SUBORDINUL SERPENTES (OPHIDIA) -; Serpi

Serpii sunt reptile su solzi (Squamata), caer au o forma alungita, fara membre. Din punct de vedere al evolutiei lor filogenetice, serpii trebuie sa fi pierdut mai demult membrele, deoarece le lipseste centura scapulara si sternul, in timp ce din membrele posterioare nu au mai ramas decat cel mul urme ale bazinului si ale membrelor atrofiate. Se admite ca serprii deriva din saurieni care aveau membre. i9z17zc
In ce priveste alcatuirea corpului la serpri, se constata urmatoarele: capul, trupul si coada nu sunt delimitate, ci trec pe nesimtite dintr-unul intr-altul; delimitarea dintre trup si coada se recunoaste numai pe parte ventrala, dupa despicatura anala. Corespunzator corpului puternic alungit, organele interne sunt, la randul lor, foarte alungite. Plamanul stang este mult atrofiat, iar vezica urinara lipseste cu totul. Numarul vertebrelor trunchiului, legate intre ele prin articulatii sferice, trece de obicei peste 100, iar la serprii - uriasi ajunge la 300 -; 430. Cu exceptia primei vertrebrate cervicale, de fiecare vertebra se leaga prin articulatii o pereche de coaste, al caror capat liber se sprijina pe un strat de muschi. Ele se pot misca inainte si inapoi si astfel, in mod direct, ajuta la inaintarea aminalului, iar indirect prin presiunea musculara asupra marginilor posterioare a placilor cutante ventrale, acestea se departeaza in asa fel, incat impiedica alunecarea corpului pe substrat. Aceasta miscare contribuie la serpuire, acea miscare ondulatorie in care fiecare punct al corpului lung urmeaza cu precizie acelasi drum, pe care au alunecat mai inainte capul si gatul.
Capul sarpelui prezinta structuri caracteristice. Pleoapa de jos este o capsula stravezie, trasa peste ochiul mobil si concrescuta cu pleoapa superioara. Cand are loc naparlirea, ochiul naparleste de asemenea. Timpanul si urechea mijlocie lipsesc. Functia redusa a aparatului auditiv este compensata de limba -; organ extrem de sensibil. Limba bifurcata, de obicei de culoare inchisa, sta ascunsa intr-o teaca in fundul gurii. Printr-o deschisere a varfului botului, limba poate fi scoasa chiar atunci cand gura este inchisa. Creierul este inchis intr-o capsula craniana mica, dar puternic osificata. Partea faciala a craniului este foarte puternic mobila: maxilarul superior, oasele pterigoide si palatine sunt mobile intre ele, fiind articulate prin legaturi elastice. Cele doua jumatati ale mandibulei se pot indeparta mult una de alta, asa incat gura poate fi deschisa neobisnuit de mult, mai ales ca cele doua parti ale maxilarului inferior pot fi miscate inainte si inapoi, independent una de alta. La inghitirea prazii, care este de obicei un animal intreg, cu mult mai gros decat corpul sarpelui insusi, spre deosebire de soparle, aceasta este impinsa spre gatlej cu ajutorul miscarii alternative a celor doua jumatati ale mandibulei, prevazute cu dinti indepatati inapoi. Laringele poate fi deplasat atat de mult inainte, incat patrunderea aerului proaspat nu este impiedicata de prada, oricat de lunga ar fi durata inghititurii si chiar daca ea este intrerupta de pauze de istovire. In afara de maxilare, serpii mai pot avea dintii si oasele palatine si pterigoide. Forma si dispozitia dintilor sunt deosebite la diferite familii. Dintii sunt concrescuti cu oasele si se pot inlocui. Exista trei feluri de dinti: 1) dintii de apucat, care servesc la tinerea prazii, sunt fara santuri, ascutiti si indepartati inapoi; 2) dintii scobiti, mai mari si prevazuti in partea anterioara cu un sant. Acesti dinti pot fi veninosi; 3) dintii cu canal, care au la radacina un orificiu de aductiune, iar sub varf o deschizatura ingusta. Acesti dinti sunt deosebit de mari la vipere.
Structura dispozitivului maxilarului superior este intodeauna in concordanta cu dentitia existenta: la serpii neveninosi este lung si prevazut cu numerosi dinti mici pentru apucat, iar la dipsadomorfine, maxilarul superior este surt si prevazut in fata cu dinti de apucat, iar in spate cu dinti scobiti. Serpii veninosi elapizi si serpii -; de -; mare hidrofizi au pe maxilarul superior, in spatele dintilor mari, cu sant, cativa dinti mici pentru apucat. La vipere, maxilarul superior s-a redus la un os mic, care poarta numai dinti cu canal. La aceste animale, dintii mici de apucat sunt fixati pe oasele palatine si pterigoide. Atunci cand sunt nefolositi dintii veninosi ai viperei intra intr-un sant al mucoasei bucale, ca lama intr-un briceag inchis. Cu ajutorul unui mecanism, conditionat de mobilitatea osului patrat si a altor legaturi articulare, maxilarele superioare pot fi ridicate, iar dintii veninosi ies in evidenta. Atunci dintele veninos intra in contact cu deschiderea conductei glandei in canalul dintelui. Muscatura veninoasa se produce mai putin prin inchiderea maxilarelor si mai mult ca o infigere prin intepare cu dintii, efectuata cu gura larg deschisa. Veninul serveste in primul rand pentru uciderea prazii care foloseste drept hrana si nu numai in al doilea rand pentru aparare. Serpii veninosi omoara prada fie producand -; prin venin -; o paralizie a activitatii nervoase, si prin aceasta a respiratiei si a tuturor celorlalte functii vitale, fie prin efectul direct al veninului asupra sangelui si tesuturilor. Poate ca acest procedeu de ucidere a prazii este pentru victima cel mai putin dureros. La unele specii exista un mijloc special de aparare care consta in vomitarea brusca a hranei partial digerate din stomac.
