O tehnica ce merita calificativul de "chimica" - in sensul larg al termenului - a aparut in cele mai vechi timpuri: o dovedesc prelucrarea metalelor, fabricarea sticlei, sau - mai tarziu - speculatiile "physiologilor" ionieni privind substantele si transformarile lor. Descrierile si prescriptiile tehnice in acest scop, transmise mai intai pe cale orala si adunate apoi in culegeri scrise, dateaza de la babilonieni si egipteni. Cu aplicatie mai ales in farmacologie, asemenea prescriptii au fost adunate de Dioscoride (sec. 1 e.n.) in timp ce la Plinius gasim numeroase informatii privind diverse substante chimice intrebuintate in felurite tehnici. x2s14so
Termenul de "chimie" (etimologia este controversata) a fost adoptat de arabi cu adaosul articolului al-, desemnand totalitatea cercetarilor de acest gen; incat, "alchimia" era - pana in sec. XVIII - sinonim cu "chimie"; abia in timpurile moderne termenul "alchimie" a capatat un sens peiorativ, atribuit unui domeniu de cercetare considerat - in mod nediferentiat - ca pseudo-stiinta. In timpul Imperiului roman au aparut numeroase lucrari de alchimie, care se pretindea ca sunt datorate revelatiilor unor personae divine - ca Hermes Trismegistul (nume grecesc al zeului egiptean Toth). Zosimos va scrie un tratat puternic impregnat de misticism, dupa care, alchimistii se vor imparti in doua scoli: tehnicienii si misticii.
In primele secole ale erei noastre chimia era constituita - sub denumirea de alchimie - ca o disciplina de cercetare bine delimitata si cu un scop bine precizat, printr-o fuziune a unei tehnici specifice cu un anumit gen de speculatie filozofica. Mesterii egipteni se ocupau in primul rand de aurirea, argintarea sau colorarea unor obiecte, iar nu de transformarea unui metal ordinar in metal nobil. Se pare ca conversia cuprului in aur a aparut in Siria; de unde, in sec. III i.e.n., s-a transmis alchimistilor chinezi. Pentru alchimistii antici materia primara era plumbul topit, inlocuit mai tarziu cu mercurul. Ultima componenta - in care au intrat si curente diferite de idei (neoplatonism, gnosticism, magie) - se exprima si prin folosirea unui limbaj intentionat obscur, esoteric, destinat sa pastreze pentru initiati secretul "retetelor", metodelor si procedeelor tehnice - in fond, chimice, - utilizate de respectivii mestesugari si, mai tarziu, de toti cei ce se dedicau acestui soi de cercetari. Recursul la formule magice, la notatii de semne, litere, figuri, cuvinte ambigue sau total obscure, era o marca a initierii, urmarind sa ofere si un soi de prestigiu acestor preocupari. Punctul de plecare al unei foarte abundente literaturi alchimice redactata intr-un asemenea limbaj il marcheaza fondatorul alchimiei propriu-zise, grecul (originar din Egipt) Bolos din Mendes - sec. IV i.e.n. - autorul unui Tratat despre arta vopsirii si a altor compilatii de alchimie - care au fost atribuite (fara nici un temei) lui Democrit.
Primii alchimisti mai importanti - si la care alchimia capata forma unei adevarate religii esoterice - au fost Zosimus din Panopolis (sec. III e.n.), cel dintai care foloseste termenul chemeia, si Sinesios, episcop de Ptolemais (370 - 414), care da prima descriere a unui hidroscop. Ambii erau gnostici; ca atare, in lucrarile lor, alaturi de descrierile aparatelor si a operatiilor din laborator, apar exprimate conceptii si idei proprii gnosticismului: credinta in influente ceresti si in forte oculte actionand asupra fenomenelor lumii terestre si a calitatiilor vizibile ale elementelor; in punerea numerelor intr-un univers considerat ca poate fi perfect reprezentat de cifre si simboluri. Aceste idei, redate de multe ori intr-un limbaj obscur chiar cand se descriu simple operatii de laborator, vor ramane prezente in lucrarile de chimie pana in sec. XVII.

Atelier de alchimie
-caricatura-

Ideia fundamentala si scopul urmarit de alchimisti era transformarea metalelor inferioare in aur si argint. "Aceasta problema este legata de cea a <<generarii>> metalelor, pornind de la primele patru: arama, plumbul, cositorul si fierul, cunoscute si sub numele colectiv de tetrasoma. Sa mai remarcam de asemenea ca mercurul si sulful incep sa capete atunci un rol preponderant, asteptand sa fie ridicate, mai tarziu, la rangul de principii." (P. Brunet). Alchimistii erau convinsi ca transformarea metalelor inferioare in aur si argint era posibila, deoarece conceptia aristotelica potrivit careia o substanta putea fi schimbata intr-o alta substanta daca i se schimbau calitatile primare era unanim acceptata. O astfel de conceptie permitea sa se creada ca, lundu-li-se elementelor anumite atribute si inlocuindu-le - prin operatii de laborator - cu atributele aurului, se putea obtine acest metal nobil. Problema principala a alchimistilor era sa gasesca elixirul, substanta care sa serveasca in aceasta operatie drept catalizator.
Preluata de arabi in secolul VII, alchimia a facut progrese atat in teorie cat si in practica. Tratatele atribuite lui Jabir ibn Hayyam (dupa unii autori, un personaj legendar) sustineau ca in procesul de formare a metalelor exalatiile uscate produceau in primul rand sulful, iar cele umede mercurul, si ca metalele se formau prin combinarea succesiva a acestor doua substante. Combinarea naturala cea mai armonioasa producea aurul; celelalte metale, inferioare, rezultau din grade diverse de impuritate a sulfului si a mercurului sau din cauza proportilor variate ale combinatiei. Sub aspect practic, tratatele lui Jabir descriu diverse procese de laborator (distilatie, cristalizare, sublimae, calcinare etc.), sau anumite aplicatii practice ca prepararea otetului, a unor coloranti, etc.
