z6z6zt
Scriitorul, un adevarat fenomen in literatura basarabeana (Mi hai Cimpoi) s-a nascut la 4 iulie 1926 in comuna Untesti, judetul
Iasi. A absolvit Universitatea Pedagogica Ion Creanga din Chisinau
(1958) si Cursurile superioare de scenaristica din Moscova (1964).
A debutat editorial cu doua cartulii modeste: una de proza pen tru copii Trisca (1961) si alta de publicistica gazetareasca
Rasarise un soare in vie (1961). S-a afirmat prin cartea de proza pentru adulti Doua mere tigance (1964), urmata de o alta, Tacerile casei aceleia (1971). Masura adevarata a talentului sau a dat-o in romanul parabolic Povestea cu cocosul rosu (1966; alte editii: 1986, in Scrieri alese , si 1993), iar ca nuvelist in culegerea de proze de proportii medii Elegie pentru Ana-Maria (1983).

Alte carti: Mama-mare profesoara de istorie (1988),
Navetista si padurea (1989).
Laureat al Premiului National (1994).
Vasile Vasilache este original si inconfundabil prin sfatosenia sa, prin vorba in pilduri si prin carnavalescul pronuntat al nuvelelor si romanului care i-a adus notorietatea. El este un taran si un filozof totodata, aceasta impreunare de niveluri intelectuale fiind socanta in mai multe privinte. Relativa simplitate a unor nuvele de inceput, ca
Priveghiul marginasului si Negara, a fost curand depasita de scrii tor, o dovada in acest sens fiind si transformarea lor in nuvele de proportii medii Izvodul zilei a patra si, respectiv, Elegie pentru Ana Maria. In ultima, de exemplu, naratorul, bunic pentru al saptelea, al optulea... , este taranul omniprezent, interpretul de dincoace de corti na al spectacolului unei comunitati satesti in timp de restriste, la inceputul razboiului, in 1941. La ora cand isi desfasoara naratiunea, bunicul asculta negara suierand in vant, intra in dialog cu ea, si tocmai dialogul acesta primeaza in nuvela, ca un laitmotiv filozofico-liric.
Negara se identifica nu o data cu pamantul insusi, cu vesnicia poate.
Cand naratorul pomeneste de Immanuel Kant, negara i se destainuie, se vaieta si se face promotorul gandirii neobisnuite si al profunzimii de ordin filozofic: Si eu am capul alb ca tine, si suflu, si ma trec... De ce-mi vorbesti de Immanuel Kant? Ada-ti aminte mai bine de cel ce-a cazut la sanu-mi... C-atunci tot iarba-neagra eram l-am ogoit, l-am primit-cosit spic, impreuna cu vantul... Ti-ai amintit? Lasa-l pe Imman uel Kant acolo la cimitir, unde-i iarba ca mine, atat!
Negara e vesnica in sensul ca se asterne peste noi toti, vremelnicii, cand ne trecem, adevar confirmat de o replica a naratorului: Pai daca-i asa, bunica negara, vremelnicia e tot atat de veche ca si vesnicia...
Si da-mi voie sa povestesc macar mie insumi, ca unui bunic, ce-i omul si ce-i iarba... Mai ales ca, fiind copil, am vazut multa moarte de om, iar tu, negara alba, nu stii nimic despre viata si moarte... .
Am facut sublinierile de rigoare pentru a evidentia problemele si categoriile cu care opereaza autorul si pentru a arata ca Vasile

