Pentru determinarea speciilor s-au luat in considerare, in special, caracterele externe cele mai usor vizibile. r5l13lh
Forma corpului, in general alungita, fusiforma, mai poate fi: compresiforma (turtita lateral), la pestii de fund: limba de mare (Solea nasuta), cambula (Pleuronectes flesus), calcan (Schophtalamus rhombus), sau depresiforma (turtita de sus in jos), la pisica de mare (Raja clavata). Pestii ce traiesc printre alge au aspect de ac, diverse forme curioase (calutii de mare). Oricare ar fi forma se pot delimita: capul, trunchiul, coada si inotatoarele (fig. 1). Capul -; portiunea de la varful botului pana la ultimul orificiu branhial (la Cyclostomi si Chondrichtyes) sau pana la unghiul posterior al opercului (la Osteichthyes); la cap distingem: gura, ochii, narile, obrazul, ceafa, gatul, operculul.
Gura poate fi terminala(fig. 2b), dorsala (fig. 2a) sau ventrala (subterminala) (fig. 2c), la care portiunea de deasupra buzei superioare (rostrum) proemineaza. Ciclostomii au gura rotunda. La Chondrichthyes si la unele specii de Osteichthyes, falca superioara poate fi egala, mai scurta sau mai lunga decat cea inferioara. Unele specii au la gura prelungiri tegumentare, numite „mustati” (fig. 2c).
Dintii, mai mult sau mai putin dezvoltati, uneori lipsesc (Cyclostomi). La Chondrichtyes si Osteichthyes se disting, dupa pozitia lor, dinti maxilari, palatini, linguali si faringieni (pe al 5-lea arc branhial). Dintii faringieni, plasati pe 1,2 sau 3 randuri, servesc la determinarea speciilor din familia Cyprinidae, cand caracterele externe sunt insuficiente. Formula dentara se noteaza: un singur rand 6-5, adica pe partea stanga 6, iar pe partea dreapta 5 dinti faringieni; doua randuri 3.5-5.3, adica pe partea stanga intr-un rand 3 si in altul 5 dinti, iar pe partea dreapta 5, si respectiv 3 dinti. Acesti dinti se pun in evidenta fie prin taierea capului (dupa opercul), destul de adanc, fara a fi detasat de trunchi, fie ca se ridica si se da la o parte operculul. se mai folosesc uneori si ceilalti dinti, care pot fi mici, compacti (cu aspect de tepi sau perie), marunti si desi („dinti de catifea”) sau cu aspect de „canini”, dezvoltati neregulat.
Operculul se foloseste in determinare, fie separat, fie cu celelate componente (preopercul, subopercul, interopercul, raze sau lame branhiostege (fig 3 si 4). Cyclostomii si Chondrichtyes fara opercul. Narile, in general perechi, la Osteichthyes dorsal pe bot (fig. 3), la Chondrichtyes lateral ventrale, iar la Cyclostomi numai un orificiu nazal intre ochi.
Gatul -; zona dintre punctul de insertie a razelor branhiostege si baza Pp (masurat pe fata ventrala).
Trunchiul este folosit in determinare prin inotatoare, forma si structura radiilor sau a solzilor, prezenta, absenta sau forma liniei laterale, dimensiuni si alte caractere.
Inotatoarele, perechi sau neperechi, se folosesc dupa forma, pozitia, marimea, tipul si numarul radiilor. Inotatoarele neperechi sunt plasate pe planul de simetrie al corpului, pe linia mediana, cuprinzand dorsala (notata cu D sau cu D1, D2, D3, cand este divizata, fig. 5a), codala (C) si anala (A). Inotatoarele perechi sunt cele dua pectorale (Pp), plasate intotdeauna lateral in apropierea operculelor, si doua ventrale (Vv) numite si pelviene. Pozitia Vv este foarte variabila: abdominale (Vv -; sub abdomen) (fig 1); toracice (Tt -; sub torace) (fig. 5a); jugulare (Jj -; sub gat) sau faringiene (Ff) (fig. 5b). Forma si lungimea inotatoarelor in special la cele perechi, pot varia destul de mult; in general, la pestii de rau sunt mai scurte si mai rotunde decat la pestii de lacuri si balti.
Radiile (scheletul inotatoarelor) sunt spinoase (spini), formate dintr-o singura piesa, in general tari si ascutite (fig. 6 a, c 1, 2, 3), si articulate, din mai multe segmente mici, in mod obisnuit moi, flexibile, ramnificate catre capatul lor distal (fig. 6 b, c). Radiile tari, plasate totdeauna inaintea uneia sau mai multor inotatoare moi, pot fi in numar variabil, formand uneori o inotatoare aparte, sau pot lipsi complet. In unele cazuri, prima radie spinoasa mai tare la baza, iar a 3-a, catre partea distala, dintata (la crap, fig. 6c)). Fiecare inotatoare poate avea un numar de radii tari si moi, care, exprimate cifric, alcatuiesc o formula. Radiile tari se noteaza prin cifre romane, cele moi prin cifre arabe; la Perca fluviatilis se noteaza D1 XIII-XVI, D2 I 13-15 si A II 7-10. Uneori apr formule care cuprin cifre in paranteza, de ex. D1 (12)14-16(17), care arata posibilitatea, foarte rara de altfel, a existentei unui numar de radii moi cuprinse intre 12 si 17, pe cand in mod obisnuit la majoritatea celorlalte exemplare ele sunt numai intre 14 si 16.
