Zgarie-norii se sprijina pe stalpi de beton si cadre de otel, aripile avioanelor sunt intarite cu traverse; tot asa, tinuta corpului animalelor este oferita de un cadru special: scheletul. Scheletul reprezinta totalitatea structurilor rigide sau semirigide ce sustin tesuturi moi ale corpului unui animal si asigura suport pentru actiunea muschilor. d1y16ye

Majoritatea scheletelor sunt alcatuite din materiale dure. Cele mai simple, numite schelete hidrostatice, se gasesc la animale care nu au parti dure in componenta corpului. Scheletele hidrostatice functioneaza cu ajutorul presiunii, si au nevoie de doua componente principale pentru a functiona: o cavitate a corpului complet umpluta cu lichid si un perete alcatuit din fibre musculare. Fluidul impinge in perete, ajutand la mentinerea formei animalului. Cand muschii cavitatii se contracta lichidul este impins in alte regiuni ale corpului, actiune asemanatoare cu presarea unui balon plin cu apa, care isi modifica forma. Acest proces permite animalului sa se miste.
Scheletele hidrostatice se gasesc la animalele acvatice, ca meduza, anemonele de mare si la nevertebratele subterane mici, ca ramele. Desi acest tip de schelet functioneaza bine in apa, nu e indeajuns de rezistent pentru a sustine animale mari pe uscat, lucru demonstrat de felul in care meduza se prabuseste cand este adusa pe mal de maree.

Scheletele dure permit animalelor mari sa contracareze actiunea gravitatiei. Aceste schelete sunt de doua tipuri principale: un exoschelet sustine corpul din exterior si are un rol protector, in timp ce un endoschelet sustine corpul din interior. In timpul evolutiei animalele si-au creat aceasta structura de sustinere dintr-o gama de materiale diferite, incluzand un component asemanator sticlei, numit silica, variati compusi ce contin calciu si un carboihidrat dur, impermeabil, numit chitina.
• Exoscheletul este construit de obicei din compusi ai calciului, mai ales la animalele marine. Coralii, nevertebrate simple, isi construiesc carcasele din carbonat de calciu; de fapt, un recif de corali reprezinta in realitate scheletele a milioane de animale. Carcasele molustelor sunt de asemenea facute din carbonat de calciu care e secretat de o zona a suprafetei corpului cunoscuta ca manta.

De departe, cel mai complex exoschelet este cel al artropodelor. Scheletul unui artropod este construit din placi tubulare curbate care se prind unele de altele prin articulatii flexibile. Scheletul acopera complet suprafata externa a corpului, incluzand ochii, antenele si picioarele, grosimea sa variind astfel incat sa asigure cantitatea exacta de sustinere si protectie pentru fiecare regiune. Astfel de schelet permite artropodelor sa alerge, sa sara, sa inoate si sa zboare. Prezinta totusi un mare dezavantaj: nu poate creste, odata ce s-a format. Din acest motiv, pe masura ce un artropod se dezvolta, trebuie sa-si schimbe sau sa-si distruga periodic exoscheletul pentru a permite cresterea unuia nou, mai mare, in loc.
• Spre deosebire de exoschelet, endoscheletul poate atinge o dimensiune mare fara sa devina prea greu sau prea incomod. Echinodermele au schelet intern alcatuit din placi mici, calcaroase. Vertebratele sunt singurele animale care au schelet intern alcatuit din oase sau cartilaje sau combinatii ale acestora, de o rigiditate mai mare sau mai mica.
Cea mai primitiva structura de acest fel este notocordul, o coloana vertebrala de cartilaje ce apare la pesti. Animalele mai evoluate au un schelet axial alcatuit din craniu, coloana vertebrala si coaste, si un schelet apendicular format de centuri pelviene ( oasele ilion, ischion, pubis-sudate ) si scapulare (omoplat, clavicula, coracoid ).
Primele vertebrate traiau in apa, dar pe masura ce au iesit pe uscat, scheletele lor s-au adaptat la efectele crescute ale gravitatiei si la cererile miscarii pe picioare. In general oasele lor au devenit mai dense si mai puternice, iar la dinozauri si la alte animale disparute ele au atins dimensiuni colosale. Dar nu toate grupele de vertebrate au urmat aceasta cale. Pentru a reusi sa-si mentina zborul, pasarile au renuntat la orice surplus posibil, dezvoltandu-si oasele goale, umplute cu aer. Scheletul lor reprezinta circa 4% din greutatea corpului, comparativ cu 6 % pentru mamiferele de dimensiuni asemanatoare. Pasarea-fregata a dus economia de greutate la extrem: avand o anvergura a aripii de 2,1 metri, scheletul ei cantareste doar 115g.
La animalele mai dezvoltate scheletul format in embrion este la inceput cartilaginos; oasele si calciul sunt depozitate pe masura ce organismul se maturizeaza. La oameni, intarirea oaselor, osificarea, se termina in jurul varstei de 25 de ani, ultimul element supus acestui proces fiind sternul.
Numarul total de oase in scheletul oricarui animal variaza cu varsta, multe unindu-se in timpul osificarii. Numarul de oase la omul tanar este de 200, excluzandu-le pe cele 3 din componenta urechii ( scarita, ciocanelul si nicovala ). Scheletul uman este expus unor boli patologige, vatamarilor -; fracturi si boli deficitare ca rahitismul.

