Iguanele sunt soparle pe care zoologii le-au grupat intr-o mare si importanta familie, cea a Iguanidelor, care numara cam 60 de genuri si peste700 de specii. Nu la intalnim in Europa si nici in Asia sau Africa, ele traind doar pe continentul american. Numai cateva specii au ajuns in insulele Galapagos, Fidji si Tonga si surprinzator, in marea insula Madagascar, din Oceanul Indian. y7p6po
Intre iguanele americane, unele au dimensiuni considerabile -; 1,50 m si chiar 1,80 m (iguana giganta din America Centrala), dar in general, la majoritatea speciilor, lungimea este mult mai modesta. Creasta spinoasa care le impodobeste capul, spatele si uneori coada la confera aspectul de „mostii preistorici” amintind uneori de micii dinozauri cu coarne din Era Secundara. Amintirea dinozaurilor este intarita de faptul ca unele iguane americane ca Basileus plumifrons se pot deplasa intr-un mod de-a dreptul spectaculos si impresionant, ridicandu-se si alergand rapid pe picioarele posterioare.
In grupul iguanelor, speciile au aspecte foarte diversificate si adaptari biologice dintre cele mai variate. Unele sunt terestre, capabile sa traiasca in regiuni aride sau chiar desertice (Phrinosoma cornutum, Uma notata), pe peretii stancosi, aproape verticali ai muntilor.

Altele sunt arboricole, au culori foarte vii si populeaza padurile tropicale umede. Asa sunt numeroasele specii din genul Anolis, intalnite in insulele din Marea Caraibilor, in padurile luxuriante din America Centrala si de sud, in Mexic biologia acestor specii este bine cunoscuta, fiindca a fost studiata foarte atent. S-a constatat astfel ca exista procedee variate de recunoastere intre indivizi din aceeasi specie, de aparare sau de intimidare, care se realizeaza prin miscari sacadate ale capului si parti anterioare a corpului. Aceste miscari sunt caracteristice pentru fiecare specie.
Iguanele isi desfac ritmic pliurile cutanate de sub gat, asa numitele fanoane gulare, punand in evidenta coloratia vie si contrastata, isi ridica crestele de pe cap si de pe spate, isi umfla corpul. Toate aceste curioase comportamente agresive sunt ritualizate dar, adesea, ele se transforma in dispute adevarate. Daca iguanele se hranesc mai ales cu insecte, destule specii au devenit vegetariene, consumand ierburi, flori sau fructe. Inmultirea se face prin oua, majoritatea speciilor americane fiind ovipare, dar exista si cateva specii care, traind in zone alpine cu temperaturi scazute, sunt vivipare. Intre acestea din urma amintim speciile de Sceloporus si Liolaemus.
Dar exista inca enigme carora nu li sa gasit o solutie valabila. Una din cele mai arzatoare este legata de raspandirea actuala a iguanelor. Acestea au aparut si au evaluat pe continentul american, unde au devenit un grup dominat de soparle. In afara spatiului american, mai gasim iguane doar in insulele Galapagos si inca mai departe, in mijlocul Oceanului Pacific, in insulele Fidji si Tonga. In arhipelagul Galapagos exista doua specii de iguane: una terestra, cealalta maritima. In 1835 cand Charles Darwin cerceta fauna din Galapagos, iguanele terestre (Conolophus subcristatus) erau deosebit de numeroase, dar populau numai insulele din centrul arhipelagului. Iguana marina, (Amblyrhynchus cristatus) este fara indoiala mai mult interesanta, fiind singura soparla actuala care coboara in mare parte a se hrani cu alge. Charles Darwin a disecat cateva exemplare si a constatat ca stomacul nu contine decat o „tocatura” de alge marine. Fara indoiala cei care l-au vazut pe blocurile de lava neagra, strabatute de crapaturi adanci, din apropierea tarmurilor imobile, in carduri compacte de sute de indivizi, prajindu-se la soare, au avut impresia ca intalneau niste creaturi evadate din infern. Capul cu botul scurt, ochii negrii, gura mare, creasta, aparent tepoasa (dar moale la pipait) care porneste de la gat si ajunge la coada lunga, puternica si turtita lateral, labele