Soarele

Soarele este cel mai mare corp din sistemul solar continānd 98% din masa acestuia. El este o sfera de masa gazoasa incandescenta de la care noi primim caldura si lumina. Are diametrul de 1.391.000 km ceea ce īnseamna ca este de 109 ori mai mare decāt Pamāntul. 98% din materia solara este formata din hidrogen (73%) si heliu (25%).
STRUCTURA SOARELUI:

NUCLEUL este regiunea centrala care ocupa 20% din volumul Soarelui, contine jumatate din masa lui si are o raza de aproximativ 120.000 km. Aici temperatura este de 14 milioane de grade Celsius iar presiunea de 340 miliarde de ori mai mare decāt presiunea de pe Pamānt (masurata la nivelul marii). Aceste conditii permit ca 4 protoni ( nuclee de hidrogen) sa se uneasca pentru a forma un nucleu de heliu, proces numit fuziune nucleara. Īn fiecare secunda sunt convertite īn heliu 592 milioane tone de hidrogen, proces īn care 4,1 milioane tone sunt convertite īn energie - conform celebrei relatii E=mc 2
ZONA DE RADIATIE este o regiune cu o latime de aproximativ 380.000 km īn care energia eliberata de nucleu sub forma de fotoni īsi cauta drumul catre suprafata. Desi fotonii se deplaseaza cu viteza luminii, strabaterea acestei regiuni poate dura milioane de ani deoarece ei sunt permanent absorbiti si re-emisi de materia solara.
ZONA DE CONVECTIE are o latime de aproximativ 280.000 km. Energia emisa de nucleu ajunge aici sub forma de caldura, care este transportata mai departe prin curenti : gazul cald se ridica la suprafata unde se raceste, dupa care intra īn interior pentru a se īncalzi - proces numit convectie.
FOTOSFERA este un strat cu grosimea de aproximativ 250 km si reprezinta suprafata vizibila a Soarelui. Ea emite cea mai mare parte din lumina solara si are o temperatura de aproximativ 5700 grade Celsius. Privita printr-un telescop puternic, fotosf
era apare ca o suprafata agitata pe care sunt raspāndite granulele. Acestea sunt formatiuni de materie gazoasa cu o temperatura cu circa 300 de grade mai ridicata decāt cea a fotosferei si pot fi asemanate cu niste boabe de orez cu dimensiunile cuprinse īntre 250 si 1500 km īn diametru, fiind comparabile cu marimea unei tari ca Franta. Ele evolueaza rapid (apar si dispar) īn mai putin de un sfert de ora. Granulele sunt determinate de gazele fierbinti care ajung īn fotosfera din zona de convectie.
CROMOSFERA este o regiune care poate ajunge pāna la 5.000 km deasupra fotosferei si care are o temperatura medie de aproximativ 4.500 grade (creste odata cu cresterea īnaltimii avānd īn partea superioara 20.000 de grade Celsius). Fiind mai rece decāt fotosfera ea poate fi observata numai īn timpul eclipselor totale de Soare, cānd discul solar este acoperit de discul aparent al Lunii. Aceasta regiune a fost denumita cromosfera deoarece īn timpul eclipselor se prezinta sub forma unui cerc de lumina rosiatica. Ea este acoperita de mici jeturi de gaz foarte cald numite spicule care pot fi observate la marginea discului solar. Spiculele se formeaza deasupra granulelor care se sparg. Spiculele pot ajunge pāna la īnaltimea de 10.000 km, particulele constituente avānd viteza de 15-20 km/s. Cromosfera este numita si "spayul fotosferic", deoarece pare a fi facuta īn īntregime din spicule de o mare varietate de dimensiuni.
COROANA SOLARA este stratul exterior al atmosferei solare si se īntinde de la limita superioara a cromosferei pāna la īnaltimi de ordinul milioanelor de kilometri, scaldānd planetele cele mai apropiate de Soare : Mercur, Venus, Pamānt si Marte. Fiind de un milion de ori mai putin stralucitoare decāt fotosfera ea poate fi observata numai īn timpul eclipselor totale de Soare sau cu un aparat special care acopera discul solar, numit coronograf si se prezinta sub forma unui halou argintat mai mult sau mai putin neregulat. Coroana este formata din suvite de gaz rarefiat care evadeaza īn spatiu dānd nastere unor particule īncarcate electric cunoscute sub numele de vānt solar. Viteza materiei ionizate īn vecinatatea Soarelui este mica (de ordinul zecilor de kilometri pe secunda) dar creste pe masura ce acestea se īndeparteaza ajungānd ca īn vecinatatea Pamāntului sa fie de aproximativ 350 km/s. Īn mod normal concentratia vāntului solar este de 5-10 particule pe centimetru cub .