Vasilache adopta un scris esopic, unicul in masura sa-i permita a nu spune si el ca a fost un mare raz boi pentru apararea Patriei .
Adevarul e ca doua regimuri totalitare, aflate intai intr-o cardasie tainuita (nu ele oare impartisera Polonia si
Tarile Baltice?), s-au infrun tat nemilos in batatura noas tra, omorandu-ne parintii si bunicii. O femeie in varsta se exprima conform psiholo giei si mentalitatii sale: Tras ni-v-ar sa va trasneasca, cum ati impartit lumea in lung si-n lat si nu incapeti, nu v-ajunge pamant, nu va satu rati! In gat sa vi se opreas ca, in ochi, si inima sa nu va putrezeasca!
Sfant moment de-ngandurare...
Personajul infiereaza razboiul, acest lucru este esential. Cititorul este invitat sa dezghioace blestemul lui, adresat nemtilor lui
Hitler si rusilor lui Stalin. O eventuala interventie a naratorului cu explicitari, nuantari etc. ar fi fost exclusa din motive de cenzura si, in afara de aceasta, ar fi deteriorat baladescul nuvelei, ar fi privat-o de poezia si de farmecul prin care se distinge.
Vasile Vasilache pune la temelia operei sale pitorescul si neve rosimilul, creand impresia de semifolcloric, semifantastic si lasandu-si eventualii rauvoitori intr-o descumpanire salvatoare pentru el.
Autorul vadeste o cunoastere impecabila a vietii satului basa rabean, a psihologiei si mentalitatii, ba chiar a gesticii, a intregu lui comportament fizic si lingvistic al oamenilor, o intelegere

adanca si originala a realitatii, a problemei vietii si mortii, a des tinului omului la ora dezlantuirii fortelor oarbe, o indemanare stilistica unica in contextul literar de la noi. Un soldat mort in negara!... Haideti... Sositi, veniti, fugiti!... Zace omul in iarba ca o gaza... , striga si anunta naratorul. Cine ti-a spus ca omu-i gaza? Eu is gaza la tine? Tu esti gaza, da? este replica lui Caran fil-tatal. Asa incepe disputa asupra valorii supreme a vietii, omul.
O disputa pe cat de fireasca si antrenanta, pe atat de originala, iar pentru cititorul neavizat complicata. Cazuse in negara de la marginea satului un ostas oarecare. Fara nume, unicul semn de identitate fiindu-i haina militara. Dar satul il deplange ca pe un om, ca pe un copil al unei mame, al naturii, al lui Dumnezeu.
Femeile se grabesc sa vada daca nu cumva e chiar fiul lor, plecat si el la razboi. Este deplans ostasul jertfit vrajmasiei dintre doua state care se vroiau, ambele, stapanitoare peste intreaga lume.
Pe parcurs Vasile Vasilache creioneaza portrete memorabile, in primul rand cel al Anei-Maria lui Cheban, banuita ca ar fi fost ibovnica lui Arghir, cu care se asemana ostasul cazut. Intre altele,
Anei-Maria ii spune un demobilizat orb din satul Vulpesti ca Arghir al ei e viu, ca-l vazuse la Königsberg, unde era angajat la un profe sor pe nume Immanuel si ceruse de acasa ciorapi de lana.
Suntem invitati indirect sa cugetam asupra a doua sau chiar trei lucruri la prima vedere lipsite de importanta, in adevar insa esentiale. In primul rand, de ce e pomenit orasul Königsberg?
Nici pe departe intamplator. Ostasii basarabeni au fost dusi, in
1944, anume la Königsberg, pentru a servi cu buna stiinta din partea conducerii militare sovietice drept carne de tun. In randul al doilea, daca profesorului ii zicea Immanuel, era natu ral ca scrisoarea (si ciorapii ceruti, chipurile, de Arghir) sa-i fie expediata lui Immanuel Kant, bastinas din orasul cu pricina. In randul al treilea, Kant considera ca Lumea este dominata de Etic, de Moral, notiuni negate brutal de razboi. Si mai considera Kant ca omul se naste liber, ca sufletul omului este nemuritor si ca
Dumnezeu exista; daca sufletul n-ar fi viu, ce sens ar mai avea

scrisoarea (si ciorapii) expediata unui savant plecat din lumea aceasta cu vreo suta cincizeci de ani in urma?
Ba se mai adauga un lucru esential: vulpesteanul orb se asociaza intrucatva cu Homer, cu omul de arta care vede nu numai ceea ce se afla in preajma sa, ci si ceea ce zace in adancuri temporale.
Vremelnicia si vesnicia se amesteca in mod imprevizibil; ime diatul, concretul istoric se confunda cu perenul, cu finalitatea fara de capat. Lucrurile, obiectele, negara, scrisoarea, ciorapii totul se umple de sensuri adanci, devine emblema, simbol; ciorapii expediati pe adresa indicata de vulpesteanul orb nu sunt altceva decat o pomana de sufletul lui Arghir, cazut poate pe un cu totul alt front. Prin gestul Anei-Maria suntem indemnati sa ne gandim profund la om, la cel viu, dar inca mai mult la cel disparut, pen Vasile Vasilache la un pahar de vorba cu distinsul eminescolog Petru Cretia.