Cei mai importanti alchimisti arabi (dupa Jabir) care au avut o influenta asupra dezvoltarii alchimiei occidentale au fost al-Razi si Avicenna. Primul a dat o clasificare sistematica a substantelor si a reactiilor chimice, precum si o descriere a unor aparate de laborator. Avicenna, care era sceptic in privinta transmutatiei si nu credea in posibilitatea obtinerii aurului, a lasat o expunere foarte clara a teoriilor curente.
In jurul anului 1300 apare, in traducere latina, celebrul tratat atribuit lui Jabir, Summa perfectionis, in care insa sunt si numeroase adaosuriale unor alchimisti occidentali. Opera este imaginea cea mai concludenta a stadiului atins la acea data de chimia teoretica si practica. Sunt descrise aici aparatele si metodele folosite pentru a obtine aurul; sunt discutate si respinse argumentele aduse spre a nega posibilitatea transmutatiei; este expusa teoria sustinand ca metalele sunt compuse din mercur, sulf si arsenic; sunt date indicatii privind operatiile de purificare a sarurilor, a corpurilor alcaline pentru obtinerea de metale in solutie si pentru insasi extragerea metaleleor din minerale. Remarcabil este descrisa obtinerea prin distilare a acidului sulfuric din alaun si a acidului nitric din salpetru si alaun; in fine sunt expuse si metodele de analiza spre a stabili daca transformarea a reusit. Interesant de revelat sunt probele aduse prin intrebuintarea balantei (dovedind, de pilda, ca prin calcinare plumbul isi sporeste greutatea).
Asadar, activitatea alchimistilor, - arabi sau crestini - lua doua aspecte, net distincte. Exista pe de o parte o practica, existau experiente care, prin ele insele, constituie raportul pozitiv al alchimiei: procedeele de bronzare, procedeele de polizare, descoperirea proprietatilor unor "aliaje", descrierea unor operatii chimice (tratarea corpurilor, macinarea, descompunerea, amestecarea, dizolvarea, topirea, distilarea si filtrarea, sublimarea, cerificarea, calcinarea, prepararea unui amalgam, etc.), precum si inventarea unei intregi serii de aparate; iar pe de alta parte, exista credinta in transmutare, o credinta bazata pe filozofie, ba chiar pe o cosmologie mistica.
In Occidentul crestin, interesul crescand pentru alchimie este atestat, in sec. XIII, de enciclopediile care transmiteau numeroase informati, din surse atat arabe cat si occidentale.
Primul teoretician al alchimiei, un discipol al lui Grossete, este Bartholomaeus Anglicus, al carui Liber de proprietatibus rerum (scrisa catre 1240) a fost o lucrare de mare succes, mereu consultata si in secolele urmatoare, fiind o summa a lucrarilor de alchimie precedente. Un alt englez, Richardus Anglicus, in lucrarea sa Correctorium alchymiae, imparte mineralele in doua clase: metalele a caror origine este mercurul (aur, argint, cupru, fier, cositor, plumb) si cele derivand din sulf - ca alaunii, sulfatii (de cupru, zinc, fier) si sulfura de arsen, care ar avea si ea aceeasi origine.
Prima descriere cunoscuta a prepararii alcolului apare intr-un manuscris de la inceputul sec. XIII, formulata in termini concisi: "Amestecand vin curat si foarte tare cu trei parti de sare si incalzindu-l in recipiente potrivite, se obtine o apa inflamabila care arde fara a consuma materia peste care este varsata".
In sec. XIII, aceasta aqua ardens preparata prin distilare continea 60° alcool; prin dubla distilare ajungea pana la aproximativ 90°: aqua vitae, cum era numita. In 1320, alcoolul se fabrica in mare cantitate la Modena, de unde procedeul s-a raspandit repede in Franta si Germania. Metoda de racire consta in trecerea tubului (din sec. XIV, tub in spirala) care ducea din alambic in recipientul colector printr-un vas cu apa rece.
Cele mai bune alambicuri erau din metal. La inceputul sec. XV apar vasele distilatoare din sticla, mai potrivite pentru distilarea altor substante, ca acizii minerali, care se preparau in mare cantitate, pentru tratarea metalelor. Acidul nitric si acidul sulfuric se preparau inca din secolul XIII. Tot prin distilare (dar si prin solutie in alcool) se pregateau si "esentele" de substante organice, in scopuri medicale.
Perfectionarea metodelor de distilare a avut o mare importanta pentru dezvoltarea chimiei. R.J. Forbes aminteste ca alchimistii italieni au reusit, inca din 1150, sa distileze acidul nitric dintr-un amestec de salpetru si alaun; ca in sec. XIII s-a obtinut acidul sulfuric prin distilarea a secco a alaunului; ca in sec. XV acidul clorhidric se distila dintr-un amestec de alaun si sare obisnuita; si ca acesti acizi puternici s-au raspandit foarte repede atat in Occident cat si in Orient, folositi find ca solventi de saruri in metalurgie, sau ca mordanati si decoloranti, in industria textila. Condensatorul si spirala au luat locul alambicului si al retortei, ca principale instrumente de laborator, si au facut posibila chimia organica.
Dezvoltarea industriei chimice a fost considerabil asigurata de noi articole de laborator, de calitate mult imbunatatita a sticlei si a smaltului; ceea ce a dat posibilitatea sa se lucreze cu materiale rezistente la corozivi puternici, ca acizii tari.