De fapt, problema raportului dintre om si mediul ambiant nu este noua.Ea a 
  aparut o data cu cele dintai colectivitati omenesti, caci omel cu inteligenta 
  si spiritul creator care il definesc, nu s-a multumit cu natura asa cum era 
  ea, ci a pornit cu curaj si tenacitate la opera de transformare a ei potrivit 
  nevoilor sale.Multiplicandu-se neincetat, specia umana a adaugat peisajului 
  natural privelisti noi, prefacand mlastini si pamanturi intelenite in vai roditoare, 
  tinuturi aride in oaze de verdeata, a creat noi soiuri de plante de cultura 
  si a domesticit animale salbatice.Pana aici, echilibrul natural nu a avut de 
  suferit decat, poate, pe arii foarte restranse, care nu puteau afecta ansamblul. o8n18nm
  Cotitura a intervenit o data cu revolutia industriala si, mai cu seama, cu noua 
  revolutie tehnico-stiintifica, gratie careia avioane si rachete brazdeaza, astazi, 
  vazduhul si strapung norii, nave tot mai mari si mai puternice despica luciul 
  marilor si al oceanelor, cascade de hidrocentrale transorma puterea apelor in 
  salbe de lumina, in energie ce alimenteaza parcul de masini in crestere vertiginoasa.Intr-un 
  cuvant, stiinta si tehnica moderna, sporind nemasurat puterea omului, au ridicat, 
  in medie, nivelul de viata de pretutindeni.Dar reversul civilizatiei industriale 
  este contemporane, al progresului material a fost si este inrautatirea mediului 
  natural.Sub impactul dezvoltarii economice au fost poluate, mai mult sau mai 
  putin grav, solul, apa si aerul, au disparut sau sunt pe cale de disparitie 
  multe specii de plante si animale, iar omul este confruntat la randul lui cu 
  diverse maladii cauzate de poluare, fenomen ce cuprinde astazi toate tarile 
  si continentele.Efectele ei sunt resimtite pana si peintinderile, pana ieri 
  imaculate, ale Antarcticii.S-a calculat ca in timp de un deceniu, devierile 
  civilizatiei au provocat mediului natural pagube mai mari decat intr-un mileniu.
  
  La inceputul erei neolitice, numai aproximativ zece milioane de oameni actionau 
  asupra naturii, cu unelte primitive care practic nu lasau urme cat de cat sesizabile.La 
  mijlocul secolului trecut, deci nu la mult timp dupa declansarea revolutiei 
  industriale, numarul locuitorilor globului ajunge la un miliard, dar deteriorarea 
  mediului nu cunoaste inca manifestari preocupante, cu exceptia anumitor perimetre 
  din unele tari occidentale -; incepand cu Anglia -; care au urcat 
  primele in “trenul industrializarii”, gratie in primul rand masinii 
  cu abur.
  Poluarea ca problema globala este apanajul secolului nostru, mai precis al ultimelor 
  trei decenii, timp in care populatia lumii a crescut de la 5 la 6 miliarde de 
  locuitori.Sunt multi sau putini ? Exercita oare numarul lor cu adevarat o “presiune 
  demografica” asupra mediului inconjurator ? Iata intrebari ce-i framanta 
  deja pe demografi, economisti, medici si alti specia-listi, ca si pe oamenii 
  politici.Problema care i-a preocupat pe specialisti de-a lungul timpului a fost, 
  de fapt, aceea daca se poate asigura hrana suficienta populatiei si doar in 
  ultimile decenii si-au indreptat atentia asupra unui aspect care s-a dovedit 
  a fi la fel de important : degradarea mediului ambiant prin poluare, eroziune 
  si alte fenomene, datorate actiunii, voite sau nu, a omului, proces ce afecteaza 
  nu numai posibilitatile de procurare a hranei, ci si alte aspecte ale existentei 
  umane, incepand cu sanatatea.