Scheletul pestelui -; pestii sunt separati in doua grupuri majore: pestii ososi- au scheletele alcatuite din oase rigide- si pestii cartilaginosi- schelete formate din cartilaje elastice. Pestii ososi reprezinta marea majoritate; scheletele lor au aceleasi componente structurale ca si celelalte vertebrate -; craniu, coloana, membre si coada. Printre alte functii, oasele asigura pestilor suport structural, apara organele interne si functioneaza ca depozit pentru calciul mineral. Membrele au fost adaptate mediului acvatic transformandu-se in aripioare cu rol in inot.

Pisica domestica este bine adaptata pentru viata carnivora. Are canini lungi pentru capturarea si retinerea prazii; coloana vertebrala este intrucatva flexibila; ghearele degetelor sunt retractabile, permitandu-i sa-si imobilizeze prada si sa se apere de pradatori; coada lunga ofera echilibru in urmarirea prazii.

Articulatiile coloanei vertebrale

Coloana vertebrala umana este formata din 26 de oase separate: vertebre; acestea sunt unite prin articulatii. Vertebrele se deplaseaza putin fata de vertebrele invecinate, dar aceste deplasari mici, adunate la un loc determina o flexibilitate deosebita a coloanei vertebrale. Daca nu art fi asa, nu ne-am putea apleca in fata, in spate, sau lateral.
La intalnirea capului si a coloanei vertebrale gasim un alt tip de articulatie. Datorita celor doua proeminente (condili ) ale osului occipital care se potrivesc in cavitatile articulare ale primei vertebre, ne putem apleca capul inainte si inapoi. Prima vertebra cervicala se numeste atlas (dupa titanul din mitologia greaca, care tine pe umeri intreaga lume). Atlasul, de forma unui inel, se potriveste cu a doua vertebra cervicala, axis. Articulatia dintre cele doua vertebre se numeste articulatie pivotanta, care permite rotirea capului la stanga si la dreapta. La fel functioneaza si articulatia cotului, care permite rotirea antebratului.
Cele 7 vertebre cervicale sunt urmate de 12 vertebre dorsale, iar acestea de 5 vertebre lombare late, puternice. Osul sacrum, situat intre oasele care formeaza bazinul, este alcatuit din sudarea a 5 vertebre sacrale. Ultima vertebra a coloanei este coccisul. Acesta era format initial din 4 oase care s-au unit.