cu degete lungi, palmate, terminate cu gheare mari, ascutite, corpul acoperit cu solzi, toate intaresc impresia de monstri din era secundara. Exemplarele adulte nu depasesc lungimea de 120-130 cm. Fiecare insula a arhipelagului este un univers in miniatura si are propria sa forma de iguana marina, cu dimensiuni si colorit specifice. De altfel zoologii actuali socotesc ca Amblyrhynchus cristatus numara peste 50 de subspecii. Astfel nu se cunoaste stramosi iguanei marine si nici cum au ajuns in insulele Galapagos, insule relativ recente, astfel ca originea ei ramane inca enigmatica. Probabil ca au venit din America de Sud, unde exista iguane terestre care pot uneori sa strabata apele continentale. Exista asemanari dar si diferente anatomice intre acestea si iguanele marine, ultimule sunt insa singurele soparle care poseda o coada turtita lateral, care favorizeaza inotul. Ele pot inota in mare si se pot scufunda la adancimi de 3-15 m. dar niciodata nu se indeparteaza de tarm la distante mai mari de 300-400 m. Cand coboara in apa isi golesc plamanii de aer pentru a anula flotabilitatea si raman in adanc cam15-20 de3 minute. Cand se afla pe uscat, parca nu au dusmani , singuri dusmani aflandu-se in apa, in special focile si rechinii. Oamenii de pe „Calypso” au realizat primul film consacrat lumii submarine din Galapagos, eroul principal fiind iguana marina. Ei au incercat sa stabileasca adancime pana la care pot cobori iguanele, testand animalul la adancimi succesive, 15, 20, si in final 28 metri. La aceasta adancime, baza toracelui si abdomenului soparlei devenisera aproape plate. S-a realizat apoi, pe un mascul adult, o electrocardiograma pentru a se analiza variatiile ritmului cardiac in timpul scufundarii. Ca la toate reptilele si inima iguanei are doar trei camarute, doua auricole si un ventricul, asa ca pe osciloscop apareau trei pulsati, cea mai puternica a ventricului, era inregistrata. Ritmul normal cardiac este de 45-50 de batai pe minut. Insa la 15 m adancime, iguana si-a scazut ritmul cu doar 8-9 batai pe minut, apoi la 4-5. la acest stadiu iguana si-a blocat circulatia sangelui in muschi, acesta circuland doar intre inima si creier, singurul organ care trebuie irigat pentru ca animalul sa ramana in viata. Adusa lent la suprafata, iguana si-a recapatat curand ritmul cardiac normal si, intinsa la soare pe stanci, si-a refacut rezerva de oxigen si temperatura corpului. Apele din jurul Insulelor Galapagos au temperaturi destul de scazute, intre 12 si 20 grade C, iar soparlele sunt animale cu sangele rece, depinzand de caldura mediului ambiant. De aceea iguanele marine petrec mult timp lungite la soare, inainte de a intra in apa, pentru a se hrani, si dupa ce revin din mare, pentru ca temperatura corpului sa revina la 35-37 grade C. Perioada de reproducere a iguanelor marine incepe spre sfarsitul lunii februarie. La iguanele marine masculul isi delimiteaza un teritoriu pe care-l apara si pe care vin femelele, el incercand sa le retina in numar cat mai mare. Curtea pe care aceasta le-o face este simpla, dupa cateva miscari ale capului, masculul trece in spatele femelei, o apuca cu gura de gat, ii cuprinde trupul cu labele si copulatia are loc. Dupa aceasta, femelele se aduna in locurile de cuibarit. Acestea nu sunt foarte numeroase in lungul tarmurilor si, pentru a ajunge in zonele cu nisip, femelele urca uneori faleze inalte de 50-60 m. Pentru posesia unui loc favorabil sapa un tunel de 30-40 cm in care sa depuna ouale, femele dau lupte indarjite. Cuiburile sunt atat de apropiate incat se intampla ca o femela aflata in tunel sa fie acoperita de nisipul aruncat de o alta, care sapa alaturi. Ouale au o coaja destul de moale si au nevoie de doua luni pentru ca puii sa se formeze si sa eclozeze. In tot acest timp, femelele raman in preajma cuibului, verificand prin introducerea cozii, existenta oualor, o verificare pur tactica.