In afara de inotatoarele propriu-zise, in determinare mai are importanta „inotatoarea” adipoasa de la pastravi (Salmonidae), care este de fapt un apendice al pielii, moale, lipsit de radii, plasat pe pedunculul codal. Tot pe pedunculul codal, la alte familii (Scombridae si Thunidae), in urma D si A se afla mai multe inotatoare mici, numite „pinule”.
In determinare se mai folosesc si unele dimensiuni indicate in figura 7:
- lungimea totala (absoluta); lungimea corpului la Cyprinidae se masoara pana la ultimul rand posterior de solzi, iar la Samonidae (pastravi) si Clupeidae (scrumbii) pana la extremitatea posterioara a radiilor mediane ale C;
- lungimea capului (l. c.), cand operculul are un spin osos, care formeaza un unghi cu marginea sa posterioara, se masoara pana la varful acestu spin sau unghi; la Acipenseridae (nisetri), lungimea capului este cuprinsa intre varful botului si marginea anterioara a cefei (nucala);
- lungimea botului (r. po.) (regiunea preorbitala). Botul la pestii tineri mai lung decat la adulti; la Salmonidae (pastravi), nu se masoara in perioada reproducerii, cand este mai lung decat in restul anului; la nisetrii se masoara de la varful rostrului pana la punctul de fixare a mustatilor;
- fruntea (regiunea interorbitala) se masoara intre marginile superioare ale celor doua orbite;
- ochiul se masoara in sens longitudinal (orizontal);
- lungimea trunchiului (l. tr.), de la marginea posterioara a bazei A;
- pieptul, distanta dintre baza Pp si baza Vv;
- distanta predorsala, de la varful botului pana la punctul anterior al bazei D;
- distanta postdorsala, de la punctul posterior bazal al D si pana la baza C;
- lungimea comerciala, de la mijlocul ochiului pana la marginea posterioara a bazei A (lungime folosita in tehnologia si in industria piscicola);
- lungimea reglementara, de la mijlocul ochiului pana la varful C (folosita ca mijloc de control in timpul pescuitului; sub aceasta lungime se interzice pescuitul);
- lungime inotatoarelor neperechi este baza lor, iar a celor perechi este radia cea mai lunga;
- inaltimea maxima a corpului (h), partea cea mai inalta, fie inaintea primei D, fie inainte Vv;
- inaltimea minima a corpului (h’), se ia pe pedunculul codal, in partea cea mai ingusta;
- inaltimea A si D este data de cea mailunga radie;
- linia laterala (l. lat.) este folosita atat prin forma obisnuit mai mult sau mai putin dreapta, uneori foarte sinuasa, alteori dezvoltata partial sau lipseste; cat si prin numarul de solzi perforati de orificiile organului de simt lateral.
Pielea adesea cu solzi sau cu formatiuni osoase, rar fara solzi, cu aspect vascos. Rechinii au solzi mari, denticulati (zimtati), osificati, (solzi placoizi), numiti „butoni”. La nisetri, solzii ganoizi au aspect de scuturi, sunt romboidali, acoperiti cu un smalt foarte stralucitor (fig. 8). La Osteicthyes, in afara de Acipenseridae, sunt subtiri si imbricati, cicloizi (fig. 9a), netezi, fara dintisori la partea libera, dar cu o margine proeminenta, cu care se fixeaza in piele, sau ctenoizi (fig. 9b), cu marginea libera, dintata (cu spinule, fig. 9b, sp.), care apare evidenta daca mergem cu degetul de-a lungul corpului de la coada catre cap (la Perca fluviatilis). Pe corp, solzii formeaza siruri longitudinale si transversale. In determinare se numara solzii liniei laterale in sens longitudinal, apoi diagonal, deasupra si dedesubtul liniei laterale, respectiv catre D si catre Vv (fig. 10), obtinandu-se „formula solzilor”. La Perca fluviatilis, formula se poate prezenta sub forma liniara: 8-10 / 80-98 / 17-20 in care se trece intai numarul solzilor de deasupra liniei laterale, apoi numarul solzilor din lungul liniei laterale, iar ultimele cifre indica numarul solzilor de sub ea. Randurile de solzi, de o parte si de alta a liniei laterale, sunt indicate uneori in literatura si sub numele de „squame” (sq.), termen ce se foloseste mai mult la reptile.
Dintre organele interne este folosita in determinare si vezica inotatoare sau „aeriana”, dupa care pestii pot fi grupati i Physostomi, cand vezica comunica cu tubul digestiv, si Physoclisti, cand nu comunica cu tubul digestiv. Se mai folosesc si anexele pilorice, dependente de stomac, care pot fi in numar si de lungimi variabile.
Destul de frecvent se utilizeaza si unele semne si particularitati individuale, care variaza dupa varsta, loc, etc.; interpretarea fortata a acestora a dus adesea la descrierea unor specii cu totul nestabile. De exemplu, capul la ocheana (Rutilus rutilus) si mai ales la oblet (Alburnus alburnus) poate avea alt „habitus” (aspect al corpului in total sau al unei anumite parti din corp), ceea ce poate duce la confuzie prin determinarea unei specii drept alta specie.
Forma corpului mai este determinata si de hrana, atat prin calitatea, cat si prin cantitatea sa; in genere, pestii flamanzi au spate ingust si ascutit, un cap relativ mare si ochi mari; un peste bine hranit se cunoaste dupa spatele lat, cap mic, ochi mici si o coloratie mai vie.
Culoarea, in general, variaza dupa varsta, sezon sau loc si nu poate fi folosita ca un criteriu just in determinare. Se foloseste totusi la recunoasterea sexelor sau a speciilor din aceeasi familie pe exemplare proaspete. De asemenea se mai folosesc petele si dungile.