Īn cadrul expunerii de mai sus straturile exterioare ale Soarelui (fotosfera, cromosfera si coroana) au fost privite ca niste paturi linistite īn care nu se īntāmpla nimic. Din observatii stim ca īn interiorul lor au loc procese active care se desfasoara sub diverse aspecte. Totalitatea acestor procese constituie asa-numita activitate solara. Īn ceea ce priveste activitatea solara ne vom opri asupra:

. petelor solare ale fotosferei
. protuberantelor din cromosfera
. eruptiilor solare

PETELE SOLARE

Dintre toate fenomenele solare, petele par a fi cel mai remarcabil mod de activitate solara. Acestea sunt usor de pus īn evidenta si au fost observate din timpuri stravechi . O pata solara este o for-matiune de culoare īntunecata care apare printre granulele fotosferice . La īnceput ea apare ca un por care se dezvolta si poate sa dureze cāteva saptamāni.
Culoarea īnchisa a petei se datoreaza faptului ca exista un efect de contrast īntre stralucirea normala a fotosferei si stralucirea petelor care au o temperatura mai scazuta (aproximativ 4230 grade Celsius). Dimensiunile, aspectul si pozitia petelor solare sunt variabile īn timp. O pata obisnuita are diametrul de circa 7.000-15.000 km, dar uneori pot ajunge la pāna la 50.000 km, iar īn cazuri exceptionale pot avea diametre mult mai mari (cea mai mare pata a fost observata īn 1947, ea avānd diametrul de 230.000 km ). Pentru a le putea vedea cu ochiul liber ( cu masurile de protectie corespunzatoare) diametrul lor trebuie sa fie de cel putin 40.000 km - probabil ca despre astfel de pete se vorbeste īn cronicile medievale. Pentru comparatie sa mentionam ca diametrul Pamāntului este de 12.740 km!
Din observarea petelor solare s-a constatat ca Soarele se roteste īn jurul unei axe care trece prin centrul sau. Sensul acestei rotatii, vazuta de pe Pamānt, este de la stānga la dreapta observatorului, adica de la est spre vest. Totodata s-a determinat ca viteza de rotatie scade de la ecuator spre poli, astfel īncāt perioada de rotatie este de 27 de zile la ecuator , respectiv de 34 de zile la poli.
Din studii statistice s-a constatat ca activitatea petelor solare, adica numarul lor si suprafata ocupata de ele variaza ciclic, cu o perioada de 11 ani - 1979 a fost un an cu activitate maxima, īn 7 ani scade la minim, dupa care īn 4 ani s-a atins iar un maxim īn anul 1990). Aceasta periodicitate se numeste ciclul activitatii solare si este foarte importanta deoarece odata cu variatia petelor solare au loc si alte variatii īn modul de manifestare a activitatii solare. Anul 1998 este un an īn care activitatea solara se intensifica , īndreptāndu-ne catre un maxim care se va atinge īn anul 2001.
Masuratorile spectroscopice au aratat ca īn petele solare exista un cāmp magnetic de circa 9.000 de ori mai intens decāt cel al Pamāntului. Petele solare se comporta ca polii unui imens magnet, ele aparānd de multe ori pechi avānd polaritati opuse.

PROTUBERANTELE

Protuberantele sunt nori de gaz incandescent care se pot observa sub aspectul unor tāsnituri ale materiei din cromosfera spre coroana. Protuberantele au forma unor suvoaie de apa aruncate de fāntānile arteziene sau pot aparea ca niste limbi de foc c are se īnalta deasupra cromosferei. Acestea sunt mai putin stralucitoare decāt fotosfera si deci pot fi observate numai īn timpul eclipselor totale de Soare sau cu aparate speciale.
Unele din protuberante sunt calme, durānd chiar mai multe rotatii solare, altele se caracterizeaza prin dinamism si schimbari rapide. Aparitia acestora din urma este legata de petele solare.