Insulele Galapagos cu natura lor unica sunt un laborator viu al evolutiei speciilor, un laborator fara arhive insa, fiindca nu exista urme fosile; cu toate primejdiile care le ameninta, ele raman un loc miraculos, mai ales pentru naturalisti.
In insula Madagascar din oceanul Indian la distanta de tarmul estic al Africii in care flora si fauna endemica sunt abundente, traiesc sapte specii de iguane grupate in doua genuri, Chalarodon si Oplurus. Ele au dimensiuni mai modeste, 10 pana la 30 cm. Chalarodon madagascariensis poseda o mica creasta spinoasa, care porneste de la gat si se termina la baza cozii, iar masculii iau adesea pozitii agresive, cu corpul ridicat pe cele patru picioare si capul indreptat in sus, supraveghindu-si teritoriul. In schimb speciile de Oplurus sunt aproape complet lipsite de creasta si nu sunt capabile sa adopte o pozitie bipeda.
Existenta celor sapte specii de iguane malgase, unele arboricole, altele terestre, este cunoscuta inca din 1900, dar nimeni nu a putut inca sa furnizeze o explicatie acceptabila a prezentei lor in marea insula. La est de continentul american, iguanele se intalnesc numai in Madagascar. Daca s-ar fi raspandit in acelasi mod ca iguanele din Pacific, prin platformele vegetale plutitoare, ar fi trebuit sa ajunga intai in Africa. Dar in acest continent nu exista iguane si nici nu s-au descoperit pana astazi urme fosile. Unii cercetatori au propus ca iguanele malgase sa fie grupate intr-o familie distincta de cea a iguanelor americane, socotind ca ele pot sa fie apropiate de soparlele Agamide care traiesc in Africa.

Pentru a incerca o rezolvare cat de cat acceptabila a enigmei iguanelor malgase s-au facut studii aprofundate, utilizandu-se analiza multifactoriala a 500 de repere biologice, pentru a se stabili legaturile de inrudire dintre cele sapte specii. Rezultatele par sa probeze faptul ca aceste iguane formeaza un grup monofiletic, adica provin dintr-un singur stramos comun dar care avea clare afinitati cu iguanele americane.
La sfarsitul Erei Mezozoice marele continent Gondwana, care ocupa emisfera sudica a planetei, s-a fragmentat. Blocul America de Sud-Antarctica-Australia s-a separat intai de Africa, acum cu 100 de milioane de ani, apoi cu 75 de milioane de ani in urma blocul Antarctica-Australia s-a izolat de America de sud. Iguanele asemanatoare cu cele din America de Sud ar fi putut sa ramana izolate pe acest ultim bloc care ulterior s-a rupt. In aceasta situatie o specie de iguane asemanatoare celor din America de Sud ar fi putut sa ajunga pe o platforma vegetala plutitoare, pana in Madagascar insula aflandu-se atunci mult mai la sud decat este situata astazi. Se stie, de altfel ca Antarctica a servit drept punte de trecere, intre America de Sud si Australia pentru o serie de specii vegetale si animale(fagul austral, marsupiale testoase, batracieni)
Este o ipoteza plauzibila in liniile ei generale, dar care nu aduce inca o rezolvare deplina a enigmei iguanelor malgase.