s1x20xr
Imunologia s-a nascut ca un domeniu al Microbiologiei si s-a dezvoltat ca un domeniu al Bacteriologiei medicale, cu care a ramas in raporturi de dependenta pana catre anul 1960. Treptat insa, prin acumularea unui volum mare de date stiintifice care au demonstrat interventia functiei imunitare si a reactiilor imune in numeroase fenomene normale si patologice, Imunologia a devenit o stiinta de sine statatoare. Consecinta fireasca a implicarii functiei imunitare intr-o multitudine de procese normale si patologice, a fost aceea ca din domeniul Imunologiei s-au desprins ramuri care, la randul lor, tind sa aiba o existenta autonoma.
Imunobiologia este cea mai cuprinzatoare dintre ramuri. Ea studiaza fenomenele imunitare ca manifestari ale unei functii biologice esentiale - functia de aparare. Studiaza substratul biologic al raspunsului imun (celulele imunitare, originea si mecanismele diferentierii lor, factorii celulari si humorali care asigura diferentierea lor), mecanismele celulare si moleculare ale biosintezei anticorpilor, explica implantarea celulelor tumorale si geneza cancerului clinic in conditiile actiunii efectorilor sistemului imunitar. Studiaza mecanismele imunitare ale respingerii grefelor de tesuturi si organe, mecanismele reactivitatii imunitare in filogenie si ontogenie, precum si bazele celulare si moleculare ale starilor de hipersensibilitate si ale maladiilor autoimune.
Imunochimia este o disciplina de granita ce apartine Imunologiei si Biochimie!, care studiaza functia imunitara sub aspect biochimic. Preocuparea esentiala a constat in studiul chimiei antigenelor si anticorpilor si al mecanismului lor de interactiune in reactia antigen-anticorp. Datele referitoare la structura chimica a antigenelor si anticorpilor au pus bazele Imunochimiei, dar ulterior, domeniul si-a largit sfera de activitate si studiaza urmatoarele aspecte:
-factorii moleculari ai raspunsului imun si in special ai imunitatii mediate celular;
- moleculele de histocompatibilitate;
- markerii antigenici specifici diferitelor populatii de celule limfoide;
- moleculele cu functie de receptor de antigen, pe suprafata celulelor limfoide;
- factorii de cooperare celulara in cursul elaborarii raspunsului imun (interleuchine);
- componentele complementului etc.
Termenul de Imunochimie a fost introdus de chimistul suedez Arrhenius (1907). El si-a intitulat astfel studiul cu privire la reactiile chimice care se produc in organismul uman si animal, dupa imunizare. Fondatorul Imunochimiei este P. Ehrlich. El a introdus metode cantitative in studiul reactiilor antigen-anticorp si a elaborat o teorie generala asupra recunoasterii imune (teoria catenelor laterale sau a receptorilor). Dupa 1950, Imunochimia s-a dezvoltat spectaculos, datorita descoperirilor din domeniul biochimiei, datorita utilizarii unor metode fizico-chimice de analiza a macromoleculelor si prin aplicarea acestora la domeniul Imunologiei. S-a nascut un set de metode, in esenta biochimice, puse in slujba analizei moleculelor implicate in functia imunitara. Domeniul s-a numit analiza imunochimica si utilizeaza metode care deriva din imbinarea tehnicilor fizico-chimice cu cele imunologice. Imunochimia este deservita de metoda imunodifuziei, imunofluorescentei, RIA, ELISA, dializa la echilibru etc. Efectul utilizarii acestor metode de investigare a fost cunoasterea mecanismelor moleculare care stau la baza raspunsului imun, indeosebi humoral si aplicarea in laboratorul clinic, a unor noi metode de diagnostic.
in clinica, studiile de Imunochimie au propus noi metode de tratament, bazate pe interactiunea unor molecule cu rol de vehicul pentru anticorpi, cu receptorii unor celule tinta (imunotoxine).
Imunogenetica studiaza determinismul genetic al raspunsului imun: mecanismele genetice care asigura diversitatea anticorpilor si a antigenelor de histocompatibilitate.
Imunohematologia s-a nascut odata cu stabilirea diferentelor antigenice ale eritrocitelor umane si cu precizarea grupelor sanguine (K. Landsteiner, 1901) si s-a dezvoltat dupa ce s-a stabilit existenta unor diferente fine intre diferite tipuri de eritrocite si, in special, dupa descoperirea factorului Rh si a rolului sau in patologia sarcinii.
Imunologia medicala umana si veterinara s-a dezvoltat in trei directii:
- directia profilactica, orientata spre descoperirea si producerea unor noi vaccinuri, capabile sa creeze o stare de rezistenta. Ea se preocupa, de asemenea, de schemele de vaccinare, de posibilitatea asocierii diferitelor vaccinuri si de posibilitatea stimularii raspunsului imun cu ajutorul adjuvantilor;
- directia terapeutica studiaza posibilitatea obtinerii serurilor imune. Ele contin anticorpi si se administreaza organismelor care prezinta riscul imbolnavirii prin infectii;
- directia diagnosticului studiaza posibilitatea identificarii agentilor etiologici ai diverselor maladii infectioase, cu ajutorul reactantilor imunologici (seruri imune si antigene).
Imunopatologia studiaza fenomenele imunitare in relatie cu diferite maladii. In multe situatii patologice, raspunsul imun (activarea functiei imunitare) are efecte defavorabile, prejudiciante asupra organismului. Raspunsul imun se instituie drept cauza, dar in special ca mecanism, pentru producerea unor manifestari patologice. Afectiunile generate de activarea sistemului imunitar (imunopatii) se grupeaza in doua categorii:
-starile de hipersensibilitate(alergiile);
-maladiile autoimune.
Imunopatologia studiaza, de asemenea, imunodeficientele (inascute si dobandite), imunitatea de transplant si imunitatea antitumorala, raspunsul imun in maladiile infectioase virale si bacteriene, precum si in maladiile parazitare.
Serologia (Imunoserologia) s-a dezvoltat ca o ramura practica, dedicata studiului tehnicilor de explorare a reactiilor imune in vitro.