ERUPTIILE SOLARE

Īn timpul unei eruptii solare o cantitate enorma de energie care se afla īn cromosfera si īn coroana este eliberata dintr-o data. Materia este proiectata īn coroana si deoarece particulele sunt accelerate la viteze foarte mari (150.000 km/h) ele sunt expulzate īn spatiul interplanetar, generānd rafale ale vāntului solar.
Īn vecinatatea Pamāntului viteza particulelor care formeaza vāntul solar este īn medie de 350 km/s si creste īn urma unei eruptii la 800 km/s. De asemenea, creste si concentratia lor, de la 5-10 particule/cm3 la 100 particule/cm3. Aceste perturbatii afecteaza cāmpul magnetic terestru, deformāndu-l. Particulele īncarcate electric, care īn mod normal sunt deviate de cāmpul magnetic terestru, urmaresc liniile de cāmp īn regiunea polilor si patrund īn atmosfera īncalzind-o, producānd raze X si gaze ionizate.
Ca efecte putem mentiona aurorele polare, perturbarea telecomunicatiilor, aparitia unor supratensiuni pe liniile de transport ale energiei electrice care pot deteriora retelele de distribuire a electricitatii; ca urmare a īncalzirii produse atmosferei, aceasta se extinde, ceea ce constituie o piedica pentru sateliti, avānd ca efect scoaterea lor de pe orbita.
Observarea Soarelui a pus īn evidenta faptul ca aparitia protuberantelor si a eruptiilor este strāns legata de prezenta petelor solare, īntreaga activitate solara avānd deci un ciclu de 11 ani Variatiile activitatii solare afecteaza clima de pe Pamānt. Astfel, perioada 1645-1715, īn care nu a fost īnregistrata nici o pata solara corespunde cu anii cei mai frigurosi ai \"micii ere glaciare\", o perioada īn timpul careia temperaturile au fost anormal de scazute īn Europa. Īncepānd cu secolul XX Soarele este mai activ ceea ce a produs o crestere usoara a temperaturii medii a Pamāntului.

CICLUL VIETII SOARELUI

Soarele a īnceput sa se formeze cu mai bine de 5 miliarde de ani īn urma dintr-un nor de gaz si de praf interstelar cu diametrul de 46 de ani lumina. Acesta radia putina energie si era īntr-un echilibru instabil: putea fie sa se condenseze, fie sa se disipe.
O perturbatie, generata de trecerea unei stele sau de unda de soc produsa de explozia unei stele apropiate, a initiat colapsul, norul īncepānd sa se fragmenteze. Īn urmatoarele mii de ani materia a īnceput sa se condenseze īn "globule". Globula din care s-a format Soarele avea un diametru de 100 de ori mai mare decāt cel al sistemului solar actual si masa de 25 de ori mai mare decāt masa Soarelui.
Dupa 100.000 de ani el s-a micsorat īn a milioana parte din dimensiunea originala, fiind īnca de doua ori mai mare decāt diametrul sistemului solar. Temperatura a devenit suficient de mare pentru a produce radiatie infrarosie ceea ce a īncetinit colapsul. Din acest moment a devenit stabila īntr-o stare care poarta denumirea de protostea.
Īn numai cāteva mii de ani protosteaua s-a micsorat pāna cānd a devenit mai mica decat orbita planetei Mercur. Temperatura nucleului a crescut la cāteva milioane de grade, suficient pentru a produce fuziunea hidrogenului īn heliu. Astfel a devenit o stea adevarata si se gaseste īn aceasta stare de 5 miliarde de ani.
Īn zilele noastre Soarele este o stea stabila de vārsta si marime medie. Radiatia solara asigura Pamāntului clima, vremea si energia necesara formelor de viata.
Puterea emisa de Soare este de 383 miliarde de miliarde de MW, deci energia emisa īntr-o secunda este de 13 milioane de ori mai mare decāt energia electrica consumata de Statele Unite īntr-un an. Hidrogenul este suficient pentru ca echilibrul sa fie stabil īnca 5 miliarde de ani, timp īn care īn centrul stelei se formeaza un mare miez de heliu.
Dupa 10 miliarde de ani de stabilitate īn centrul Soarelui nu va mai exista suficient hidrogen; acesta se gaseste īn schimb din abundenta īn straturile exterioare unde reactia de fuziune a hidrogenului īn heliu va continua. Aceasta deplasare a reactiei de fuziune spre exterior va avea ca efect cresterea dimensiunilor Soarelui si totodata modificarea culorii sale spre rosu. Soarele va īnghiti planetele Mercur si Venus topindu-le, ajungānd chiar aproape de orbita Pamāntului. Vazut de pe Pamānt, acest glob rosu va acoperi cea mai mare parte a cerului. Dar omul nu va avea posibilitatea sa priveasca acest magnific spectacol cosmic, deoarece razele Soarelui dilatat vor īncalzi suprafata Terrei la 4000 grade Celsius si vor evapora tot ceea ce se afla pe planeta. Probabil ca pāna atunci oamenii vor fi plecati spre alta parte a galaxiei.
Īn final, dupa epuizarea heliului, fara combustibil si incapabil sa produca o presiune a radiatiei care sa mentina regiunile exterioare, Soarele va colapsa īntr-un corp de marimea Pamāntului. Temperatura din interior va fi insuficienta pentru fuziunea nucleelor de carbon (pentru aceasta ar fi necesara o temperatura de 600 milioane de grade Celsius), dar destul de ridicata pentru ca steaua sa apara ca alba-fierbinte. Va deveni o pitica alba, atāt de densa īncāt o lingurita de materie va cāntari o tona. Soarele va continua sa se raceasca sfārsind prin a fi incapabil sa maiemita lumina. Ramas fara energie va ajunge la temperatura spatiului.