui personaj, desi in multe privinte el este zugravit numai in trasaturi generale.
Criticul arata ca luptei lui Insarov pentru patrie, impotriva dusmanului extern, trebuie sa-i ia locul eroica lupta impotriva dusmanilor dinauntru, iar aceasta lupta este si mai grea. „Dusmanul extern, asupritorul privilegiat, poate fi descoperit si invins mult mai usor decit dusmanul intern imprastiat pretutindeni sub mii de chipuri diferite, invizibil, invulnerabil, dar care totusi ne tulbura, ne otraveste intreaga viata si care nu ne lasa nici sa ne odihnim, nici sa ne cintarirr fortele in lupta. Cu acest dusman intern nu se poate lupta cu armele obisnuite. De el poti scapa numai schimbind atmosfera innorata si putreda a vietii noastre, atmosfera in care el s-a nascut, a crescut si s-a intarit, inconjurindu-ne de un aer irespirabil".
Criticul socotea ca schimbarea atmosferei vietii este pe deplin posibila, desi nu putea spune cind se va intimpla aceasta. El era profund convins ca „va sosi in sfirsit ziua aceasta! Si, in orice caz, ajunul nu este departe de adevarata zi care va sa vina: numai o noapte le desparte!" In perioada dintre 1860—1870, se intelegea cit se poate de limpede ca Dobroliubov se refera aici Ia revolutia taraneasca, la lupta impotriva autocratiei, impotriva intregii orin-duiri iobagiste.
Dobroliubov a consacrat creatiei lui A. N. Ostrovski doua articole: „imparatia intunericului" si „O raza de lumina in imparatia intunericului", articole care si-au pastrat insemnatatea pina in zilele noastre. Scotind la iveala particularitatile talentului lui Ostrovski, criticul spune: „Ostrovski stie sa priveasca in adincul sufletului omenesc, stie sa deosebeasca adevarata fire a omului de toate monstruozitatile si sulemenelile exterioare; de aceea jugul exterior, povara intregii situatii care-L oprima pe om apar mult mai puternic in operele lui decit in numeroase povestiri care trezesc indignarea prin continutul lor, dar care, punind accentul pe latura exterioara a lucrurilor, ascund cu totul specificul launtric, omenesc".
Articolele „imparatia intunericului" si „O raza de lumina in imparatia intunericului" ne dezvaluie in intregime drumul de creatie al lui Ostrovski pina in 1861. Dobroliubov vedea in creatia artistica a lui Ostrovski o satira impotriva imparatiei intunericului. Bolsovii („Intre noi ca intre-ai nostri"), Tortovii si Korsunovii („Saracia nu e un viciu"), Visnevskii („Un loc rentabil"), Ulanbekovii („Pupila"), Dikii si Kabanovii („Furtuna") domnesc dupa bunul lor plac si fara sa dea socoteala nimanui in imparatia intunericului. Despotismul lor, care nu recunoaste nici un fel de drepturi si revendicari rationale, tulbura prin urletele sale salbatice si monstruoase tacerea surrbra din acest trist cimitir al gindirii si vointei omenesti. imparatia intunericului este „lumea tacuta, care ofteaza abia auzit, cu tristete, o lume timpa, chinuita vesnic de boala, o lume a tacerii de temnita, de mormint, inviorata doar rareori printr-o soapta surda, neputincioasa, care se stinge sfioasa chiar de la