Printre serpi, aproximativ 400 de specii sunt veninoase. Dintre acestia, cei mai multi traiesc in America si Australia. In Europa se gasesc numai noua specii de serpi otravitori, iar din acestea, in Germania, numai doua vipere -; cu -; cruce si vipera aspis; regiunile reci nu au serpi veninosi. In Romania traiesc trei specii veninoase: V. berus, V. ammodytes si V. ursinii. Periclitarea vietii omenesti prin muscatura veninoasa a serpilor este mai mica decat se crede in general. Sarpele musca pe om numai pentru a se apara. De aceea necunoscatorii nu trebuie, dintr-o frica exagerata, sa omoare orice sarpe pe care il vad, deoarece multe dintre aceste victime se dovedesc a fi majoritatea cazurilor nu vipere, ci serpi neveninosi sau chiar naparci. Desi cantitatea de otrava a serpilor veninosi din Europa centrala este destul de redusa -; dat fiind ca dintii lor injecteaza numai o cantitate redusa de venin -; in orice caz, este bine ca dupa o muscatura, rana sa fie lasata sa sangereze mult si sa se aplice un tratament medical urgent. Muscatura serpilor exotici insa este mult mai periculoasa si, fara tratament cu ser, poate fi mortala.
Organele de elaborare a veninului sunt formate din partea posterioara a glandelor salivare labinale superioare. Se poate recolta veninul de la vipera punandu-i in gura o sticla de ceasornic. Vipera muscand-o, lichidul veninos se scurge pe sticla de ceasornic.
Veninul este un lichid limpede, vascos, galbui ori verzui si fara miros. Cel de cobra este amarui, iar cel de vipera este fara gust. Tratat cu alcool, se produce o precipitatie albicioasa. Veninul contine apa, saruri minerale, albuine si un principiu activ, care nu coaguleaza nici chiar la 100oC. Substanta activa din veninul de vipera se numeste viperina, iar cea din veninul de crotal, crotalina.
Veninul serpilor contine doua grupuri de substante toxice: unele cu actiune asupra sistemului nervos -; neurotoxine -; care nu dispar prin caldura, altele care actioneaza asupra sistemului circulator -; hemotoxine -; si care dispar prin incalzire. La serpii proteroglifi predomina substantele neurotoxice, iar veninul serpilor solenoglifi e mai bogat in substante hemotoxice.
Combaterea serpilor veninosi se face prin vanare directa, sau tinand pe langa gospodarii animale care distrug serpii. Astfel, in Egipt se intrebuinteaza viveridul mangusta, numit si sobolanul-faraonilor, care se poate domestici (dar mananca pasarile de curte). Tot in Egipt se intrebuinteaza anumite anumite specii de ulii, ca Milvus. In Brazilia se foloseste sarpele neveninos mussurana, care distruge serpii veninosi. In schimb medicamentele preparate din otrava de sarpe pot fi de mare folos pentru calmarea durerilor. Inca din 1929 s-a descoperit posibilitatea ameliorarii durerilor prin veninul de paianjen. Veninul de cobra, in special, suprima de pilda, marile dureri ale cancerosilor, avand o actiune analgezica foarte importanta, asemanatoare cu cea a morfinei. Exista astazi preparate farmaceutice speciale in acest scop. Fabricile de medicamente sunt aprovizionate cu venin de sarpe de la fermele speciale, in care se cresc serpi.
Serpii nu au insusiri psihice deosebite; prezentarea lor ca simbol al intelepciunii (sau al vicleniei) se bazeaza pe o apreciere gresita. Ei reactioneaza cu destula incetineala la anumite excitatii biologice, indeosebi la procurarea hranei si la imperechere. Cel mai important organ de simt al serpilor este limba, care serveste ca organ de miros si pipait. Cand se misca, serpii adulmeca necontenit cu limba, pentru a se orienta in mediul inconjurator si a se tine de urmele prazii. Serpii disting numai lumina si intunericul si percep in esenta numai miscarile. Auzul este slab dezvoltat. Unele specii de serpi sasaie sau suiera cand sunt enervati, altele isi extind coastele gatului, sau zangane cu coada, asa cum s-a observat chiar si la unii serpi din Europa.
Prada o captureaza stand la panda. Serpii neveninosi, care sunt mai iuti, urmaresc prada. Ei imobilizeaza incolacindu-se de cateva ori in jurul ei si inabusind-o; dupa aceea prada este inghitita. Numai putine specii (serpii de casa) inghit prada vie, fara nici o alta pregatire. Unele specii aleg numai o anumita hrana, inghitind numai prada cu sange cald, altele aleg numai prada cu sange rece, oua de pasari sau insecte. Oasele se digera, parul, unghiile si penele sunt eliminate sub forma de cocoloase.
In regiunile temperate serpii hiberneaza, in schimb, in regiunile calde ei trec vara intr-o stare de odihna (estivare). Inmultirea se face prin ouale relativ mari, cu coaja pergamentoasa, ce sunt depuse in locuri calduroase si umede. Numarul oualor varieaza si poate ajunge -; la serpii uriasi, de exemplu -; pana la 100. Multe specii nasc pui (ovovivipare). Femela unor serpi-uriasi se incolaceste in jurul oualor si astfel realizeaza un fel de clocire.
La clasificarea pe familii si genuri a speciilor, care par observatorului grabit foarte asemanatoare, s-a tinut seama de unele caractere filogenice si anatomice ca: dentita, numarul si forma placilor cefalice, a placilor abdominale si a randurilor de solzi, precum si structura solzilor.