Viata culturala a Transilvaniei interbelice a cunoscut, in special in intervalul 1933-1940, un avant sensibil superior celui din perioadele precedente.
E o constatare ce se sustine prin nu putine argumente: marele numar de revsite literare aparute in orasele Transilvaniei, in cele mari, ca si in multe din cele mici; varietatea continutului acestora si calitatea exceptionala a numeroase colaborari, care alaturi de nume de-acum cunoscute lansau o viitoare generatie de varf a culturii romanesti, din nefericire menita unui prea scurt ragaz de afirmare, intrucat avea sa fie decimata, exilata, sau obligata de imprejurarile de dupa 1945 la conformism noncreator. Apoi, amplasarea acestor reviste in fluxul problemelor culturii europene: ele dezbat teme filosofice si literare de acuta actualitate in Occident, recenzeaza carti si reviste aparute cu doar cateva luni, uneori abia saptamani inainte, in capitalele spirituale ale continentului. Remarcabila ni s-a parut emulatia colegiala dintre reviste: si atunci cand purtau polemici, continuau a-si face prezentari reciproce si a se sustine astfel in atentia publicului. In cadrul ultimei situatii descrise intra si prezentarea revistelor in limbile minoritatilor de catre revistele romanesti, si ale ultimelor din partea publicatiilor maghiare si germane. Tot pe-atat de notabil era fenomenul intercolaborarii: de oriunde si de orice culoare ar fi fost, revistele respective nu constituiau cercuri inchise. Colaboratorii fiecareia erau publicati de oricare altele.
La calitatea si varietatea continutului se adauga, prin urmare, urbanitatea moravurilor literare, evidenta pana si in maniera majoritatii polemicilor. Sunt trasaturi care contribuie cu partea lor la acreditarea impresiei ca deceniul 1930-1940 s-a ridicat in cultura ardeleana la un nivel elevat.
Cateva din revistele vremii sunt tributare preocuparilor istorice si viziunii istoriste in general, in abordarea fenomenelor politice si culturale contemporane. Mai vizibila era aceasta tendinta in revista brasoveana
„Tara Barsei”, atasata totodata, mai mult decat altele, cadrului ei local -; al sudului Transilvaniei. In intervalul cercetat de noi (1933-1940) ea nu pare a fi reusit sa atraga colaborari de prea valoroasa creatie literara originala, la nivelul ce se evidentia in alte reviste. Se afla in bune relatii cu miscarea culturala saseasca, in primul rand brasoveana, fiind frecvente recenziile pe care le consacra revistei „Klingsor”, sau unor personalitati si manifestari culturale sasesti.
Este, de altfel, o preocupare prezenta in mai toate revistele timpului. Actuale apar ideile cu care, in revista „Blajul”, era insotita prezentarea unei schite a literaturii sasesti ardelene, publicate la Stuttgart si avandu-l ca autor pe Harald Krasser.
„Numai cunoscandu-ne reciproc valorile culturii si cele literare -; scria recezentul roman -; putem vorbi de o intelegere de la suflet la suflet. Traim in spatiu apropiat … si totusi la departari astrale -; lumi straine, inchise, fara interferente spirituale … intelegerea reciproca e posibila numai printr-o cunoastere adanca, perfect realizabila pe culmile duhului, unde aerul e lipsit de tendintele centrifugale ale unora si de orgoliul national al celorlalti …”
Autorul isi incheia consideratiile deplangand faptul ca „literatura saseasca e mai putin cunoscuta la noi, de pilda decat ultima piesa bulevardiera frantuzeasca …”