tru ca prin ceea ce facem sau numai gandim sa ne invesnicim pe noi insine, cat mai suntem vii.
Elegie pentru Ana-Maria este o disputa artistica pe cat de con creta, pe atat de exhaustiva asupra vietii, mortii, vremelniciei, des tinului omului pe pamant.
Mai putin grava in esenta, nuvela Mama-mare profesoara de istorie (in cartea Elegie pentru Ana-Maria fusese intitulata
Si umbra i s-a culcat la picioare) este o expresie vie a harului de taifasuitor al lui Vasile Vasilache, concretizat intr-o conversatie cu nepoteii decelusi. Mai cu seama Mihai este curios si indraznet, cuvantul «de ce» sta lipit de limba lui, precum e lipit timbrul de... plic . Bunicului se pare ca atat ii lipsea: cineva care sa-l por neasca si, evident, sa-l asculte. Nepoteii intrecandu-se in a-l atata , bunicul le spune cate-n luna si-n stele: despre o oaie babana care a luptat cu un lup, despre o strastrabunica pentru care dzahar insemna Cronos... Naratorul e un pastrator al memo riei colective a poporului nostru, naratiunea sa cuprinzand fapte pitoresti din istoria neamului, culminand cu imaginea dzaharului

Cronos. Cine e acesta? Cica, el ar fi fost zeitate: capul tuturor celor de pe lume, de la inceputuri! Un fel de fiinta fara lege, un criminal antropofag azi i s-ar zice... Cica, de cum isi nastea copi lul, il si manca... Il nastea si-l inghitea ca pe o galusca!...
Imaginea dzaharului Cronos ne face sa simtim puternic tre cerea implacabila a timpului, cand citim explicatia naratorului ca
Zenobia tot rozand capatana uriasa, s-a trezit batrana . E un fel original de a le crea copiilor carora bunicul-narator li se adreseaza in prezent impresia vie a scurgerii timpului, toto data a istoriei cu felul de a fi al oamenilor care stateau de vorba cu gainile ( Fetele mamei, fete. Na la mama, pui-pui!.. ), ziceau moara unei pietre de maruntit porumbul (rasnitei), credeau in puterea magica a plantelor ( Roseata sfeclei curata sangele!.. ).
In straduinta de a invia in fata nepotilor istoria neamului, Vasile
Vasilache apeleaza cu indrazneala, ceea ce nu inseamna lipsit de

temei, la asociatii neasteptate. De exemplu: Stiti cu cine seamana acum usa casoaiei? Cu sultanul Baiazid!.. Da, da, cu acel Baiazid, pe care il mustra Mircea cel Batran!
Cand nu poate deschide o usa, bunica isi desprinde sortul de la brau: O legam... O cetluim acusica-ia!... Si asa si face, conti nuand: Ii primavara... Da primavara ea are mofturi. Se rasufla!...
Isi dau drumul intr-insa caldurile... s-asuda!... Ei, ca are si ea suflet!..
Usa, bre! Asta-i usa inca de la tetica Gavriil facuta... Inca inainte de-a se duce in batalia ceea din Cram-Tauria... Ca acolo el a furat... Adica, n-a furat, ca nu era hot, a luat... Intai a pus ramasag aman ii placeau ramasagurile... si a pus ramasag ca trage de unul singur, de pe pozitia frantuzului un tun!.. Si l-a tras! L-a tras cu tot cu osteni tustrei, legati snop... si el, Gavriil, strabunu-tau... s-a inhamat la tun ca la o cotiga si l-a dus pesches rusului-comandirului... .
E un detaliu concret si pitoresc referitor la participarea inaintasilor nostri la razboiul din Crimeea, din 1856 probabil.
Imaginea rasstrabunului Gavriil, intors orb din batalia pentru apararea Tauriei contra frantuzului , revine curand in naratiunea scri itorului-bunic. Parca s-ar misca niste cadre ale unui film.
Ca si in cazul Nastasiei, care a fost in viata pe cand moldo veanul cata cu ochi grijulii cand spre Nistru, mai la vale de unde navaleau tatarii, cand spre Dunare, unde sedea popandau turcul, cand spre munte, de unde naboia ba leahul, ba ungurul... .
Ni se serveste o informatie usor verificabila prin consultarea manualelor de istorie, referitoare la alianta moldo-rusa de lupta impo triva turcilor. Verificabila, dar expusa oral, intr-o stilistica absolut in confundabila. Vasile Vasilache ne propune si o anumita filozofie a isto riei sau asupra istoriei: ...Asta istorie in neamul nostru nu se sterge se trece din mama-n fiica si din tata-n fecior... .
Gratie concretitudinii naratiunii, istoria nu apare pentru nepotii cititori ca o stiinta abstracta si plictisitoare, ci ea prinde grai, e chiar graiul inaintasilor nostri, drept care o luam aproape de inima, o asimilam sufleteste ca pe o parte a propriei noastre vieti de demult.