  Nu incape indoiala ca solul este capitalul cel mai pretios de care omul dispune 
  pentru satisfacerea nevoilor si ambitilor sale.La urma urmelor, cel putin pana 
  la inventarea fotosintezei artificiale, cu totii depindem de stratul subtire 
  si roditor de la suprafata Pamantului, de unde se extrag totalitatea resurselor 
  necesare vietii.Or, unul din marile paradoxuri este acela ca omul tinde sa-si 
  pericliteze izvorul vietii si al fortei din nestiinta, lacomie, neglijenta sau 
  din alte cauze.Asa se face ca, in timp ce tehnicile moderne ii ingaduie sa introduca 
  in circuitul productiv milioane de hectare de teren, ce pana ieri erau socotite 
  inerte pe vecie, in paralel alte milioane de hectare dintre cele aflate in productie 
  devin improprii cultivarii, datorita tot actiunii omului.De cand omul a inceput 
  sa lupte impotriva naturii, suprafata deserturilor a crescut cu un miliard de 
  hectare si procesul avanseaza intr-un ritm accelerat.Se cuvine sa adaugam ca, 
  in fiecare an, zeci de milioane de hectare de soluri productive sunt “devorate” 
  de drumuri, de uzine si de orase, tot atatea secvente ale duelului inegal dintre 
  frunza verde si asfalt.
  De cand primul topor primitiv a doborit intaiul arbore, padurile au pierdut 
  jumatate din intinderea lor, in timp ce omenirea in acest rasimp s-a multiplicat 
  de sute sau chiar mii de ori.Distrugerea padurilor, carora li se datoreste in 
  cel mai inalt grad stabilitatea si calitatea a trei elemente fundamentale ale 
  vietii oamenilor -; solul,aerul si apa -; s-a soldat de-a lungul timpului 
  cu efecte dezastruoase.Padurilor le revine un rol insemnat in fixarea stratului, 
  relativ subtire, de sol fertil, mediul germinativ al masei vegetale.
 
 Despaduririle masive au inmormantat sub dune de nisip infloritoare civilizatii 
  nu numai in nordul Africii, ci si in Asia, iar in unele parti ale Europei au 
  impins dezgolirea muntilor si dealurilor pana la limite vecine cu calamitatea.
 Reimpadurirea e inca un cuvant prea nou si efectele ei prea mici pentru a 
  rascumpara greseala multimilenara care a determinat disparitia a jumatate din 
  arborii planetei.Desigur, in aceasta privinta calculele sunt foarte precare.Recurgem 
  totusi la unele, care, indiferent cat de mare e aproximatia, ne spun cate ceva.La 
  sfarsitul Imperiului roman, Peninsula Iberica era acoperita cu paduri viguroase 
  de la Biscaya pana la stramtoarea Gibraltar si ar fi avut o populatie aproape 
  dubla fata de cea de azi, cand au ramas doar vreo cinci la suta din fostele 
  paduri.
  In afara de protejarea solului, padurea exercita cea mai puternica actiune purificatoare 
  asupra aerului , absorbind bioxidul de carbon si restituindu-l sub forma atat 
  de necesarului oxigen.Din cele 14-16 miliarde de tone de bioxid de carbon lansate 
  anual in atmosfera prin arderea combustibililor, plus cele provenite din respiratia 
  oamenilor si animalelor, doua treimi sunt absorbite de paduri, acei “plamani 
  verzi” ai Pamantului, carora le datoram atat de mult.
  Nu mai putin important este rolul padurii ca factor de regularizare a cursurilor 
  raurilor.De asemenea, padurea este menita sa asigure cerintele de agrement si 
  turism, tot mai accentuate in conditiile vietii moderne, ambianta biofizica 
  indispensabila localitatilor balneoclimaterice, conservarea multor specii de 
  plante si animale foarte utile etc.