Pe linia acestei solicitate reparatii de atitudine, o substantiala analiza a revistei „Klingsor” a intreprins Ion Chinezu in „Gand romanesc” din Cluj, in februarie 1934, sub titlul „Zece ani de viata saseasca la „Klingsor”. Reputatul critic literar incepea prin a consemna judecata (sau prejudecata…) curenta a intelectualului roman cu privire la sasi: un popor sobru, exclusivist, tenace si orgolios in pastrarea traditiilor, cu accentuate preocupari materialiste, pana intr-atat incat desconsidera veleitatile artistice.
Ion Chinezu corijeaza net ultima parte a acestei „imagini despre celalalt”, subliniind propensiunile spirituale ale sensibilitatii si culturii sasesti. Pe una din ele o promovase inca inainte de 1918 scriitorul Adolf Meschendörfer, in revista Die Karpathen, in paginile careia sustinuse necesitatea evadarii sasilor din cadrul traditional al viziunii asupra lor insisi. In locul valorilor legitimate prin traditiile istorico-politice, Meschendörfer pleda pentru introducerea celor intemeiate pe criterii estetice. El cauta sa inaugureze astfel o directie critica in cultura sasilor, menita a opera in cadrul ei reconsiderari atat in evaluarea trecutului cat si in fixarea optiunilor viitoare.
Ion Chinezu mai observa ca orientarea moderna, descatusata de traditionalismul rigid, pe care o preconiza Meschendörfer, s-a accentuat datorita marilor evenimente petrecute nu cu multa vreme inainte in viata Europei. Desi grupul de la „Klingsor” -; considera el -; n-a reusit sa evadeze deplin din traditionalism, el a facut sa vibreze in coloanele revistei „toate nelinistile pe care razboiul si framantarile de dupa el le-au sadit in suflete”.
Nelinisti si framantari care s-au tradus, in parte, in declararea unei „crize de identitate” a sasilor. Unii publicisti o sesizau si o explicau drept o manifestare a unei inadaptari rezultate din oscilatia constiintei sasesti intre a se considera fie germana, fie ardeleana. Astfel, Heinrich Zillich, redactorul revistei „Klingsor”, punea sub semnul indoielii valabilitatea unei culturi nationale in opozitie cu cea europeana, si vedea in sasi pe mijlocitorii si reprezentantii culturii europene in Transilvania.
Altii insa, chiar in paginile aceleiasi reviste, considerau ca sasilor le este harazit sa fie „constiinta sufletului ardelean” si dezvoltau tema existentei unei natiuni ardelene si a unui limbaj cultural specific ei. Este ideea transilvanismului, sustinuta paralel si de grupul literatilor maghiari de la revista „Erdélyi Helikon” din Cluj.
„Transilvanismul -; scria acelasi Ion Chinezu -; este o ideologie vaga, nu lipsita de o invaluitoare atmosfera lirica, de o anume mistica. E greu de prins in scheme precise, desi s-a incercat a fi teoretizat. El prinde contur din melancolice evocari istorice, din incantarea pentru peisajul ardelean, din cautarea unor fire subterane ce ar uni, prin veacuri, in esenta lor spirituala, cele trei neamuri conlocuitoare, peste deosebirile etno- confesionale”.
Aceasta caracterizare ii era prilejuita criticului de la „Gand Romanesc” de prezentarea de catre el a romanelor „Die Stadt im Osten” de Meschendörfer, si „Hirtenfeuer” de Emil Witting, ambele aparute prin 1931 32. Ele lasau sa se intrevada intentia autorilor de a intrupa ideea transilvanismului in substanta si forma creatiei literare.
Din partea romana, ideea transilvanismului a fost primita cu rezerve. Ii erau suspectate conotatiile politice nemarturisite. Literatii romani i-au opus teza autohtonismului cultural, mai intai in varianta care sustinea ca dintre natiunile Transilvaniei numai romanii, cu spiritualitatea lor nascuta din plamada ancestrala a taranimii -; patura sociala intim legata cu pamantul -; erau purtatorii unui transilvanism, unul care nu putea fi decat al lor. Era motivatia invocata, printre altii, de Teodor Murasanu in revista „Abecedar”, in 1933, pe care a combatut-o Vita Zsigmond, in „Erdélyi Helikon”.
In studiul intitulat Fenomenul romanesc din Ardeal, (in „Pagini literare”, II, 1935, nr. 6-7), Grigore Popa contesta si el transilvanismul, bazandu-se pe conceptia lui Lucian Blaga privitoare la congruenta dintre spiritul creator de cultura si peisajul in care acesta se dezvolta. Conceptia marelui ganditor servea, in acest caz, pentru a sprijini teza ca fondul sufletesc al celor trei natiuni ardelene este divergent, el fiind purtator de nostalgii deosebite; convietuirea a generat totusi „o sensibilitate mai plastica de comprehensiune”, „o polivalenta a sufletului ardelenesc”. Autorul eseului mentionat invita la acceptarea asertiunii ca „sensibilitatea plastica de comprehensiune” este situata intr-o sfera exterioara, sediu de semnificatii mai putin esentiale decat cea purtatoare a divergentelor de fond sufletesc a celor trei natiuni coabitante.
Eseistica romaneasca nu agrea transilvanismul, in acceptiunea preconizata de scriitorii sasi si maghiari, si pentru ca reprezentantii culturii romane din Ardeal vedeau in acest concept o tentativa de acreditare a unui regionalism cultural, in vreme ce ei aspirau catre o sinteza spirituala panromaneasca.
Aceasta aspiratie, avand drept puncte de sprijin autohtonismul romanesc de o parte si deschiderea catre orizontul european pe de alta parte, e sesizabila in subtextul eseului lui Grigore Popa, din revista „Pagini literare”