Bunicul-narator inchipuie o adevarata cronica de familie, pe care o insufleteste cu talent si ingeniozitate. El stimuleaza puter nic setea nepotilor-cititori de a-si cunoaste strabunii si istoria, apeland la mijloace folclorice, ca blestemul, metamorfoza etc. Si realizand o nuvela-poveste captivanta, incitanta.
De o savoare deosebita este romanul Povestea cu cocosul rosu, in care textul se prezinta de asemenea mai curand drept pretext pentru un subtext profund, a carui descifrare presupune un adevarat si viguros talent de cititor.
Serafim Ponoara si Anghel Farfurel sunt personajele principale, prin care autorul promoveaza ideea dragostei si pretuirii a tot ce e frumos si a pericolului de a ne lasa dominati de utilitar, de utilitarism, de tehnocratie. Primul merge la iarmaroc sa cumpere o vitica, dar cumpara un bout, indreptatindu-se acasa ca acesta era foarte frumos: Nu-i frumos, nu-ti place, asa-i?! (...) Stii, Zamfiro, mai mare frumusata ca dansul, crede-ma, nu era in tot iarmarocul!.. Vrei sa ma crezi?.. Patret!
Se vede si din sublinierile operate ca Serafim Ponoara este un taran sincer, naiv, ingenuu, stapanit de sentimente nealte rate de nici un fel de calcule utilitare sau meschine. El se crede indreptatit sa le riposteze eventualilor oponenti ca la iarmaroc de-a folosului multe erau, dar de-a frumosului nimica... .

Acesta e un aspect al vietii personajului. Dar mai exista cateva, toate necesitand sa fie luate in seama. Serafim Ponoara se lasa usor imbrobodit , Anghel Farfurel trimitandu-i la bariera Balti lor o tanara care, de altfel, avea deja copil. Cand la hora un flacau il loveste, el se dovedeste gata sa puna la bataie si celalalt obraz.
In ceea ce priveste boutul cumparat, Serafim Ponoara de asemenea apare ba cu boutul pe mosia sovhozului vecin, ba fara vita sa, lasandu-i pe paznici nedumeriti: Ah, dumneavoastra si cu vitele ati poftit!
Cand Serafim ii intreaba: Bre, da ce sa fac eu dara cu boutul ista? , sovhoznicii se mira: Ce, bre, ii nebun aista ori se face? Mai mult, cand paznicii il mai intreaba o data Ce bout vezi tu, mai crestine? , Se rafim cand se intoarse sa li-l arate, ia-l daca este de unde... .