  Intr-un cuvant, fara paduri suficiente, dezvoltarea si, la urma urmelor, viata 
  insasi nu sunt posibile.Astazi, cand padurile ocupa cam o treime din suprafata 
  uscatului (circa 4 miliarde de hectare), pe plan modial isi face loc parerea 
  ca aceasta reprezinta un minimum necesar,sub care omenirea nu-si poate permite 
  sa coboare.In conditiile cand raman de rascumparat fata de padure greseli multe 
  si vechi, cand un singur automobil, parcurgand 1000 de kilometri, consuma o 
  cantitate de oxigen suficienta unui om pe timp de un an, iar raurile dezlantuite 
  fac tot mai mari ravagii, spaland nemilos ce a mai ramas din fertilitatea solului, 
  exploatarea nerationala a resurselor forestiere a devenit un lux prea scump.
 Paleta surselor de degradare a solului este vasta, insa partea cea mai vizibila 
  si aflata la indemana intelegerii oricui priveste acumularea unei enorme cantitati 
  de reziduri de tot felul.Imaginea haldelor de deseuri din jurul uzinelor si 
  impresionanta productie de gunoi din centrele urbane sunt numai doua din aspectele 
  acestui fenomen nociv.Gunoi a existat dintotdeauna, dar notiunea aceasta, ca 
  si atatea altele, si-a modificat serios continutul.Pentru gospodariile taranesti 
  traditionale si deci pentru localitatile rurale, gunoiul insemna aproape exclusiv 
  resturi vegetale nefolosite de animale, care putrezeau in cateva luni, pentru 
  ca iarna sau primavara sa fie imprastiate pe camp pentru fertilizare.Exista 
  practic o reciclare naturala completa ce se consuma aproape la fel si in perimetrul 
  oraselor, ale caror periferii nu se deosebeau cine stie cat de felul de viata 
  de la sate.
  Cu totul altfel stau lucrurile intr-o lume a industrializarii si urbanizarii 
  vertiginoase , cand doi din cinci locuitori ai globului traiesc deja in orase 
  -; fata de unul din sapte la inceputul secolului.In plus, prolifereaza 
  orasele mari si foarte mari, ajungandu-se ca acela cu peste un milion de locuitori 
  sa depaseasca 200.Or, dupa calcule aproximative, fiecare locuitor din orasele 
  europene “produce” mai bine de 1.5 Kg de gunoi pe zi, iar in S.U.A 
  de vreo trei ori mai mult.De obicei, drumul gunoiului sfarseste la periferia 
  orasului, in gropi existente sau pe locuri virane, unde se acumuleaza in gramezi 
  imense, acceptate ca servituti inevitabile, uratind peisajul, poluand solul, 
  aerul si apele subterane.Si mai grav e ca o buna parte din aceste gunoaie, indeosebi 
  materialele plastice, sunt extrem de rezistente la actiunea bacterii-lor si, 
  practic, nu se recicleaza pe cale naturala.
  Evacuarea rudimentara a gunoaielor a inceput sa puna serioase proble-me in zonele 
  puternic urbanizate din Occident inca de acum mai bine de o suta de ani.In 1870, 
  in Anglia, si in 1892, in Germania, pentru marile orase s-a introdus incinerarea 
  gunoaielor, cu valorificarea partiala a caldurii pentru producerea de abur si 
  curent electric.Sistemul de incinerare s-a extins si per-fectionat mult, optandu-se 
  pentru arderea centralizata in mari uzine, mai avantajoasa pentru marile orase.
  Preocupanta ramane nu numai problema asigurarii salubritatii in perime-trele 
  urbane si in vecinatatea lor.Astazi, plugurile tractoarelor scot deseori la 
  iveala ambalaje de plastic si cutii de conserve, in primul rand pe terenurile 
  arabile din jurul centrelor urbane, dar si in alte parti.Prezenta acestor obiecte 
  aruncate si a multor altora se intalneste, din pacate, si in poienile muntilor, 
  si pe malul raurilor sau pe litoralul marin, cam peste tot unde oraseanul “eva-deaza” 
  in sanul naturii, fara a renunta macar pentru scurt timp la comodita-tile locuintei 
  si la gestul reflex de a arunca resturile.