(ianuarie 1934) intitulat Peisaj ardelean, care a starnit valuri la timpul sau.
Autorul formula un rechizitoriu la adresa neimplinirilor din cultura romaneasca ardeleana in cei 15 ani care trecusera de la Unire. El identifica in aceasta cultura coexistenta a trei generatii: una formata inainte de 1918, inadaptata la noile probleme ale Transilvaniei si traind cu nostalgia rolului ei din trecut, rol iremediabil incheiat, asupra caruia autorul rostea sentinta drastica: „generatia istorica a Ardealului nu mai corespunde cerintelor actuale”.
Dar abia pe o a doua categorie, numita ad-hoc „generatia drumului invers”, eseul o incrimina cu toata severitatea. Ea cuprindea pe cei ce se ridicasera in avanscena publica intre 1918-1926, caracterizandu-se prin arivism si absenta de merite solide: „o generatie fara destin creator, suspendata intre trecut si viitor”.
Ambelor le era opusa generatia tanara, intrata in universitati dupa 1927, - o generatie purtatoare de idealuri si apta a conferi culturii ardelene acea dezirabila, superioara vocatie panromaneasca, impulsionata de sinteza intre autohtonism si europeitate.

La un an dupa aparitia acestui studiu, tanarul romancier Ionel Neamtzu scria in acelasi spirit, in revista

„Blajul”, ca Ardealul n-a dat prea mult in anii trecuti de la Unire, nici pe plan politic, nici cultural.
Dar de un timp -; continua el -; „Ardealul, prin miscarile pornite din diferite centre, a trezit nedumerirea celor ce i-au contestat fecunditatea cultural-literara. Latentele inabusite au rupt digul si s-au revarsat … cu o bogatie si o exuberanta cu adevarat uimitoare. Ideea localismului creator lansata de Al. Dima s-a validat astfel intr-o miscare unica in istoria Ardealului”.
Se observa, asadar, ca opiniile cu privire la stadiul culturii romanesti ardelene oscileaza intre deceptia lucida si speranta intr-un avant ale carui semne sunt intampinate cu incredere, chiar cu entuziasm.

Comunicarea intre cele trei culturi convietuitoare -; romana, maghiara si saseasca - a fost de o intensitate surprinzatoare si imbucuratoare, daca se ia in considerare faptul ca ea se datora unei initiative spontane, fara indemnul calculat al oficialitatilor, cum se va face ulterior de atatea si atatea ori.
S-a tradus mult. Cititorii romani au avut ocazia sa cunoasca segmente intinse si reprezentative din poezia lui Ady, din proza lui Gardonyi si a lui Móricz Zsigmond, din poetii ardeleni contemporani -; Aprily, Reményik s.a. Un eveniment literar intampinat cu elogii atat din partea romana cat si din cea maghiara a fost aparitia versiunii definitive a operei lui Madach, Tragedia omului, in magistrala traducere a lui Octavian Goga.
In anii interbelici s-a tradus din literatura romana in limba maghiara mai mult decat in oricare interval anterior. Talmacirii poeziilor antume ale lui Eminescu de catre Kibédi Sandor, act temerar si meritoriu, desi nu deplin realizat estetic, i s-au adaugat reusite partiale (Glossa, Rugaciunea unui dac) semnate de Dzsida Jenö si de Berde Maria.
In „Erdélyi Helikon” se traduc poezii de Nichifor Crainic, Zaharia Stancu, Elena Farago, Mihai Codreanu (de catre marele poet József Attila); poemul lui Ion Barbu, Riga Krypto si lapona Enigel, piesele de teatru O scrisoare pierduta de Caragiale, Maica cea tanara de Emil Isac, Cruciada copiilor de Blaga, Mesterul Manole de Goga, Prometeu de Victor Eftimiu, Manechinul sentimental de Ion Minulescu si Molima de Ion Marin Sadoveanu.
Bardocz Arpad traduce mult din Alecsandri, iar Szemlér Ferenc are rubrica permanenta de recenzii de carti si reviste romanesti.
Scriitorii sasi, in special prin Harald Krasser, traduc in „Klingsor” din Ion Pillat, Vasile Voiculescu, Nichifor Crainic. Li se recenzeaza de catre colegii maghiari romane si nuvele, cum sunt ale lui Erwin Wittstock -; Bruder nimm die Bruder mit si Die Freundschaft von Kockelburg -, cel mai recent roman al lui Meschendörfer, Der Buffelbrunnen, antologiile de versuri si de povestiri intitulate Herz der Heimat si Himmel über dem Acker