Nu inmultim numarul exemplelor, ci consideram ca boutul, chiar existand in roman ca personaj si ca problema, este totusi intai si intai un pretext pentru scriitor de a aborda unele probleme ale satului basarabean postbelic si, mai concret, unele probleme de ordin etic: cinstea, omenia, increderea in semeni, dragostea pentru tot ce e firesc, frumos.
Anghel Farfurel e un antipod al lui Serafim Ponoara, el pune pret pe latura materiala si chiar pe cea tehnica a lucrurilor. El este un tehnocrat convins si incorigibil.
Conflictul romanului se desfasoara, se poate spune, intre aceste doua personaje.
Dar Vasile Vasilache nu este un scriitor atat de simplu ori chiar simplist, dupa cum li s-a parut unor critici de specialitate si li se poate parea unor cititori in continuare. Pe de-o parte, Serafim nu este un prost, ci doar il face pe prostul , panandu-ne la incer care pe noi ca cititori si pe oponentii sai din roman, ca sa vada pana unde pot sa ajunga uneltirile acestora. Pe de alta parte, Sera fim si Anghel sunt, de fapt, acelasi inger (primul in romaneste, celalalt in ruseste), Serafim zicandu-i la un moment dat lui Anghe l:
Hai, bre, sa fim ca doi frati, de mama, de tata lasati... .
Din atare sugestii autoricesti putem deduce, inainte de toate, ca personajele nu trebuie intelese in sensurile lor categorice, ireconcilia bile; cu toata simpatia pentru Serafim, este nevoie sa intelegem limitele felului lui de a fi si de a se manifesta si sa nu-l acceptam orbeste, la fel cum repulsia fata de Anghel nu trebuie sa ne determine sa ignoram absolut tot ce-l caracterizeaza; adevarul s-o fi aflat, ca mai totdeauna, la mijloc. In randul al doilea, boutul urmeaza sa fie tratat si ca un simbol atat pe linia involutiei lui de la zimbrul din stema tarii pana la dobitocul tarat de funie de ultimul prost, cat si pe linia aluziei la Se rafim care nu poate sa-l faca pe prostul la nesfarsit; odata si odata, trebuie sa se ridice in toata statura morala de care este capabil; acei pe care el a dorit sa-i incerce de minte s-ar putea sa nu se opreasca de a-l umili, si atunci Anghel l-ar invinge pe deplin. Ceea ce, evident, noua, celor preponderent Serafimi, nu ne poate conveni.

Evident, Vasile Vasilache este un maestru al prozei parabolice, carnavalesti, descendente din Danila Prepeleac si din alte capodo pere similare, lectura ei necesitand patrunderea cititorului in sub straturi adanci ale textului a carui simplitate este inselatoare.
BIBLIOGRAFIE SELECTIVA
Ion Ciocanu, Vasile Vasilache: Povestea cu cocosul rosu. In cartea lui;
Articole si cronici literare , Chisinau, Ed. Lumina, 1969; Vasile Vasilache o individualitate artistica proeminenta. In cartea lui: Cu fata spre carte ,
Chisinau, Ed, Cartea moldoveneasca, 1989; Vasile Vasilache taran si filo zof. In cartea lui: Dreptul la critica , Chisinau, Ed. Hyperion, 1990; Vasile
Vasilache: Elegie pentru Ana-Maria. In Limba romana , 1992, nr. 1.
Mihai Cimpoi, Proza lui Vasile Vasilache. In cartea lui; Disocieri ,
Chisinau, Ed. Cartea moldoveneasca, 1969; O istorie deschisa a literaturii romane din Basarabia, Chisinau, Ed. Arc, 1996; editia a II-a, 1997.
Vasile Coroban, Romanul moldovenesc contemporan, Chisinau, Ed.
Cartea moldoveneasca, 1969; editia a II-a, 1974.
Nicolae Biletchi, Romanul si contemporaneitatea, Chisinau, Ed. Stiinta, 1984.
Anatol Gavrilov, Cautari innoitoare. In cartea lui: Reflectii asupra romanului , Chisinau, Ed. Literatura artistica, 1984.
Alexandru Burlacu, Tehnica narativa postmodernista in Povestea cu cocosul rosu de Vasile Vasilache. In cartea: Literatura romana postbe lica. (Integrari, valorificari, reconsiderari) , Chisinau, Firma editorial-poli grafica Tipografia centrala, 1998.
Ana Ghilas, Modelul epico-etnic bonus pastor si romanul Povestea cu cocosul rosu de Vasile Vasilache. In cartea: Literatura romana post belica. (Integrari, valorificari, reconsiderari) , Chisinau, Firma editorial-po ligrafica Tipografia centrala, 1998.