  
  Prin arderea a aproape opt miliarde de tone de combustibil conventional se arunca 
  anual in atmosfera aproximatim un miliard si jumatate tone de cenusa, praf si 
  gaze.Pe langa arderea combustibililor -; carbune, petrol, lemn, gaze naturale 
  -; probleme asemanatoare creeaza si alte industrii, indeosebi chimica, 
  metalurgica, unele ramuri constructoare de masini, industria ali-mentara etc. 
  -; ca si circulatia automobilelor, avioanelor, trenurilor,vapoa-relor etc.
  Abstractie facand de unele unitati industriale plasate in plina natura, grosul 
  poluarii atmosferice provine din orase, caci aparitia industriei fie ca are 
  loc in orase, fie creeaza ulterior orase.Asa ca primele victime sunt orasenii.Exista 
  de acum un numar apreciabil de “infernuri ecologice”, perimetre 
  urbane unde noxele industrializarii se fac simtite prin efecte combinate : aer 
  viciat, zgomot, aglomeratie.In asemenea locuri -; cum sunt orasele San 
  Paulo, Ciudad de Mexico, Detroit, Callacuta, Los Angeles, New York -; procentul 
  de imbolnaviri ale cailor respiratorii, inclusiv cancerul pul-monar, este de 
  cateva ori mai mare, inregistrandu-se, de asemenea diversi alti factori de risc 
  pentru sanatatea oamenilor, si nu numai a acelora ce locuiesc la orase.Abordand 
  aceasta problema, specialistii considera ca, pe langa reducerea prin toate mijloacele 
  a surselor de poluare, si, daca se poate, chiar eliminarea totala a unora dintre 
  ele, insanatosirea aerului este de neconceput fara aportul decisiv al ariilor 
  verzi.
  
  Dar daca aerul, asa cum este, deocamdata poate fi respirat pretutindeni pe gratis, 
  nu acelasi lucru se intampla cu apa potabila, care pentru citadini are de mai 
  multa vreme un pret.Si inca in continua crestere.Caci apa, acest al doilea element 
  in ordinea urgentelor omenesti, dupa aer, a devenit si el un produs industrial.In 
  preajma marilor orase si unitati industriale apar instalatii uriase de “tratare” 
  a apelor naturale, prin decantare, filtrare, serilizare de mai multe feluri 
  etc.
  La prima vedere, pare paradoxal sa vorbim de nevoia asigurarii apei pe o planeta 
  care dispune de atata apa, incat s-ar putea inunda complet cu un strat de 3 
  km grosime.Chestiunea e ca 97 la suta din apa globului este sarata, iar din 
  restul de 3 la suta cea mai mare parte se afla in ghetari.Rezulta ca populatia 
  lumii are la dispozitie pentru consumul personal si pentru activi-tatile sale 
  economice numai in jur de 1 la suta din volumul de apa dulce, respectiv cea 
  din rauri, fluvii, lacuri si din unele panze freatice.Chiar si asa, ar fi mai 
  mult decat suficient pe ansamblu, numai ca, asa ca si la alte capitole ale inzestrarii 
  naturale, apa e foarte neuniform repartizata pe intinderea globului, iar o mare 
  parte din ea este de acum puternic poluata.In ansamblul poluarii, ponderea apelor 
  uzate -; menajere si industriale -; este covarsitoare.
  Daca la poluarea aerului imaginea-simbol este oferita de arborii “perforati” 
  de “ploile acide”, la poluarea apei expresia caracteristica ar putea 
  fi considerate “mareele negre”, adica poluarea, practic continua, 
  cu petrol a marilor si oceanelor lumii, avand efecte dezastroase asupra florei 
  si faunei marine.