(comentate si in reviste de limba romana).
Prin Kòs Karoly, „Erdélyi Helikon” a polemizat la un moment dat cu „Klingsor”, unde Ernst Jekelius deplansese intr-un articol racirea relatiilor culturale maghiaro-sasesti. Raspunsul lui Kòs, chiar admitand ca a fost exact, a deplasat problema, principial, desi nu tocmai elegant, pe aspectul politic. Era abia in august 1935, si publicistul maghiar se grabea sa invoce ca motiv al racirii relatiilor, denuntate de Jekelius, acceptarea de catre sasi a doctrinei hitleriste, pe care ungurii ardeleni o resping. E drept ca nu peste mult si Romulus Demetrescu, criticul oarecum oficial de la „Pagini literare”, va face o scurta, dar taioasa aluzie in acelasi sens.
Pentru „Erdélyi Helikon” mai poate fi notat faptul ca dintre toate revistele literare din Ardeal, de orice limba, pare sa fi fost cea mai informata din literaturile engleza si americana, avand printre colaboratori si un rezident in SUA.
Un loc aparte in acest tablou al periodicelor literare se cuvine seriei a III-a a revistei „Familia”, aparuta din 1934 la Oradea, sub redactia publicistului M.G. Samarineanu. Ea isi dezvaluie de la primul numar intentia de a milita pentru apropierea romano-maghiara, fara a omite insa combaterea unor articole politice revizioniste. Se

vorbeste, intr-un scurt cuvant-program, de intentia promovarii unui nationalism, dar condus de preceptul:

„Cunoaste-te pe tine insusi, ca sa poti intelege pe aproapele tau si sa-l poti aprecia”.

O interesanta initiativa a „Familiei” a fost ancheta printre oameni de cultura romani si maghiari din

Transilvania, din vechea Romanie si din Ungaria, avand tema: „Ne putem intelege, noi si ungurii?”
Raspunsurile primite au fost publicate in trei numere duble ale revistei, din anul 1935. Ele au fost in general mai masurate, mai conditionate din partea literatilor maghiari, mai generoase din partea celor romani. Au figurat printre cei ce au raspuns anchetei nume rasunatoare: Sadoveanu, Camil Petrescu si Cezar Petrescu, Victor Eftimiu, Corneliu Moldovanu, Pompiliu Constantinescu, Octav Sulutiu, Petru Comarnescu, iar dintre scriitori unguri: Babits Mihaly, Illyés Gyula, Berde Maria, Tabéry Géza, Szemlér Ferenc etc.
Virulent a fost raspunsul lui Cezar Petrescu; dupa ce isi manifesta sincera dorinta pentru apropiere, si convingerea in posibilitatea ei, sustine ca artizanii acesteia nu pot fi decat oamenii de cultura. „A cunoaste -; scria romancierul -; inseamna a intelege; iar a intelege, macar pe jumatate, - a iubi. Cat despre politica? -; se intreba el
… Si raspundea: „Profesiunea patriotismului, ca si a umanitarismului cu rasunet la urna electorala, nu cunoaste nici un scrupul; e cert ca amestecul politic nu va izbuti decat sa compromita ideea, sa o bagatelizeze si sa o trivializeze. Observati cum se deformeaza automat cea mai nobila intentie, de indata ce a fost trecuta in inventarul unui program de partid politic …”
O tema reluata de mai multe ori in paginile „Familiei” a decurs din constatarea facuta de unii colaboratori ca lumea de atunci se afla intr-o criza sufleteasca, patura culta a societatii parand a-si fi pierdut echilibrul interior. Remediul acestei boli putea fi, printre altele, cultura, o cultura care „sa dea conceptelor noastre morale continut nou si plasament cotidian in viata publica …”

Daca alte reviste facusera o comparatie intre generatiile intelectualitatii romanesti ardelene, defavorabila

celor din trecut, apreciate ca neadaptabile la complexitatea problemelor politice si culturale de dupa 1918,

„Familia” stabilea intre generatiile din trecut si prezent o ierarhizare valorica de sens opus, argumentand-o prin

tinuta morala superioara a publicisticii ardelene de odinioara.
Rememorarea acestor aspecte sub care Transilvania se reflecta in revistele de cultura din anii ’30 are -; credem -; o valoare si un interes in sine. Dar ea constituie si o cale de descindere spre actualitate, chiar spre cea imediata.
Uneori cu termeni schimbati, alte ori aproape identici, probleme dezbatute acum sase-sapte decenii sunt si astazi la ordinea zilei, mediatizate inca mai intens si cu mai multa pasiune decat atunci. E o proba a faptului ca omul de cultura este o antena deosebit de sensibila pentru realitatile esentiale ale existentei poporului sau. Si ca mai degraba nelinistile sale adanci, decat facile improvizatii jurnalistice, ar trebui sondate de „analistii” prezentului si de „profetii” viitorului.